– Fragment din lucrarea în curs de apariție cu același nume –

Învăţământul

Învăţământul gălăţean s-a dezvoltat după promulgarea legii instrucţiunii publice din 1864. Numărul şcolilor a crecut progresiv spre începutul secolului al XX-lea, ajungând, de la două şcoli de băieţi şi două şcoli de fete, la zece şcoli de băieţi şi opt şcoli de fete. Situaţia s-a datorat şi creşterii numărului de locuitori ai oraşului. Mare parte din şcoli, funcţionau în condiţii improprii, fapt recunoscut de autorităţi, fără a lua însă măsuri deosebite nici nici în secolul următor[1]. Între anii 1910 şi 1916 exista un periodic şcolar. „Vremea Nouă”, oprit în timpul războiului până în 1921.

Şcolile de la sfârşitul secolului al XIX-lea au fost construite prin donaţii, care au început cu terenul pe care au fost ridicate, aşa cum este cazul Şcolii de Fete „Elena Doamna” ridicată datorită negustorului Hagi Dracu Popa Hurmuz şi al Şcolii de Băieţi nr.4, ridicată prin contribuţia negustorului Alecu Radovici Casapu[2].

Consilierul comunal, Ion Danielescu donează în iulie, 1916, 20.000 de lei pentru un local pe bulevardul Carol I, Școlii nr. 8 de Fete, cu condiția ca pe frontispiciul școlii să se pună numele „Ion și Ioana Denielescu”. Colegul său P. D. Petrovici, nu este de acord și cere ca Ion Danielescu să acopere 50% din costurile viitoarei clădiri.

Donatorul precizează că va ajea grijă de școală și după finalizarea clădirii. Se aprobă, dar, în 1922, încă nu erau trecuți donatorii pe frontispiciul Școlii nr. 8 de Fete, așa cum fusese înțelegerea (Arhivele Naţionale, Serviciul Judeţean Galaţi, Fond Primărie Galaţi, dosar 15/1916, f.1).

În anul 1908,  şcolile primare erau frecventate de 3.683 de elevi şi 2.686 de eleve[3]. Cu toate acestea, numărul analfabeţilor îl întrecea pe cel al ştiutorilor de carte, ceea ce a determinat autorităţile să susţină înfiinţarea şcolilor pentru adulţi. La sfârşitul anului 1915, s-a înfiinţat o societate pentru sprijinirea şcolilor pentru adulţi din Galaţi şi judeţul Covurlui, numită „Sprijinul”, scopul acesteia fiind lupta împotriva analfabetismului. O luptă care nu s-a terminat nici astăzi și care pare pierdută.

În Galaţi erau la acea dată 8 şcoli pentru adulţi, care funcţionau în localurile unor şcoli normale[4]. Fondurile erau asigurate prin donaţii. Preşedintele societăţii era profesorul G. Arăunescu, iar secretar G. Mândru, doi oameni inimoşi care au asigurat buna desfăşurare a activităţii didactice în şcolile pentru adulţi[5]. Ca instituţii de nivel superior de studii, în Galaţi au funcţionat: Şcoala Comercială Superioară, Şcoala Normală de Băieţi, Şcoala Normală de Fete „Regina Elisabeta”, Liceul „Vasile Alecsandri”, Şcoala de Meserii.

Şcolile superioare şi şcolile de meserii au fost necesare datorită dezvoltării economice a oraşului, statutului de capitală de judeţ şi creşterii populaţiei. Școlile „populare” nu au fost întotdeauna susținute corespunzător din punct de vedere financiar. La sfârșitul lunii mai, 1916, Primăria declara că nu are bani pentru întreținerea Școlii de Meserii, care avea 6 ateliere  și 200 de elevi  proveniți din medii paupere (Arhivele Naţionale, Serviciul Judeţean Galaţi, Fond Primărie Galaţi, dosar 16/1916, f.3).

„La 26 august 1867, Ministerul Instrucţiunii Publice şi al Cultelor, ministru fiind Dimitrie Gusti, (n.1880 – d.1955), anunţa prin adresa numărul 8.735, Primăria oraşului Galaţi că la articolul 590 din bugetul Ministerului a fost prevăzut înfiinţarea unui gimnaziu cu o singură clasă la Galaţi, începând cu anulşcolar 1867-1868.

În timpul primului război mondial (1914-1918), localul liceului a fost rechiziţionat pentru Spitalul militar numărul 191 (15 august 1916 – 15 mai 1918), iar cursurile liceului au fost suspendate între anii 1916-1917, fiind reluate în anul şcolar 1917-1918, la 15 noiembrie 1917, în localul şcolii germane din strada Lascăr Catargiu. La 1 septembrie 1918, după reparaţii sumare, liceul a revenit în localul său. (www.galatiidealtadata).

