Game over

      „O valoare este suprimată numai prin crearea altei valori, un sens este anulat prin crearea altui sens” (Mircea Eliade).

95 de teze

În 1517 Luther a afișat pe ușa bisericii din Wittenberg, Saxonia-Anhalt, tezele sale privitoare la concepțiile și practicile greșite ale Bisericii catolice. Acest „challenge” la adresa unor practici aberante ale clerului, între care vânzarea de indulgențe era efectiv strigătoare la cer, a fondat o nouă religie, protestantismul, iar apelul la folosirea rațiunii de către fiecare credincios în locul îndrumării preoțești a condus, cu timpul, la desconsiderarea rolului harului divin în economia mântuirii. O altă consecință: deși preotul era acceptat, în continuare, ca locțiitor al lui Dumnezeu (teza 7), omul nu mai avea nevoie să fie iertat de Papă (sau de orice preot), ci putea să primească iertarea direct de la Dumnezeu, în măsură în care o merita; nu mai avea nevoie să fie iluminat prin grație divină, ci se putea „lumina” foarte bine și singur, apelând la propria rațiune (teza 78) și la lectura Bibliei. Traducerea ei în limba germană șaptesprezece ani mai târziu de către același Luther a avut, deci, două consecințe: 1) a întărit credința în puterea rațiunii individuale; 2) a contribuit la micșorarea și, în cele din urmă, la eliminarea rolului mediator al preotului.

Reforma lui Luther a avut drept consecință o dislocare majoră în blocul creștinismului apusean, dar și în sufletul și mintea fiecărui adept al noii perspective religioase. Avem impresia că istoria accelerează brusc începând exact din acel moment, pentru că astăzi, la o jumătate de mileniu de la această epocală reinstaurare de valori, putem evalua modificările de substanță în structura omului modern, la a cărui constituire a contribuit hotărâtor, și schimbările fundamentale introduse în societate, în economie, în artă și arhitectură, în politică, în știință. Mentalități noi au luat locul celor vechi. Mintea însăși s-a schimbat.

În următorii 300 de ani, comunitățile constituite „prin sciziparitate” din religia luterană, modificaseră complet datele. Devenită o tablă de joc, pe harta însângerată de războaie a bătrânului continent se produseseră mutații tectonice. În 1576 hughenoții sunt sângeros reprimați în Franța, în 1617, la un secol după ruptura lui Luther, comunități protestante, prigonite în Țările de Jos și în Anglia caută cu disperare un sol în care să-și înfigă rădăcinile și întemeiază colonii în Lumea Nouă, epopee ce avea să ducă la constituirea celui mai puternic stat de astăzi. În 1648 pacea westfalică pune punct războiului confesional și impune definitiv o soluție non-religioasă dilemei teologico-politice. (Principiul cuius regio eius religio – cui aparține regiunea stabilește și religia - fusese statuat mai întâi prin pacea de la Augsburg, 1555). Secularismul își începea cariera, pe care și-o va desăvârși prin raționalismul cartezian, revoluția franceză, Napoleon și pozitivismul secolului al XIX-lea. Nu mai este cazul să amintim că, spre sfârșitul acestui veac, un filozof a răspândit reauavestire că „Dumnezeu murise”. Aici se ajunsese pornind „doar” de la reașezările doctrinare gândite de Luther și de la evacuarea „ipotezei Dumnezeu” din știință. Final de partidă. De la credință ardentă, însă asumată (doar) personal, la nihilism – iată cele două capete ale axului valoric inaugurat de (reforma lui) Luther.

„Postulatul Culianu”: religiile sunt jocuri mentale iar acestea nu au regulă de închidere

 Ce ne spune astăzi această istorie? Nimic altceva decât că modificarea unor date mentale (în cazul de față, perspectiva asupra fundamentelor religiei creștine) schimbă radical câmpul mental și politic, schimbă istoria, schimbă societatea. Articolul de față nu este despre nașterea religiei protestante, ci despre modul în care un anumit tip de intervenție în datele primare ale unei credințe poate duce la modificarea ei fundamentală. Iau ca punct de pornire concepția lui Ioan Petru Culianu asupra religiilor, văzute ca mecanisme cognitive ce nu diferă structural de cele ale jocurilor mentale. Culianu și-a expus această concepție, într-un mod pe deplin articulat în Arborele gnozei, după ce o schițase în Gnozele dualiste ale Occidentului, apoi și în introducerea la Dicționarul religiilor („Religia ca sistem”).

