– fragment din romanul lui Mihail Victus publicat la Editura Vremea, 2019 –

Diana Matei, PR Manager Editura Vremea:

„Fracturi e un roman al minciunilor. Implicit, și al urmărilor acestora. Subiectul debutează cu o mașină care lovește în plin un grup de pietoni, în centrul Bucureștiului. Unul dintre supraviețuitori, de meserie manipulator media, profită de panica din jur pentru a fugi de la fața locului. Curând, mustrările de conștiință îi provoacă insomnii și îl determină să ia legătura cu familia uneia dintre victime, aflate în comă. Pentru a-și ascunde identitatea și intențiile, sugerează că ar fi fost vechi prieten cu acesta. E prima minciună dintr-o serie care îl va pune în fața mai multor conflicte”.

Acum, când reușesc să privesc înapoi, cu o doză necesară de detașare, și-mi vine greu să mă recunosc, mă întreb dacă nu cumva o parte din funcționarea aia a mea lipsită de logică a fost intenționată. Un fel de dorință autodistructivă, mocnind, revărsându-se. Îl foloseam ca pretext pe Damian sau totul pornea cu adevărat, așa cum aveam impresia, de la cele câteva clipe în care ne conectaserăm unul cu celălalt și care mă impregnaseră cu remușcare și regret? E doar o curiozitate. Poate că-mi va fi satisfăcută până ce voi termina să-ți scriu.

În ziua următoare întâlnirii cu Caterina, în timp ce butonam laptopul, am observat o pată maronie pe unghia degetului mare de la mâna stângă. Mi-am spus că mă lovisem cine știe pe unde, fără să-mi dau seama. Când Lorena a remarcat-o la cină și a vrut să știe ce s-a întâmplat, i-am servit aceeași explicație. Apoi, dimineața la baie, după un somn de numai vreo trei ore neîntrerupte, produse în urma epuizării, în timp ce stăteam pe bideu, am remarcat că pata își estompase culoarea, dar în schimb se lărgise. În plus, în colțul unghiei se formase o crustă gălbuie. Mi-am luat la verificat și celelalte degete. Efectul se putea observa, chiar dacă în stadii mai puțin avansate, la încă două dintre ele. I le-am expus Lorenei și i-am cerut părerea. „Arată nesănătos.” Fără să piardă timpul, mi-a făcut rost de o programare pentru a doua zi la cabinetul de dermatologie al clinicii private unde avea abonament. A fost mereu o femeie practică din punctul ăsta de vedere. Cunoaște o mulțime de lucruri, utile unei conviețuiri sănătoase, pe lângă care eu mă pot declara complet ignorant. Nu mi-am bătut capul să le memorez, atâta vreme cât aveam pe cineva disponibil să se ocupe de asta, din proprie inițiativă. Îi eram recunoscător că prelua o parte din îndatoririle comune.

Specialistul în dermatologie mi s-a părut prea tânăr și, în consecință, prea lipsit de experiență. Nu a făcut altceva decât să-mi privească unghiile și să-mi dea verdictul, în mai puțin de jumătate de minut, pe un ton enervant de entuziast, de parcă s-ar fi mândrit cu perspicacitatea lui.

– E un caz clasic de onicomicoză sau, pe înțelesul tuturor, o ciupercă a unghiei. Ați mai avut în trecut aceste simptome?

– Niciodată.

– Cunoașteți pe cineva în familie care să le fi avut?

– Nu din câte-mi amintesc.

– Treceți cumva printr-o perioadă stresantă la serviciu sau acasă?

– Ați putea spune.

– Mda. Din păcate, e o infecție ereditară, transmisă de la cineva din familia dumneavoastră, poate chiar vreun străbunic. Știți cum se spune, că genele sar deseori peste o generație sau două.

– Ce vă face să fiți atât de sigur?

– E unul dintre cele mai comune cazuri din categoria onicomicozelor. A fost o parte din subiectul licenței mele. Puteți să purtați patogenul acesta în ADN toată viața, fără a-i acorda șansa să se manifeste. Nu are nevoie, totuși, decât de un impact de genul unui stres intens.

– Absurd. Am avut parte de stres deseori, dar asta nu mi s-a întâmplat până acum.

– Nu e deloc absurd. Trebuie să fi trecut printr-un șoc, sau o stare mai accentuată de stres ca de obicei.

– Să admitem că ar fi așa. Ce-i de făcut în cazul ăsta?