Şcoala Comercială din Galaţi a fost prima şcoală superioară din ţară cu acest profil.  Şi-a început activitatea în anul 1864 sub numele de Şcoala Superioară de Comerţ „Alexandru Ioan I”[6].

Considerată o şcoală foarte bună, cu profesori competenţi şi cu perspective de  viitor pentru elevii care îi urmau cursurile, Şcoala Comercială, cu o durată a studiilor de patru ani, avea din ce în ce mai multe solicitări ajungându-se ca în anul şcolar 1912-1913 numărul candidaţilor pentru clasa I să fie atât de mare încât să se organizeze concurs de admitere[7].

Şcoala a fost sprijinită şi de instituţiile locale, spre deosebire de alte unităţi de învăţământ. De pildă, în organizarea unei excursii de studii pentru elevii din ultimul an, la mari întreprinderi comerciale şi industriale din Brăila, Constanţa, București, Ploieşti şi Câmpina în iulie 1916. Primarul a subscris pe o listă, iar Consiliul Primăriei a aprobat 150 lei din Bugetul extraordinar, iar primarul s-a implicat şi prin cererea adresată Ministerului de Interne de a aproba excursia[8]. Aprobarea a fost primită. (Arhivele Naționale, Serviciul Județean Galați, fond Primăria Galați, dosar 5/1916, f.43).

Școala Comercială Elementară funcționa în localul închiriat de la Anastase și Petru Cavaliotti. Școala era întreținută 50% de Camera de Comerț și Industrie și 50% de către primăria care plătea, o dată la 6 luni 1250 lei, a început, apoi 1350 lei. Pentru anul 19181919, primăria rămăsese datoare cu 3.900 lei.

În 1917 Școala Comercială Elementară a fost pusă la dispoziția „Cercetașilor” refugiați, apoi Serviciului de Intendență al Corpului IV Siberian. La sfârșitul anului 1917, directorul Em. Constantinescu cerea, disperat, primăriei bani pentru întreținere: pentru curățenie, pentru latrine, pentru lemne. (Arhivele Naționale, Serviciul Județean Galați, fond Primăria Galați, dosar 17/1916, f.2, 10).

Şcoala Normală de Băieţi a avut o istorie interesantă, pigmentată de numeroase întâmplări, nu întodeauna plăcute. A rezistat timpului datorită unor dascăli inimoşi, dar şi sprijinului comunităţii. Înfiinţată în iunie 1877 la Ismail, prin stăruinţa lui Vasile Alexandrescu Urechia, (n. 1834 – d. 1901), a fost mutată în Galaţi în 1878, prin dispoziţia Ministerului Instrucţiunii Publice, după ce sudul Basarabiei a fost ocupat de trupele ţariste[9]. Funcţionând iniţial în casele de pe strada „Mihai Bravu” ce aparţinuseră lui Costache Negri, şcoala a fost botezată cu numele acestuia[10].

Spiru Haret, (n. 1851 – d. 1912) a avut o mare contribuţie la construirea unui nou lăcaş, acela unde funcţionează şi astăzi şcoala. În 1905, Radu G. Vlădescu, (n. 1886 – d. 1964), ministrul Instrucţiunii dă un ordin de desfiinţare, ceea ce „a provocat în tot oraşul o mare emoţie”[11]. Sub presiunea comunităţii locale, şcoala se va redeschide în 1907.

Şcoala Normală de Fete, „Regina Elisabeta” s-a înfiinţat la propunerea autorităţilor locale în 1914. Acestea se obligau să suporte toate cheltuielile[12]. În iulie 1916, directoarea școlii, Maria N. Longinescu prezintă Primăriei ordinul 57780/1916, prin care Ministerul Instrucțiunii Publice dispune înființarea pe lângă Școala Normală, de la 1 septembrie 1916, a unei școli primare de aplicație, unde elevele normaliste să susțină lecțiile practice. Școala Primară trebuie să aibă cel puțin 60 de elevi. De aceea se cer primăriei bani pentru următoarele dotări: 32 de pupitre, 4 table, 4 scaune, 4 cuiere, 2 icoane, 3 mese, 1 ceasornic și un clopoțel. Primăria amână finanțarea invocând veșnica lipsă de fonduri (Arhivele Naționale, Serviciul Judeţean Galaţi, fond Primăria Galaţi, dosar 2/1916, f. 1), școlile primeau destul de greu bani pentru reparații curente sau pentru investiții și primeau și mai greu bani pentru dotări.