Principalele puncte ale acestei concepții revoluționare au fost comentate cu deosebită pătrundere de Horia-Roman Patapievici în postfața Gnozelor dualiste…, intitulată „O mathesis universalis”, apoi în prefața lucrării Arborele gnozei, (ediția a II-a, Polirom, 2015) precum și în excelentul studiu Ultimul Culianu (Humanitas, 2010). Ele alcătuiesc un sistem similar celor axiomatice, însumând presupoziții elementare de genul: „există o lume”, „există suflet”, „sufletul poate pătrunde în altă lume” etc. Având un caracter atemporal, „formulele” de mai sus acționează implicit în interiorul a numeroase tradiții religioase sau filosofice, astfel că acestea pot fi considerate ca sisteme autoconstituite, fără să fie necesară vreo „rădăcină existențială”. Sistemele suficient de complexe se diversifică arborescent pe un model fractalic grație unor „reguli de generare”. Plecând de la premise simple, ele încep să producă soluții care nu cer vreo experiență prealabilă a lumii. Astfel, procesarea mentală a unor date preexistente creează perspectiva religioasă (comunitară, personală) și nu invers. Transmiterea unei tradiții nu se face prin difuziune, ci prin „regândirea ei activă”, analog rulării unui program de calculator. Mintea alege sau mai degrabă este aleasă de sistemul ideatic, care, astfel, se ramifică și se recombină încontinuu, ca un joc cu reguli simple. Doar atât, că, odată pornit, el nu mai poate fi stopat. Cel puțin așa susține autorul teoriei.

În abordările dedicate teorie lui Culianu m-am raportat polemic[1], având în fața ochilor orizontul nihilist spre care conducea, deși nu a încetat să mi se pară pasionantă. Însă ce mă interesează acum este să demonstrez că afirmațiile lui privitoare la destinul credințelor religioase înțelese ca jocuri mentale care, odată declanșate nu mai pot fi oprite din desfășurarea lor, au fost prea grăbite. Nu îmi revine să explic de ce declicul porții care închide o mitologie, o metafizică sau o religie în interiorul unei epoci și a unei mentalități nu a fost auzit de Culianu. Ceea ce susțin este că jocurile mentale au regulă de închidere și ea operează de asemenea plecând de la date aflate înăuntrul sistemului.

Sper că cititorii vor fi îngăduitori față de modul cum acest atac frontal, riscat – săgeată bine țintită propulsată de o strună improvizată -, vizând un punct nevralgic al unei teorii altfel bine articulate, poate împrumuta articolului de față reverberațiile unui dans victorios cu tam-tam. În zorii zilei, încă înainte să fi părăsit satul, nările vânătorului au luat deja urma vânatul îndelung jinduit. Căci miza este următoarea: cum să ieșim din fundul de sac în care ne împinge teoria pe care o combat? Cum să dovedim că procedura de închidere a jocului mental numit „șamanism”, sau „budism mahayana” sau „catolicism” este, totuși, posibilă, în pofida verdictului tranșant al lui Culianu?

Ea există, se află la vedere, s-a aflat dintotdeauna acolo și istoria e plină de exemple privind săvârșirea a unui joc mental. Atât numai, că orice procedură de închidere este și una de deschidere. Un „joc mental” aflat în desfășurare morfodinamică (termenul lui Culianu), deci care se propagă spațial și suferă transformări în timp, nu poate fi închis decât de alt joc mental.

 Moartea, șah-mat individual

Așadar, poate fi oprit jocul mental cu coloratură religioasă, odată declanșat? Dacă da, în ce fel?

Atât autorul Arborelui gnozei cât și exegetul său, afirmă că nu poate fi oprit. Atunci când se produce, ieșirea dintr-un „joc” are loc prin „interacțiunea tragică dintre jocurile minții și jocurile puterii” (Arborele Gnozei). „Spre deosebire de șah, însă, jocurile minții sunt jocuri care nu pot fi câștigate, deoarece nu există nici o procedură internă de șah mat”. Există o procedură, dar ea este externă (…) stabilirea prin forță a „adevărului” uneia din combinațiile posibile. (H.-R. Patapievici, Ultimul Culianu, p. 83).

