La 10 Mai 1866, tânărul principe Carol de Hohenzollern-Sinmaringen (27 de ani) vine în România. Lumea românească, oarecum trezită de Cuza, dar căzută din nou în letargie, avea să cunoască o nouă față a modernizării. În același an a fost votată noua Constituție care dădea mai multe drepturi și libertăți cetățenilor români – nu și străinilor: libertatea conștiinței, a presei, a învățământului, a întrunirilor; toți românii erau egali în fața legii și „datori a contribui fără osebire la dările și sarcinile publice”.
Multe lucruri aveau să se schimbe. Principele Carol venea cu concepții noi, moderne, occidentale, care să schimbe fața țării pe care o avea de stăpânit. Și pentru aceasta, el porni să-și cunoască oamenii, locurile, localitățile, să le afle personal nevoile, în călătorii lungi și adesea obositoare, pentru că drumurile erau proaste sau lipseau, iar mijloacele de transport erau rudimentare. Viitorul rege călătorea cu trăsura cu opt cai – trăsură deschisă vara, iar iarna se aventura eroic cu o sanie-poștalion, pe drumuri proaste și înzăpezite. În 1867 poștalionul de la București la Brăila făcea 14 zile, iar de la Brăila naviga spre Sulina pe canoniera franceză Le Magicien. Cel mai adesea mergea doar cu calul. Într-o acuarelă de pictorul Preziosi, Principele Carol este înfățișat cum intră călare într-un sat de munte, întâmpinat de săteni.
La 16 iunie 1867, Prințul Carol vine la Galați de la Brăila pe Dunăre, cu vasul Le Magicien, însoțit de Dumitru Brătianu, ministrul lucrărilor publice, și de dr. Carol Davila. A fost întâmpinat de primarul Mantu Rufu și de autorități, precum și de negustorii de vază ai urbei, mai puțin de negustorii străini din cauza refuzului său de a le soluționa cererile. Două zile a fost oaspetele bancherului bulgar Panteli Avramovici și a putut să vadă cum arăta orașul-port al Moldovei – după care a plecat mai departe, la Sulina.
În același an, la inițiativa cărturarului V. A. Urechia, secretar general la Ministerul Cultelor și al Instrucției Publice la acea vreme, lua ființă gimnaziul care mai târziu va deveni Liceul Vasile Alecsandri (acum Colegiu Național). Iar în luna octombrie, se concesiona consulului Offenheim construirea liniei ferate Suceava – Iași și Galați – București. Compania Stroussberg a preluat construirea căii ferate Roman -Vârciorova, cu o ramificație spre Galați. Transportul pe drumurile României începea să se modernizeze.
În 1869, la 15 august, Prințul Carol trece din nou prin Galați cu iahtul princiar, în drum spre Livadia, Crimeea. Era împrenă cu Ion Ghica, președintele Consiliului de miniștri și cu baronul Offenberg, consulul Rusiei la București. La întoarcere a vizitat locul unde urma să se ridice, în Galați, clădirea gării – importantă, deoarece, drumurile de cale ferată aveau să se diversifice în curând. La 5 noiembrie circula pentru prima dată un tren care lega portul Galați de gara Barboși.
În acest an se deschid Atelierele C.F.R. și se inaugurează Parcul Municipal din centrul orașului, pe locul unde înainte fusese o groapă de gunoi. Tot acum, Primăria cumpără, pentru Spitalul Comunal, casa lui Aristide Papadopol, de pe strada Tecuci.
În 1871, la cererea prim-ministrului României, care pe atunci era Ion Ghica, primarul Galaților, P. Zamaria, a trimis un raport detailat, redactat în limba franceză, prin care arată care este starea orașului din toate punctele de vedere, pentru a stabili bugetul care trebuia alocat în vederea remedierii neajunsurilor existente în acest oraș. Și erau multe! Multe și mărunte, cum se spune. Din acest raport am spicuit câteva date interesante care deschid o ușă spre lumea de atunci a orașului port-franc (1834-1883) în plină ascensiune comercială, dar rămas mult în urmă din punct de vedere administrativ.
La acea vreme, suprafața orașului era de 868 fălci (1 falcie = 1,432 ha în Moldova; în 1875, în baza Legii pentru aplicarea Sistemului Metric de măsuri și greutăți, adoptată la 28 februarie 1875, fălcile se transformă în hectare înmulțind cu 143 și împărțind apoi la 100). Populația număra 80.000 de suflete (deși cifra pare exagerată, câtă vreme un recensământ din 1866 indica 48.789 locuitori). Avea 146 de străzi, dintre care 26 pavate cu pietriș, altele cu piatră de carieră de la Măcin (pe atunci în Imperiul Otoman!) și avea 8 piețe publice.
În fapt, orașul dădea imprersia de sărăcie lucie și nepăsare din partea oficialităților, în ciuda câtorva clădiri impunătoare din centru, palate somptuoase care făceau impresie și notă discordantă cu locuințele de pe străzile adiacente – case joase, din chirpici, acoperite cu stuf – tabla era un lux! – înconjurate cu curți cu multe flori, zarzavaturi, legume și pomi fructiferi…
Orașul nu avea fântâni publice, nici băi, nici lavoare (spălătorii), luminatul public era insuficient și nu avea niciun orologiu public. Un tronson de canalizare de 245 m, construit în 1857 și abandonat, aduna numai apele din piața centrală, în cartierul Făinăriei (Piața Veche). Piețele erau așezate pe locuri nepavate, murdare, noroioase, alimentele și micile obiecte de consum fiind ținute în aceste condiții insalubre. Măcelăriile și abatorul exaltau mirosuri dubioase…
În raportul menționat se propun: trotuare și pavaje – proprietarii fiind obligați să-și paveze spațiul din fața curții sau a fațadei lor. Se propunea, de asemenea, construirea unui canal colector care să adune și să deverseze apele din orașul înalt în lacul Brateș.
Primarul Zamaria spera să se strângă fonduri din donații pentru iluminatul cu gaz și pentru distribuția apei. Și promitea a se construi „abatoare și un spital convenabil într-un cartier de mijloc al orașului”. De asemenea, Consiliul municipal urma să construiască „o primărie cu diverse servicii, rezervând și un apartament Suveranului României pentru perioada cât Alteța Sa va face orașului onoarea să-l viziteze”. Multă vreme, însă, Alteța Sa a fost găzduit de gospodarii Comunei, fiindcă onor primăria nu a catadicsit să se țină de cuvânt…
Cât privește orașul din vale, aici situația era mult mai gravă: „Miasmele otrăvitoare se răspândesc și întrețin toate felurile de boli. Locuitorii gălbejiți, în mijlocul stropilor de apă stătută, sunt contaminați la decrepitudine și la o moarte prematură. Ceea ce se petrece acum este de nedescris. Apele care se adună din deal în valea orașului formează bălți, sapă gropi, râpe, inundă clădirile, năvălește în magaziile de cereale și forțează locuitorii să-și abandoneze locuințele.”
De asemenea, era necesar un drum care să lege gara de oraș, fiindcă, se spune în raport: „Nimic nu este mai curios și mai penibil decât să vezi sosirile unui tren de pasageri. Senatorii și deputații Moldovei, care traversează Galații pentru a ajunge la ședințele corpurilor legislative sunt suficient de edificați în legătură cu acest subiect.” O șosea în construcție pe acest traseu, începută, era abandonată „din cauza timpului rău”.
Situat sub nivelul Brateșului și al Dunării, orașul din vale era mereu supus inundațiilor. „Locuitorii au devenit apatici, pentru că nimic nu se face pentru ameliorarea condițiilor lor de trai. Inundația din 1861 a fost catastrofală” (a urmat cea din 1897, și mai catastrofală, când apele Brateșului, Prutului și Dunării s-au unit, formând o mare care se întindea pe dealul gării până la scări; până la construirea digului, când în sfârșit, populația a fost apărată de apele care o alungau în deal).