Școala Normală de Fete

Seminarul „Sf. Apostol Andrei”

O altă şcoală cu vechime în oraş şi cu un are prestigiu în zonă, a fost seminarul eparhial al Episcopiei Dunării de Jos „Sfântul Apostol Andrei”, înfiinţat în anul 1864, din iniţiativa liberalului Nicolae Kretzulescu, (n. 1812 – d. 1900), ministrul Cultelor şi Instrucţiunii Publice[13]. În toamna anului 1878, odată cu mutarea Centrului eparhial de la Ismail la Galaţi, va fi mutat şi Seminarul eparhial, care va funcţiona după modelul celorlalte seminarii din ţară, cu patru clase, (ziarullumina.ro). A fost singura şcoală care după întreruperea din perioada războiului şi-a reluat cursurile abia în februarie 1918, situaţie datorată lipsurilor[14], celelalte şcoli gălăţene reluând cursurile în 1917 sau 1918. Director până în 1917 (1909 – 31 decembrie 1917), a fost arhimandritul Visarion Puiu, viitorul mitropolit al Bucovinei.

Învăţământul profesional a fost reprezentat de Şcoala de Meserii, înfiinţată la Tg. Bujor în 1872 şi mutată în 1875 la Galaţi, care în anul 1915, aflându-se într-o stare deplorabilă, a fost preluată de Primărie. Aceasta se obliga să contribuie la dotare şi întreţinere. La 22 decembrie 1916 s-a închis, personalul şi elevii fiind mobilizaţi[15].

În august 1916 s-a înfiinţat Şcoala profesională practică şi teoretică de croitorie „Principesa Ileana”, şcoală care şi-a dovedit, utilitatea practică în perioada războiului, prin activitatea fetelor care învăţau aici[16]. O altă şcoală profesională de fete a fost Şcoala „Negropontes”. În anii războiului, activitatea fetelor din şcolile profesionale a fost orientată spre ajutorarea spitalelor şi a armatei.

În Galaţi datorită diversităţii etnice, existau şcoli primare ale armenilor, grecilor, evreilor, germanilor. De asemenea, existau şcoli particulare, institute-pension: Institutul de fete „Notre Dame de Sion” era unul dintre cele mai mari, dispunând şi de o şcoală confesională şi de un orfelinat, înfiinţat de ordinul catolic „Notre Dame de Sion”[17], Franţa, la 24 decembrie 1867.

Pe lângă învăţământul instituţionalizat, a fost înfiinţată în anul 1913 Universitatea Populară, din iniţiativa unor oameni entuziaşti ai şcolii: Gheorghe Arămescu, Augustin Frăţilă, Gheorghe Forţu şi cu concursul  altor intelectuali, medici şi avocaţi. Scopul era acela de a populariza ştiinţele şi literele, artele, prin ţinerea de cursuri, prelegeri şi conferinţe. Deschiderea a avut loc la 5 martie 1914 în amfiteatrul Liceului „Vasile Alecsandri”, şi în discursul inaugural s-a specificat că universitatea se adresează celor care şi-au întrerupt studiile timpuriu sau celor care doreau să-şi  completeze cunoştinţele şi să se iniţieze în probleme de actualitate[18].

Din titlurile conferinţelor se poate constata o varietate de teme abordate: „Cum s-a format Moldova şi Ţara Românească” (N. Velichi), „Politica Naţională”, „Introducere în studiul limbii şi literaturii române” (C. Damianovici), „Pământul: naşterea, viaţa şi moartea” (C. Nazari), „Chestiuni de drept constituţional” (Constantin Z. Buzdugan)[19]. În perioada războiului, Universitatea şi-a întrerupt activitatea reluând-o în anul 1919, sub preşedinţia lui Jean Bart[20].

Augustin Frăţilă şi profesorul de filosofie de la Şcoala Normală, Nicolae G. Longinescu, (n. 1873 – d. 1935), împreună cu Eugeniu  P. Botez, (Jean Bart), (n. 1877 – d. 1933) şi Constantin Z. Buzdugan, (n. 1870 – d. 1930), au susţinut şi au participat la şedinţele „Cercului Cultural”, care până la izbucnirea războiului a întreţinut atmosfera literară şi intelectuală a urbei[21]. Simultan, au funcţionat şi cercul literar „Dorul” şi cercul literar „Moldova”, care va organiza la  26 aprilie 1915 o şezătoare literară la teatrul „Papadopol” cu participarea lui Mihail Sadoveanu, (n.1880-d.1961), George Topîrceanu, (n. 1886 – d. 1937), doctorului şi scriitorului Eugen Ioan Mironescu (n. 1883 – d. 1939)[22]. Educaţia a fost susţinută nu doar de intelectuali, ci şi de alte categorii sociale.

Un grup de funcţionari şi meseriaşi au creat cercul cultural şi biblioteca „Mihai Eminescu”. În anul 1915 aceştia au lansat un apel pentru îmbogăţirea fondului de carte al bibliotecii. Bibliotecile au constituit un sprijin pentru învăţământul şi cultura gălăţeană, chiar și în perioada Războiului Mondial.