Cu alte cuvinte, soarta jocului este tranșată prin impunerea uneia dintre opțiuni. Moartea poate reprezenta o procedură de șah-mat, atât timp cât „cedează puterii ceea ce nu trebuie să aparțină decât minții” (ibid.). De aceea, evident, moartea sau renunțarea la explorarea liberă a sălilor imaginarului în urma constrângerilor nu poate fi luată ca variantă de închidere, fiind externă jocului mental.

Ducând până la capăt consecințele metodologiei sale care împrumută procedee din științele exacte, precum și din biologie (evoluția și morfologia speciilor), Culianu ajuge la concluzii și mai radicale: fiind vorba de un joc mental bazat pe operațiuni elementare cu care mintea umană operează indiferent de domeniu, el are valabilitate atât în sfera ideilor religioase, cât și în filozofie și știință. Totuși, el acordă o preeminență presupozițiilor mitico-religioase față de a cele filozofice și șltiințifice; religia ar fi un fel de software al societății, aceasta răspunzând cel mai bine la schimbările religioase (Ultimul…, pp. 214, 216). Consecința este că din identitatea genetică a tuturor sistemelor mentale (Ultimul…, p. 110), rezultă non-separabilitatea epocilor istorice (ca epoci mentale): „…omul paleolitic se află cumva lipit de omul modern”, deci  „trecutul poate fi atins cu mintea noastră” (pp. 110-111).

Trecutul și mintea umană

 Numai că autorul neglijează un amănunt: da, trecutul poate fi atins cu mintea, dar cu mintea omului de azi, nu a omului paleolitic, nici a celui medieval sau renascentist. Da, ne învecinăm (mental) cu omul cavernelor, însă el nu se poate învecina cu noi, din simplul motiv că timpul curge într-o singură direcție, iar aparatul cognitiv al omului viitorului nu-i este accesibil.

De la o epocă la alta nu diferă numai conținuturile mentale, ci însăși aparatul cognitiv al exponenților acelor epoci. În termeni kantieni, se schimbă subiectul transcedental. Transformările necesare pentru a atinge complexitatea aparatului cognitiv al omului mileniului II sau III, au avut nevoie de lungi perioade de incubare în „humusul” experiențelor (inclusiv istorice). Fie și numai dacă luăm în considerație durata necesară derulării zecilor sau sutelor de combinații posibile dintre variantele unui sistem religios, dimensiunea timp tot reprezintă o componentă absolut necesară schimbărilor de viziune. Un anumit trecut poate fi înțeles, chiar internalizat psiho-afectiv și cerebral de mintea unui trăitor al unei epoci ulterioare, dar niciodată invers; timpul curge într-un singur sens, fiecare epocă modelează un tip uman, iar transformările care-l propulsează în prim-planul scenei lumii sunt structurale.

Istoria a arătat că de-a lungul ei, acționează tipuri umane fundamental diferite, fiecare colportând (sau fiind colportate de) sisteme valorice proprii; că un tip uman înlocuiește un alt tip uman și niciodată ele nu se repetă. Omul cetății grecești s-a format într-un context geografic, istoric și mental, care astăzi este demult pierdut. La fel, omul medieval, ori iluminist. Azi, în post-modernism, ne aflăm în cu totul altă cămară a minții decât eram în paleolitic. Chiar dacă, în anumite circumstanțe, putem bate la ușa colocatarul nostru, „omul primitiv”, sau el își face simțită prezența în habitudinile noastre atavice. Dar nu mai jucăm același joc, ci un altul.

„Ce”, „de ce”, „cum” și „cine”

Prin urmare, o transformare cognitivă reală închide o epocă și deschide o alta. Ne interesează cum se închid și se deschid ușile diferitelor săli ale acestui palat al minții. Sau, mai exact, în ce condiții.

Mai întâi de toate: cum ne dăm seama că trebuie să existe, totuși, reguli de închidere a unui joc mental? Chestionând asupra felului în care epocile istorice își succed una alteia. De ce Evul Mediu urmează Antichității? De ce, la rândul lui, lasă loc Renașterii, iar Renașterea Modernității și, apoi, „Post-modernității”? Cum se trece, de fapt, dintr-o vârstă mentală în alta?