– Există întotdeauna o veste proastă. Voi începe cu ea. Patogenul va face mereu parte din ADN-ul dumneavoastră. E ca o amprentă care nu se poate șterge.

– Să nu vă țineți de glume proaste și să-mi spuneți că nu s-a inventat un tratament.

– Ei bine, vestea îmbucurătoare e că afecțiunea nu se transmite direct altor persoane cu care intrați în contact. Vă voi recomanda o soluție cu ajutorul căreia veți putea menține ciuperca sub control și să o faceți să se retragă complet. Dar, la primele semne de stres, sunt toate șansele să reapară. Atunci va fi cazul să reluați tratamentul. Va fi o bătălie pe care o veți purta până la sfârșitul vieții. Ideal ar fi să vă angajați undeva unde stresul să nu aibă ce căuta, decât în cantități neglijabile. Mâncați sănătos, faceți sport, mențineți-vă igiena, evitați supărările.

N-am avut încredere în rânjetul lui atoateștiutor, așa că am apelat la părerilor altor doi specialiști. Diagnosticul a fost neschimbat. Am început tratamentul. Trebuia să-mi înmoi unghiile într-un lichid cleios, de trei ori pe zi. Rezultatele s-au văzut în vreo două săptămâni. Petele au început să se micșoreze. „Ia o pauză de la muncă”, mă sfătuise Lorena. „Știi că ne putem permite.”

În aceeași perioadă, a început să se speculeze în presă că atentatul n-ar fi fost de natură teroristă. Internetul era singura sursă cu ajutorul căreia continuam să fiu la curent cu starea fratelui tău. Caterina alesese să mă evite și, astfel, planul meu de răscumpărare rapidă rămăsese suspendat la o înălțime deocamdată intangibilă. Oricât de tentant mi s-ar fi părut că încerc să iau legătura cu vreuna dintre voi, am dat dovadă de suficientă perspicacitate (în sfârșit!) încât să pricep că nu trebuia să forțez mai mult lucrurile. Făcusem deja destule greșeli. Trebuia să tac și să rabd.

Principala contestare a prezumției de terorism o reprezenta faptul că nicio grupare nu se grăbise să-l revendice, așa cum se întâmplase în cazurile anterioare, răspândite prin toată lumea. O liniște apăsătoare și o lipsă de dovezi care să susțină teoria atentatului – asta a făcut loc unei liste lungi de presupuneri și teorii. Cel mai răspândit dintre ele a fost acela în care se specula că trecutul lui Damian, perioada când lucra ca procuror adică, ar fi declanșat atacul. Îți aduci aminte, desigur, că unii susțineau c-ar fi fost vorba de răzbunare. Se găseau destule condamnări pe lista cu acuzați ai lui Damian, care nu le-ar fi convenit unor persoane cu influență sau cu legături în mafia internațională. Publicul a fost și va fi mereu însetat de senzațional. Bloggerii experimentați și oamenii de știri știu asta. Vor face tot posibilul ca să le câștige atenția. Adevărul contează prea puțin. Mai importante sunt vizualizările și numărul de click-uri pe articol. Cazul fratelui tău a făcut parte din sursele alea de venituri substanțiale, obținute fără un efort considerabil. Jurnaliștii onești (o calitate pe cale de dispariție) n-au avut ce căuta în chestiunea asta. N-ar fi găsit nimic de spus. Nu se strânseseră destule dovezi care să susțină vreuna din ipoteze. Un individ cinstit, aflat în posesia tuturor detaliilor legate de caz și obligat să ofere o declarație, n-ar fi putut rosti decât două cuvinte: nu comentez. Nu era nimic de spus. Doar cei aflați în căutarea atenției și bârfitorii continuau să se-ntreacă în presupuneri. Iar vocile lor se făceau auzite și se transmiteau mai departe, de cele mai multe ori distorsionate, fiindcă cel care le prelua nu rezista tentației să contribuie la rândul său, măcar c-un detaliu în plus ori o mică exagerare.