Prima bibliotecă publică s-a înfiinţat pe lângă Liceul „Vasile Alecsandri”, în anul 1890 şi şi-a mărit numărul de volume datorită intervenţiei susţinute a lui Vasile A. Urechia. Sediul bibliotecii a fost construit prin deschiderea unei liste de subscripţii în  11 noiembrie 1915[23]. Un rol important în organizarea bibliotecii l-a avut Valeriu Surdu, primul bibliotecar om de o deosebită valoare morală[24].

Majoritatea bibliotecilor rămâne în continuare să funcţioneze atât pe lângă şcoli, cum ar fi cele de la Şcoala de Băieţi nr. 6 şi Şcoala de Băieţi nr.8, precum şi în sediile unor bănci (Banca „Poporală” găzduia biblioteca „Cuza Vodă”), sau pe lângă biserici. (Biblioteca „Nicolae Iorga” înfiinţată în 1914, funcţiona pe lângă Biserica „Sfinţii Împăraţi”)[25]. Societatea israelită „Max Nordau” deţinea o mare bibliotecă, a doua camărime din oraș. Bibliotecile îşi măreau numărul de volume prin donaţii. Organizau expoziţii, prin colecţiile muzeistice pe care le deţineau, conferinţe şi şezători. Activitatea lor a fost susţinută şi popularizată de presă şi oameni de cultură.

Primul muzeu şcolar a fost înfiinţat în anul 1914, la 22 iunie, de către institutorul Paul Paşa. Inspectorul şcolar Ion Dumitrescu considera muzeul mai bogat şi mai aranjat decât oricare altul din Belgia, Franţa sau Italia[26].

Instituţiile locale erau deseori criticate de presă că nu se implicau în susţinerea învăţământului. Nu finanţau suficient şcolile, în schimb ofereau burse pentru studii superioare sau de specialitate unor elevi gălăţeni. De exemplu, în anul şcolar 1915-1916, Prefectura a aprobat două burse în valoare de 1.000 lei pentru Munteanu Victor şi Popovici Romeo, elevi la Şcoala de Arte şi Meserii din Iaşi[27], o bursă de 500 de lei pentru elevul Teodorescu Dumitru la Şcoala de Agricultură Herăstrău[28], câte 500 de lei pentru Dascălu Gheorghe şi Lepădatu Stelian la Şcoala Inferioară de Agricultură Armăşeşti, judeţul Ialomiţa[29]. Pentru studenţi s-au acordat burse anuale. Astfel, au primit burse, în anul 1916: Florica Munteanu, Conservatorul de Muzică şi Artă Dramatică din Bucureşti – 120 lei, Victor Burac-Politehnică, Inginerie mecanică în Belgia – 360 lei, Gheorghe Tărăbăuţă-Facultatea de Drept, Iaşi – 240 lei, Alexandru Dacian-Facultatea de Medicină – 360 lei[30]. Primăria a avut, de asemeni, prevăzuţi în buget 3.000 lei pentru elevi şi 4.000 lei pentru studenţi, ca burse anuale. În martie 1916 au fost acordate burse pentru trei studente de la Conservatorul de Muzică şi Artă Dramatică din Bucureşti. Alţi şapte studenţi au primit câte 400 lei fiecare. Au mai fost finanţaţi zece elevi de liceu şi şapte eleve la şcoli profesionale. Pentru elevi valoarea bursei era în medie de 120 lei[31].

Evenimentele anilor 1914-1916 s-au repercutat negativ asupra învăţământului. Aşa cum remarca Constantin Kiriţescu, (n. 1876 – d. 1965), inspector în minister la acea dată, preocupările legate de şcoală au fost împinse la periferie, mai importante fiind cele politice. „Criza sufletească” a pus stăpânire pe şcoală[32].

Intrarea României în război a coincis aproape cu începutul anului şcolar 1916-1917. De aceea, deschiderea a fost amânată. Învăţământul a fost afectat din mai multe direcţii: clădirile şcolilor au fost rechiziţionate, o parte a învăţătorilor şi profesorilor a fost mobilizată, la fel elevii din anii terminali şi studenţii. În aceste condiţii procesul educaţional nu a putut fi reluat decât în anul 1917, sau în unele şcoli chiar mai târziu în anul 1919, cum a fost cazul Seminarului Teologic din Galaţi. C. Kiriţescu, responsabil de mai multe oraşe, printre care şi Galaţi, a încercat să dea o utilitate cadrelor didactice care nu fuseseră mobilizate, la serviciul de identificare şi evidenţă statistică a răniţilor, în spitale. Autorităţile militare nu au agreat însă iniţiativa[33].