De regulă, istoricii se ocupă cu „ce”-ul faptelor și evenimentelor. Ce s-a întâmplat, care sunt întâmplările relevante, ce cauze au condus la sfârșitul unei epoci istorice și intrarea într-una desfășurată pe cu totul alte axe decât cele precedente? Însă întrebarea și mai incitantă este legată de „cum”. În ce mod au loc astfel de răsurnări, de sfârșituri de epoci? Ce se shimbă, în fond, la nivelul perceției omului, la nivelul mentalităților? Și cum are loc această reconfigurare și restructurare valorică? Nietzsche predica, în Zarathustra, depășirea și înlocuirea valorilor omului de până atunci, cu altele, care să-l scoată dintr-o evoluție subalternă. Or, valorile dominante ale unei epoci sunt formatate de credințele acelei epoci[2].

Lucian Blaga a identificat, la nivelul forțelor subconștiente reflectate în produsele culturale o matrice stilistică alcătuită din categorii precum percepția timpului și spațiului, dinamica internă, accentul axiologic etc. Categoriile care intră în alcătuirea matricii stilistice constelează diferit pentru fiecare arie culturală. Horia Patapievici a sesizat că fiecărei civilizații îi sunt proprii anumiți „operatori mentali”. De exemplu, aparatul cognitiv al europeanului lucrează cu trei operatori: de continuitate, de inversiune și de întrupare[3]. Alte culturi și alte epoci, lucrează cu alți operatori. Dar dacă operatorii mentali (Patapievici) sau categoriile stilistice (Blaga), sau mecanismul de generare (Culianu) diferă, înseamnă că fiecare spațiu cultural se structurează, din punct de vedere ideatic și stilistic, funcție de altă configurație a aparatului cognitiv.

Or, nu putem explica aceste evoluții divergente decât dacă presupunem că la baza fiecăreia dintre civilizații au stat seturi de valori diferite.

Cine instituie valorile?

Întemeietorii de religii, reformatorii, cei care revoluționează modul de a gândi și simți. Cum însă existența lor a fost istorică, viețuind într-o anumită epocă, înseamnă că valorile pe care le-au instituit au înlocuit alte valori, anterioare. Ceea ce înseamnă, pur și simplu, că noile valori, din moment ce s-au substituit celor vechi, au închis un eon și au inaugurat altul. Prin însăși această instauratio magna (F. Bacon), un joc mental a fost închis și un altul a început.

Înțelegem astfel că „modul de operare” al reformatorilor religioși constă în înlocuirea aparatului cognitiv al subiectului transcedental (care corespunde tipulului reprezentativ pentru societatea respectivă) cu unul nou, diferit. Nu prin impoziții externe constrângătoare, ci prin noi propoziții predicate. Deci nu printr-o procedură externă jocului mental, cum ar fi intervenția puterii politice. E ca și cum noul „joc”, preexistent ca virtualitate (aici sunt înclinat să-i dau dreptate lui Culianu), își creează și o minte compatibilă cu el. Nu este o pervertire a voinței, ci o „convertire a conștiinței” (Patapievici, Ultimul Culianu, p. 167).

Ne aflăm în situația revoluțiilor științifice analizate de Thomas Khun: înainte ca o schimbare de paradigmă să se producă, adevărul se afla tot acolo, numai că oamenii nu-l vedeau (fiindcă grupau în alt mod faptele și dădeau o altă interpretare datele rezultate din observații și măsurători).

Acum înțelegem de ce mintea omului de azi este complet schimbată față de mintea omului paleolitic. Putem acumula o mulțime de cunoștințe despre specificul omului Renașterii, de exemplu, despre orizontul lui ideatic, coordonatele stilului cultural, însă ne aflăm în imposibilitatea de a ne transforma mintea pentru a obține identitatea de structură cu mintea renascentistului. Procesul ar fi posibil într-un singur caz: al unor mutații în psiho-mentale și afective puternice, susținute de o familiarizare profundă cu sistemul de valori al unui Leonardo da Vinci, Bruneleschi sau Cardano. Dar asta arată tocmai faptul că între diferitele tipuri umane, ce s-au succedat de la o epocă la alta, nu există continuitate! De-a lungul secolelor subiectul uman a trecut prin transformări care i-a schimbat profund mintea. Un joc mental a fost stopat și altul a fost inaugurat. O civilizație (să zicem cea occidentală) nu a evoluat în tiparele unuia și aceluiași joc mental, ci a trecut prin mai multe, odată cu traversarea unor puncte de ruptură corespunzătoare mutațiilor uneori dramatice pe tabla valorilor. Fiecare dintre noile jocuri mentale a avut regulile sale proprii.