Despre școli. Conform Legii instrucțiunii publice, școlile erau plasate sub directa autoritate a ministerului, în timp ce primăriile erau obligate să asigure înzestrarea materială a lor. La Galați, în 1871 erau 20 de școli de religie ortodoxă și 22 de școli de alte culte, astfel:
– Învățământul secundar. Școala Comercială cu 9 profesori și 82 elevi; Gimnaziul cu 4 profesori și 48 elevi.
– Învățământul primar. 3 școli publice de băieți, întreținute de stat, cu 8 profesori și 648 elevi și 2 întreținute de municipalitate, cu 6 profesori și 360 elevi.
– 3 școli publice de fete întreținute de stat, cu 9 institutoare și 300 eleve și 3 întreținute de municipalitate, cu 6 institutoare și 145 eleve.
– Școli private. 4 de băieți, cu 28 profesori și 259 elevi; 3 de fete, cu 18 profesori și institutoare și 128 eleve; 1 școală protestantă de băieți; 1 școală catolică de fete, ținută de credincioși; 20 școli israelite.
Școlile private nefiind inspectate de Comitetul școlar, numărul de profesori și elevi nu a fost consemnat. Problema era că aceste școli își desfășurau activitatea în case particulare, nu în localuri anume construite pentru ele, erau situate departe de centrul cartierelor pe care le deserveau, prost amenajate, lipsite de necesitățile pe care le reclamă o școală modernă. Mobilierul era „vechi, deteriorat, penibil la vedere și imposibil de descris”.
Sub acest aspect, în mod autocritic, primarul de atunci al Galațiului se întreba: „Galați, plasat în frunte prin importanța lui comercială, vrea pentru educația copiilor săi să rămână în urma altor orașe ale țării?”…