În 15 august 1916, directorul C. Apostoliu al Şcolii Primare de Băieţi Nr.6 „Spiru Haret” solicita Primăriei îmbunătăţiri şi reparaţii, nerealizând se pare că anul şcolar se sfârşise înainte de a începe[34]. În scurt timp, localul şcolii pe care o conducea a fost rechizţionat şi transformat în spital militar, unde au fost internaţi soldaţi români, (marinari), care sufereau de boli contagioase[35]. Au mai fost rechiziţionate şi transformate în spitale şi alte unităţi de învăţământ. Şcoala nr. 10 de Băieţi a fost transformată în spital pentru răniţii şi bolnavii de tifos şi holeră. Şcoala nr. 9 de Fete a devenit întâi Spitalul Militar nr. 198-199, apoi a fost dată serviciului administrativ rus. Odată cu şcoala a fost rechiziţionată şi locuinţa directoarei[36]. Şcolile nr. 4 de Fete şi nr. 2 de Băieţi, au devenit spitale pentru „Societatea Crucii Roşii”[37]. Mobilierul, arhiva, celelalte bunuri au fost depozitate în grajdurile Primăriei[38], în spaţii închiriate plătite de Primărie cu 400 lei pe lună sau au rămas pe loc în încăperi şi poduri sigilate[39]. Însă, primăria alocă 1.000 lei pentru directorii celor două școli, nevoiți să-și caute alte locuițe cu chirie (Arhivele Naţionale, Serviciul Judeţean Galaţi,  Fond Primărie Galaţi, dosar 1/1916, f.136).

Şcoala Normală de Fete, transformată în spital, a reluat activitatea în anul şcolar 1917-1918, numai cu clasele externe a III-a şi a IV-a, localul ei nesuferind pagube materiale[40]. Din păcate, nu aceeaşi a fost situaţia altor şcoli. Clădirea Şcolii Secundare de Fete, „Vila Cuza”, a fost pe rând spital militar (transferat de la Câmpulung-Muscel), spital al Crucii Roşii ruse, adăpost pentru familiile de refugiaţi. Când, la 3 mai 1917, directoarea Maria Dugan a propus Ministerului organizarea unor cursuri preparatoare pentru elevele refugiate, localul era devastat[41].

Directorul Şcolii nr. 4 de Băieţi se plângea de starea instituţiei încă din 13 septembrie 1916. Localul a fost rechiziţionat şi folosit pentru depozitarea alimentelor şi muniţiilor Divizionului III de tren, iar în curte au ţinuţi cai şi boi rechiziţionaţi. Nu a existat nici un pic de respect pentru clădire: pereţii au fost deterioraţi şi murdăriţi, gardul a fost sfărâmat, pupitrele şi scaunele distruse sau furate, geamurile sparte[42]. Pagube au produs şi localnicii și refugiații. În octombrie 1916, negustorii din strada „Brăilei” au fost nevoiţi să închidă canalele cu apă, deoarece adăpatul animalelor la canalul din curtea Şcolii nr.10 de Băieţi a distrus pomii şi grădina[43].

Cele mai multe pagube au produs, însă, ruşii. La 1 octombrie 1917, când se deschidea anul şcolar, existau şcoli distruse aproape în totalitate: Şcoala nr.7 de Băieţi, Şcoala nr.4 de Băieţi, Şcoala nr. 8 de Băieţi, de unde ruşii au refuzat să plece până în ianuarie 1918[44]. De distrugerile provocate de ruşi se plângea Primăriei şi directoarea Şcolii nr. 2 de Fete, Aurelia Rotaru, construcţia fiind într-o stare deplorabilă[45]. La Şcoala nr. 5 de Băieţi, pagubele au fost produse de soldaţii români, şcoala fiind transformată în cazarmă. Aici a existat şi o situaţie specială, directorul Constantin Popovici fiind unul dintre puţinii directori plecaţi pe front[46].

În iarna 1916-1917 gardurile, uşile, ferestrele multor şcoli au dispărut datorită lipsei lemnelor de foc, o contribuţie majoră aducându-şi în acest sens locuitorii oraşului. Cele mai afectate au fost: Şcoala nr. 9 de Băieţi, Şcoala nr.5 de Fete, Şcoala nr. 6 de Fete[47]. În septembrie 1917, Ministrul Instucţiunii şi Cultelor, a trimis o adresă prin care Primăria era obligată să suporte cheltuielile pentru reparaţii, personal, servitori la Şcolile nr. 4, 6, 10 de Băieţi[48].

Dintre acestea, cel mai bine s-a păstrat Şcoala Nr. 6 de Băieţi, unde deşi, din noiembrie 1916 spaţiul a fost succesiv cazarmă rusească, cazarmă românească, spital, depozit de alimente datorită eforturilor familiei Paşa, Ecaterina şi Paul, (director al şcolii), mobilerul şi clădirea nu au avut de suferit. În această situaţie, Consiliul Primăriei a aprobat un credit de 500 lei, pentru muzeu şi bibliotecă[49], iar în noiembrie 1917, Comisia interimară a aprobat 559,05 lei pentru reparaţii. Cele mai mari sume de bani pentru reparaţii au primit Şcoala nr. 7 de Fete, care, după bombardamentul din mai 1917, suferise grave stricăciuni şi Şcoala nr. 4 de Băieţi. Primeia i-a fost repartizată suma de 1.247,46 de lei, iar celei de a doua impresionanta sumă de 2.021,50 lei[50]. Şcoala nr. 8 de Băieţi a primit suma de 866,14 lei, dar nu s-au putut începe reparaţiile decât în ianuarie 1918, deoarece soldaţii ruşi au refuzat să părăseacă localul[51].