De altfel, însuși Patapievici, poate fără să-și dea seama, a furnizat exemple mai mult decât edificatoare privind modificările aparatului cognitiv. În conferința intitulată „Nașterea sufletului creștin: de la mintea lui Marcus Aurelius la sufletul lui Aurelianus Augustinus”[4] evidențiază revoluția spirituală care a făcut posibilă transformările modului de a gândi și înțelege lumea, analizând chiar aparatul cognitiv al acelor personalități reprezentative pentru epoca lor. Dacă sufletul creștin nu exista înainte de Isus Hristos, ci el „se naște” la un moment dat și este net diferit de sufletul unui stoic, iar acesta este net diferit de cel al unui homeric (în Psyche, Erwin Rhode a demonstrat pe documente petrecerea acestor metamorfoze), atunci teza dezbătută aici primește confirmări dintre cele mai solide.

Game over.

Obiectele ideale noi nu pot fi deduse logic

Mai avem de înfruntat o obiecție de-a lui Culianu, sintetizată astfel de exegetul lui: „Evident, teoria unității cognitive a tuturor culturilor face irelevante ipotezele privind schimbarea istorică, deoarece schimbările istorice devin accidente de intersecție ale obiectelor ideale (produse în mod liber și pur logic în mințile noastre) cu jocurile puterii (produse în mod constrâns și arbitrar de interacțiunea dezordonată a societăților” (Patapievici, Ultimul Culianu, pp. 143-144).

În primul rând că permutările de obiecte ideale, înlocuirea unor alternative  („reguli”) cu altele nu se produc „în mințile noastre”, ale tuturor, deci a oricărui ins, a individului statistic, ci numai în aparatul cognitiv al inșilor excepționali. În al doilea rând, sunt ele „produse liber și pur logic”? E o afirmație la fel de gratuită ca pretențiile tuturor epistemologilor pozitiviști de a deduce logic realitatea. Toate propozițiile logice pleacă de la intuirea unei regularități, a unui gen de ordine în realitatea dată, de la reprezentarea a ceva, și nu de la abstracțiuni. Cu un Bertrand Russel s-au făcut încercări de a fonda o axiomatică nouă pe baze pur teoretice, însă ele au fost sortite eșecului din momentul în care au fost supuse „testului Gödel”. Logicianul de origine austriacă a demonstrat că nu se pot deduce logic realități noi din interiorul unui sistem. „Mutarea de închidere Gödel” a fost punctul terminus al acestor strădanii.

Culianu pleacă de la o premisă nedemonstrabilă, și anume că fiecare sistem ideatic (religios, filozofic, științific) dispune, în mod virtual, de o hartă completă, și abia evenimentele istorice actualizează părți din această hartă mentală. „Căci o religie este mai întâi un sistem infinit de complex și mai apoi partea din acest sistem care a supraviețuit în cursul istoriei sale”[5] . Dar acest tip de gândire intră în contradicție cu teorema de incompletitudine a lui Gödel, care enunță și demonstrează că „orice sistem formal care este capabil să descrie cel puțin aritmetica, dacă este consistent, este cu necesitate incomplet”[6].

Mecanismul de generare binară sub formă arborescentă imaginat de Culianu este un sistem formal, cu legea lui aritmetică: x = a0 + a121 + a222 + a323 + …, unde a este lungimea unei ramuri între două bifurcații, exponenții exprimă ordinul ramurii, iar coeficienții a0, a1, a2,…, pot lua valori de 0 (ramura din dreapta) și 1 (ramura din stânga)[7].