Serviciile medicale de stat. Erau 4 medici de cartiere care asigurau asistența medicală gratuit populației nevoiașe. „Dar, se spune în raport, acest serviciu este limitat, pentru că puțini apelează la medic. Dacă 5 sau 10 din 100 decese cer ajutorul medicului! În rest, populația ignorantă apelează la tratamente empirice, la superstiții, se alimentează nediversificat și are un mod de viață neadecvat.”
Într-un oraș ca Galațiul, unde majoritatea populației era săracă, iar numărul paturilor de spital erau reduse (Spitalul Municipal avea doar 46 de paturi), bolnavii se tratau acasă cu lipitori, cu cataplasme și ventuze… Și chiar dacă ar fi apelat la cei patru medici, ei nu puteau face față unui întreg oraș, mai ales având în vedere starea proastă a străzilor.
Cu toate acestea, de vaccinare și revaccinare nu scăpau și asta se făcea sub supravegherea medicilor de cartier – cu greutate, ce-i drept, fiindcă nu toți erau dispuți să se lase vaccinați…
Medicii mai erau însărcinați și cu obligația de a face vizite la domiciliu femeilor prostituate. Și aici existau destule piedici, fiindcă multe lipseau de acasă sau se ascundeau, iar prostituția clandestină a fost, după cum se știe, întotdeauna un flagel, mai ales în orașele port cum era Galațiul. „Cu toate eforturile Consiliului de igienă de a ameliora situația, măsurile luate au rămas fără efect”, se recunoaște în raport.
O altă obligație a medicilor de cartier era să inpecteze calitatea băuturilor și a alimentelor, să supravegheze piețele, școlile, fabricile și stabilimentele. Numai că… prea multe obligații duc la servicii nesatisfăcătoare. Medicii de cartier nu făceau față, nu aveau timpul necesar și pentru aceste inspecții, pentru care ar fi fost nevoie de un chimist, nu de un doctor, care să ia analiza alimentelor și să apeleze apoi la Iași sau la București pentru a primi rezultatul analizelor.
Tot medicii de cartier răspundeau și de medicina legală, făceau autopsii, eliberau rapoarte și certificate, primind pentru această muncă „doar 185 de franci de la Comună”.

Administrația. „Municipalitatea orașului Galați, cu tot numărul funcționarilor săi, nu are mijloacele necesare pentru a imprima acțiunilor sale o direcție eficace și utilă” – se recunoaște în acest raport în mod obiectiv. Primarul acuza personalul de „indiferență, relaxare, indisciplină, considerând poziția lor ca pe o sinecură, uitând că sunt plătiți de contribuabili. Primarul, puterea executivă, nu găsește în organizarea actuală mijloace suficiente de executare, atenție și singur nu poate controla totul”.
De asemenea se constată o neconcordanță între poliția de siguranță și comisarii poliției municipale. Această „poliție dublă” aflată în rivalitate nu este de niciun folos urbei. „Se crează confuzii când prefectul și primarul nu se înțeleg. De aici, dezordinea și haosul…”
Poliția cu gardienii călare și pe jos și cu gardienii de noapte trebuia să supravegheze: teatrele, spectacolele, balurile, reuniunile publice, balurile mascate, cu deghizări, travestiuri, măști, dansatori și saltimbanci, hotelurile și casele de oaspeți, ce persoane le închiriază, să supravegheze hangiii, cafegiii, restaurantele, debitele de bere și spirtoase, negustorii de vinuri, loteriile, casele de joc, jocuri de noroc, licitațiile și sălile de vânzare, să urmărească represiunea vagabondajului, cerșetoria, să prevină sinuciderile, morțile accidentale, să fie atentă la circulația de pe străzi și în piețele publice.
Bineînțeles, se propunea în primul rând un buget bine echilibrat, prin care să se obțină un serviciu de taxe și impozite bine organizat. Dar punerea în aplicare a acestor măsuri excepționale pentru vremea aceea cerea oameni de calitate, la fel de hotărâți ca primarul care, după cum vedem, era pus pe fapte mari, dar nu știm cât de departe a ajuns, fiindcă… după ce că fusese ales în anul acela, în anul următor a fost schimbat!

Articolul anterior
Un „remember” necesar: Școala de Piloți de Vânătoare Româno-Germană de la Galați
Articolul următor
Giovanni Mascellini, un om născut din piatră

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.

Fill out this field
Fill out this field
Te rog să introduci o adresă de email validă.
You need to agree with the terms to proceed

Meniu
Sari la conținut