O situaţie deosebită în cadrul instituţiilor de învăţământ a avut-o Şcoala nr.2 de Băieţi.  Școala se afla sub același acoperiș cu Școala nr. 4 de Fete și în ele s-au instalat spitale militare (Arhivele Naţionale, Serviciul Judeţean Galaţi, Fond Primărie Galaţi, dosar 1/1916, f.141). Directorul şcolii, George Constantin a avut propriul război cu Primăria, datorită sistării plăţii servitorilor (îngrijitorilor) şi a spezelor de cancelarie, la o şcoală cu cea mai numeroasă populaţie şcolară. Trebuie amintit că, prin noul buget, de război, aceste cheltuieli erau suprimate, de la școli și de la grădinițe (Arhivele Naționale, Serviciul Județean Galați, Fond Primărie Galaţi, dosar 2/1916, f.49).

Om dedicat meseriei, cu simţul datoriei, directorul a eliberat zilnic, pe propria cheltuială, acte din arhivă, certificate, duplicate, corespondenţă, state lunare în perioada în care şcoala fusese transformată în spital. Mai mult decât atât, şcoala a fost omisă de la distribuţia celor 3.000 kilograme de lemne pe care le-au primit celelalte şcoli[52]. Părea mai degrabă a răzbunare politică sau personală a primarului.

Plăţile către instituţiile şcolare se pare că reprezentau o problemă pentru Primăria Galaţi, mai ales cele pentru servitori şi cheltuielile de cancelarie, deoarece la 8 aprilie 1917, a fost necesară intervenţia revizorului şcolar Gheorghe Theodor pentru ca ele să fie onorate[53]. Motivul principal  invocat de Consiliul Comunal era că şcolile nu mai funcţionează, fiind ocupate de spitale sau armată, deci plata servitorilor nu mai era justificată. Un alt motiv a fost acela că servitorii nu au împiedicat distrugerile, mai ales în cazul şcolilor transformate în cazărmi. Unii servitori chiar au încercat să se impună, fără a avea prea mult succes[54].

În iulie 1917 Primăria a admis că la şcolile nr. 6, 7, 10 de Băieţi şi Şcolile nr. 6, 7 de Fete, unde directorii au păstrat servitorii (plătiţi de cele mai multe ori din banii directorilor), stricăciunile au fost minime. De aceea, a acceptat un credit de 3.540 de lei pentru plata servitorilor şi a spezelor de cancelarie. La această realizare a contribuit şi sesizarea revizorului şcolar, care înaintase un protest Ministerului. Au existat şi şcoli unde nu s-au făcut eforturi pentru protejarea instituţiilor. La Şcolile nr. 1 şi nr. 8 de Băieţi şi la Şcolile Nr.1, 2, 9 de Fete, directorii nu s-au implicat în supravegherea şi păstrarea integrităţii localului, părăsind localitatea. La alte şcoli directorii au fost evacuaţi din locuinţele lor, rechiziţionate odată cu clădirea şcolii.

În 7 august 1917 s-au făcut primele plăţi către servitori la două şcoli: Şcoala nr. 6 de Băieţi, cu titlu de excepţie şi la Şcoala nr. 9 de Băieţi unde servitorul a murit pe front, dar soţia sa a asigurat paza şcolii şi de aceea a fost admisă suma de 600 lei ca plată[55].

Conform unui raport din iunie 1918, pentru repararea şcolilor era nevoie de suma de 121.520 lei. Sumele  alocate erau cuprinse între 2.400 lei pentru Şcoala nr. 4 de Fete şi 15.000 de lei pentru Şcoala nr. 5 de Băieţi. Ulterior devizul a ajuns la suma de 135.000  lei. Numai la Şcoala nr. 4 de Fete era necesară suma de 95.000 de lei pentru local şi direcţiune[56]. Pentru a se reuşi repararea şcolilor, Ministerul Instrucţiunii Publice, prin Ordinul 39539/1918, a făcut în august apel la cetăţeni să constituie „eforii”, comitete care să ocrotească şcolile. Şcoala Secundară de fete „Mihail Kogălniceanu” a trimis o invitaţie primarului să facă parte din „Eforia Şcolii Mihail Kogălniceanu”[57]. Potrivit estimărilor făcute până în ianuarie 1919, pagubele aduse şcolilor de armatele româno-ruse erau  cifrate la  8.476,98 lei, iar cele aduse de spitalele Crucii Roşii la suma de 14,504,09 lei[58].