Nu știu cât de atente ați fost, tu și Caterina, la toate astea. Îmi imaginez că ai sfătuit-o să nu le acorde importanță. Aș fi vrut să primesc un telefon de la una dintre voi. Era ciudat că eu, un falsificator, mă simțeam exclus. Ai putea susține că mă consideram lovit în orgoliu și nu te-aș contrazice. Într-o măsură oarecare, a fost și asta. O cantitate neglijabilă. Nu prevăzusem că apropierea de Damian, a observării lui de la mică distanță, avea să-mi accentueze sentimentul de vinovăție. Nu mai aveam de-a face c-un simplu individ, pe lângă care se întâmplase să trec în momentele alea de nenorocire și neputință. Mă apropiasem de el, îi auzisem respirația alimentată de aparate, îl văzusem plimbându-se printre voi, femeile din viața lui, în apartamentul care-i păstra amintirea tangibilă. Pretindeam că i-aș fi fost prieten și, în loc să-l ajut în vreun fel, îi greșisem întreit. Ce speranțe mai aveam așadar să-mi despovărez conștiința? Asta m-a motivat să demarez la rândul meu o anchetă. L-am contactat pe George Trache și i-am cerut să strângă toate dovezile legate de atentat, ca mai apoi să încercăm să punem împreună faptele unele lângă altele și să vedem ce răspunsuri ni se oferă. Fostul inspector avea acces în mai multe locuri decât majoritatea jurnaliștilor. Voiam să mă ajute să aflu detalii care nu fuseseră făcute publice. Mă gândeam că autoritățile evitau să susțină ipoteza de atentat terorist, pentru a nu agita populația. Faptul că zile la rând după aceea străzile orașului s-au umplut de patrule de jandarmi, înarmați și pregătiți să riposteze, îmi confirma bănuiala. Ancheta n-a adus totuși niciun argument în sensul ăsta. Nimeni nu deținea adevărul. Mașina ucigașă, un Range Rover din ’98, nu fusese înscrisă în circulație. Avea numere de înmatriculare bulgărești. Era unul din detaliile în urma cărora se ajunsese la concluzia că atacul ar fi fost premeditat. Într-un final, George mi-a oferit răspunsul deja preconizat: în lipsa dovezilor, nu se putea formula niciun verdict.

Motivat de un fals altruism, am început să duc o bătălie împotriva articolelor publicate pe internet, care se încăpățânau să dea verdicte fără a se baza pe ceva concludent. Erau prea multe ca să le pot face față, așa că am atacat doar publicațiile importante, folosind toate argumentele și dovezile și apelând la diferite strategii de manipulare și persuasiune. Insistențele mele i-a făcut pe unii să-și retracteze afirmațiile iar pe alții să pună la îndoială ceea ce credeau că știu. A fost de-ajuns ca să creeze o reacție în lanț. Vocile cele mai importante s-au ferit să fie la fel de categorice ca înainte. Imitatorii au făcut ceea ce fac ei de obicei. În perioada aia, poate fiindcă mă mințeam că-mi sacrific timpul și energia pentru a păstra o imagine nepătată a fratelui tău, reușeam să adorm fără mare dificultate. În schimb, aproape toate unghiile mi-au fost atacate de fungi. Neglijam tratamentul. Lorena îmi urmărea cu îngrijorare evoluția, dar ea nu se afla mereu în preajmă, ca să-mi reamintească să înmoi degetele în uleiul miraculos. Îi evitam prezența. Nu voiam să mă distragă.

Mă mulțumea gândul că efortul ăla susținut nu era lipsit de importanță. În afară de satisfacția personală, a ideii că îi ofeream ajutorul lui Damian, a persistat și faptul că vă scuteam pe voi (mai ales pe Caterina) de o parte din informațiile eronate și bombastice, care încercau să-l facă responsabil de atentat, chiar dacă indirect. Mă simțeam bine să fiu un fel de justițiar, acționând din umbră și neașteptând nicio mulțumire.

Aș vrea să înțelegi că am avut și intenții bune. Nu a fost vorba în permanență de interesul meu. Știind asta, poate că disprețul pe care (cu siguranță) mi-l porți își va pierde din intensitate. Doar puțin. Atâta cât să ai răbdare să citești în continuare, în loc să faci caietul bucățele și să-l arunci la gunoi, refuzându-mi astfel orice îngăduință.

&&&&&

Romanul Fracturi poate fi comandat de pe site-ul editurii Vremea (https://edituravremea.ro/colectii/autori-romani/fracturi). În cel mult două săptămâni va apărea și în librării.

Mihail Victus (n. 1986) a obținut numeroase premii literare pentru proză, dintre care: Marin Preda (2018), Ioan Slavici (2017), Radu Rosetti (2015). Începând cu 2006, a publicat proză în diverse reviste: Tribuna (2017), Iocan (2016), Ateneu (2015), Actualitatea literară (2011) etc. În 2018 a fost inclus pe platforma 100 Absolut Artists. www.mihailvictus.eu