Până la refacere, elevii şcolilor mai afectate au învăţat în localurile altor şcoli, cum ar fi  Liceul „Vasile Alecsandri”, care a funcţionat începând  cu noiembrie 1917 în clădirea Şcolii Primare Germane[59].

Din lipsa spaţiului, şcolile au început cursurile şi câte două în acelaşi local, cum a fost cazul Şcolii nr. 4 de Băieţi şi a Şcolii nr. 3 de Fete. Treptat, pe parcursul anului 1918, învăţământul gălăţean încearcă să reintre în normal. La începutul anului se dau încă lecţii în particular. Se făcea apel prin presă ca profesorii rămaşi să deschidă cursuri publice, pentru „a nu lăsa copii să hoinărească fără rost”[60]. Tot cu ajutorul publicaţiilor, se popularizează deschiderea Şcolii de muzică a maestrului Buhaciu, cu clase de vioară, violoncel, pian, canto, solfegii, armonie, atât pentru specializare, cu o taxă de 40 de lei, cât şi pentru amatori, cu o taxă de 25 lei[61].

În august, 1918, Ministerul Instrucţiunii și Cultelor a aprobat înfiinţarea Şcolii Primare nr. 3 de Băieţi cu localul la Seminarul Teologic, mutată apoi în apropiere, cu scopul de a oferi seminariştilor posibilitatea de a face practică pedagogică[62]. Primăria plătea chiria şcolii celor care îşi puseseră casele la dispoziţia elevilor. În această situaţie Aristide Ionescu şi Sevastiţa Pătulescu primeau fiecare câte 3.000 lei pe an, ceea ce însemna o chirie mare pentru acea dată.

În anul şcolar 1918-1919 şi-au reluat funcţionarea câteva grădiniţe, toate şcolile primare, şcolile superioare, exceptând Seminarul Teologic pentru o scurtă perioadă de timp. Erau în Galaţi, 92 de profesori şi aproximativ 300 de elevi pentru fiecare şcoală, atât români, cât şi străini[63].

Învăţământul a fost afectat şi de plecarea pe front a cadrelor didactice şi a elevilor din anii terminali. În război au murit 27 de absolvenţi ai Şcolii Comerciale Superioare[64] şi în jur de 40 de învăţători şi absolvenţi ai Şcolii Normale. Cadrele didactice rămase în Galaţi în anii războiului, s-au luptat cu lipsurile, au tremurat de frica bombardamentelor, dar au încercat să protejeze şcolile, să asigure copiilor o continuitate a procesului de învăţământ.

Un loc deosebit în acest context l-a avut Paul Paşa, director al Şcolii nr. 6 de Băieţi, om dedicat profesiei, de o mare valoare morală şi profesională. Împreună cu soţia, şi-au dedicat viaţa şcolii româneşti. Au realizat primul muzeu şcolar şi una din cele mai mari biblioteci şcolare. Datorită lor, Şcoala nr. 6 de Băieţi a fost cel mai puţin afectată de război.

În altă ordine de idei, oamenii politici din Galaţi nu uită să ajute şcolile din localităţile lor natale, chiar dacă acestea erau în alte judeţe. Astfel, Alexandru Gussi, din Leordeni-Muscel, ajuns prefectul judeţului Covurlui îi trimite îi trimite omologului său muscelean o telegramă pe 28 aprilie 1016: „Ministerul aprobând construirea de noi localuri de şcoli, rog faceţi ca pe tablou să fie negreşit trecută şi şcoala din Leordeni-Muscel, care a devenit neîncăpătoare şi ruinată. Mulţumiri” (cjarges.ro/web/leordeni/institutii-scolare-scoala-din-leordeni).

În perioada 1916-1918, a funcţionat o şcoală ce pregătea personal sanitar, avându-l ca director pe doctorul Nicolae Alexandrescu, doctor în medicină şi chirurgie. La şcoală se primeau femei, precum şi ofiţeri ai armatei. Ei făceau practică la Spitalul „Elisabeta Doamna”. Absolvenţii căpătau după un an de şcoală un certificat provizoriu cu care puteau ocupa un post, iar după examenul de absolvire obţineau diploma. În promoţia 1918-1919 au fost 39 de absolvenţi, plus 10 elevi pregătiţi particular.

Deși era război, examenele pentru elevii pregătiți în particular au continuat. Ministerul Instrucțiunii și Cultelor cerea informații privind elevii și membri comisiilor de examinare. Se cerea formarea unor comisii pentru susținerea examenelor pentru elevii pregătiți în familie sau în școli particulare. Se cereau liste cu acești elevi, cu repartizarea lor în școlile din oraș pentru a fi examinați și liste cu membri corpului didactic disponibil care să facă parte din comisii. Datorită condițiilor și stării de război, multe dispoziții ale Ministerului nu au fost îndeplinite.

Și totuși, în pofida tuturor piedicilor în perioada grea a asediului, învățământul gălățean, prin  cadrele didactice și prin elevii săi și-a făcut, cu prisosință, datoria.

Note

[1] Păltânea, P., op. cit., p. 250.

[2] Ibidem, p. 250-251.

[3] Ibidem, p. 252.

[4] Arhivele Naţionale, Serviciul Judeţean Galaţi, Fond Primăria Galaţi, dosar 93, fila 2, 1916-1918.

[5] Ibidem.

[6] Păltânea, P., op.cit., p. 250.

[7] Ibidem, p. 260.

[8] Arhivele Naţionale, Serviciul Judeţean Galaţi, Fond Primăria Galaţi dosar 4, f. 43-44, 1916-1918.

[9] Păltânea, P., op.cit., p. 264.

[10] Ibidem,p. 264-265.

[11] Ibidem, p. 265.

[12] Ibidem, p. 277.

[13] Ibidem, p. 266.

[14] Ibidem, p. 270.

[15] Ibidem, p. 276.

[16] Galaţii Noi, nr. 916/12 august 1916.

[17] Păltânea, P., op. cit., p. 284.

[18] Brezeanu, Ion, Ştefănescu, Gh. Ion, Şcoala Gălăţeană, 1765-1948, Editura Geneze Galaţi, 1996, p. 151.

[19] Ibidem.

[20] Ibidem.

[21] Păltânea, P. op. cit., p. 302.

[22] Ibidem.

[23] Ibidem.

[24] Ibidem.

[25] Ibidem.

[26] Arhivele Naţionale, Serviciul Judeţean Galaţi, Fond 1914, Şcoala Generală nr. 28, dosar 3, f. 208.

[27] Arhivele Naţionale, Serviciul Judeţean Galaţi, Fond Prefectura Covurlui,1915-1916 dosar 5, f. 1.

[28] Ibidem, dosar 6, f. 1.

[29] Ibidem, dosar 7, f. 1-2.

[30] Ibidem, dosar 20, f. 2.

[31] Arhivele Naţionale, Serviciul Judeţean Galaţi, Fond Primărie Galaţi, 1916-1918, dosar 99, f. 1-10.

[32] Kiriţescu, Constantin, „Acea extraordinară epopee”, în Magazin istoric nr. 8 (125), august 1977, p. 16.

[33] „Comunicat Oficial” nr. 83/5 noiembrie 1916.

[34] Arhivele Naţionale, Serviciul Judeţean Galaţi, Fond Primărie Galaţi, 1916-1918, dosar 62, f. 41.

[35] Ibidem, dosar 84, f. 18.

[36] Ibidem, dosar 84, f. 18.

[37] Ibidem, dosar 91, f. 18.

[38] Ibidem, dosar 77, f. 17.

[39] Ibidem, dosar 77, f. 17.

[40] Ibidem, dosar 79, f. 21.

[41] Păltânea, Paul, op.cit., p. 276.

[42] Arhivele Naţionale, Serviciul Judeţean Galaţi, Fond Primărie Galaţi, 1916-1918, dosar 78, f. 10.

[43] Ibidem, dosar 70/1917.

[44] Ibidem, dosar 68, f. 5.

[45] Ibidem, dosar 65, f. 5.

[46] Ibidem, dosar 72, f. 1.

[47] Ibidem, dosar, 64, f. 1.

[48] Ibidem, dosar 70, f. 5.

[49] Ibidem, dosar 70, f. 10.

[50] Ibidem ,dosar 66, f. 4.

[51] Ibidem, dosar 64, f. 4

[52] Ibidem, dosar 63, f. 6.

[53] Ibidem, dosar 62, f. 5, 6.

[54] Ibidem, dosar 62, f. 21.

[55] Ibidem.

[56] Ibidem, dosar 66, f. 67.

[57] Ibidem, dosar 87, f. 89.

[58] Ibidem, dosar 20, fila 20.

[59] Chiricuţă, Gheorghe, V., Şoitu, D. Dumitru, Bourceanu Laurenţiu, Monografia Liceului „Vasile Alecsandri” 1867-1967, Galaţi, p. 60.

[60] Galaţii Noi, nr. 943/26 aprilie 1917.

[61] Arhivele Naţionale, Serviciul Judeţean Galaţi, Fond Primăria Galaţi, 1918, dosar 67, f. 1.

[62] Arhivele Naţionale, Serviciul Judeţean Galaţi, Fond Primăria Galaţi, 1918, dosar 67, f. 1.

[63] Ibidem, dosar 42, f. 4.

[64] Lazărescu, Gheorghe, „Şcoala comercială Alexandru I. Cuza de la înfiinţare până în prezent”, Editura  Moldova, Galaţi, 1928.