De asemenea, intră în contradicție cu „datele de teren”. La început, dimpotrivă, orice religie este un bloc nediferențiat și autoconsistent de predicate alcătuind o credință simplă, primară, cum au fost creștinismul sau mahomedanismul. În simplitatea mesajului constă și forța lui de impact, succesul lui. Abia apoi se particularizează și se pierde în subtilități doctrinare, generând variante: arianism/nestorianism, islamism șiit/sunit, budism mahayana/hinayana ș.a.m.d. Arborele gnozei imaginat de Culianu, înainte de a avea ramuri și rămurele, are un trunchi, din care ele se desprind.

Nu putem să nu observăm că, spre deosebire de „cecul în alb” (cu foarte atenuate critici) acordat de Patapievici gândirii lui Culianu în studiile dedicate lui, în volumul Partea nevăzută decide totul are judecăți care ilustrează o cu totul altă poziție. De exemplu aici: „Privite din punctul de vedere al unității de stil, toate marile teoreme ale lui Gödel pun în lumină… că… din punct de vedere strict matematic reducerea gândirii la formalism ori la scheme mecanice de calcul (algoritmi) este și falsă, și incorectă” (Partea nevăzută…, p. 175).

O altă inconsecvență: „Postulatul Culianu” din 1986 (Gnozele…), privind variantele religioase ale unui sistem ca egal de adevărate duce la indecidabilitate, iar indecidabilitatea la autism. Or, „soluția la autism este recuplarea la realitate, care, în mod normal, se face recurgând la experiență” (Ultimul, p. 106). Pasajele citate se află la antipodul aserțiunilor anterioare ce cauționau mecanismul de generare pur deductiv a variantelor unui sistem mitico-teologic.

Că experiențele sunt la fel de importante ca și combinatorica mentală a datelor provenite din primele, reiese și din opinia filosofului și sociologului Eric Voegelin: „Însuşi conceptul de istorie a ideilor devine pentru Voegelin o întreprindere riscantă, căci ideile nu pot fi decupate în abstract, izolate de experienţele generatoare şi de simbolurile care redau aceste experienţe”[8].

Teoria lui Culianu și-a atins limitele.

Epilog. Cenzură transcendentă?

Tabloul complet, harta sinoptică a unei tradiții (religioase sau nu) este o abstracțiune. Înainte de Luther nimeni nu putea să prevadă că un reformator religios va schimba fundamental evoluția sistemului. În teorie, poți să stipulezi că într-un viitor oarecare se va produce o schimbare a regulilor de joc. Dar sensul acestora rămâne complet impredictibil, așa cum teoria relativității nu ar putea fi prevăzută nici de cel mai învățat om al unei vârste științifice anterioare.

Așadar, Reformatorii sunt cei care reconfigurează câmpul de joc, permutând datele existente. Ei deschid un nou joc, închizându-l, astfel, pe cel vechi. A pune în operă un nou joc mental, revine, cum a insistat Patapievici, la a crea un nou aparat cognitiv.

Putem suspecta că același Zeu, prin profeții lui, amestecă, la răstimpuri, pachetul de cărți încurcându-ne limbile, încât omul baroc să nu mai poate înțelege cu adevărat pe medieval, post-modernul pe tânărul gimnast al palestrei ș.a.m.d. Evident, cultivarea minții încearcă să astupe această prăpastie și să facă din vânătorul paleolitic aproapele nostru. Uneori reușește să permeabilizeze o epocă, un orizont cultural. Însă acel orizont nu ne (mai) este accesibil în mod efectiv. Valorile lui ne-au devenit străine – și asta nu s-ar fi putut întâmpla dacă nu ar fi fost înlocuite cu altele, dacă acea tradiție nu ar fi închisă (în epoca ei revolută, în tipul de aparat cognitiv edificat de ea) și o alta inițiată. Ambele operațiuni prin aceeași unică mutare.

Nu poate fi vorba de o veșnică Reîntoarcere cum credea Nietzsche. Jucând un joc mental cum este cel propus de mit sau de o tradiție religioasă, suntem prinși într-un labirint dat spre a-l explora și ne ține mintea ocupată, astfel încât să ne abată de la dezlegarea tainei supreme a Făcătorului de Joc. Suntem părtași la strategia de ocultare a Zeului, la cenzura transcendentului operată asupra minții noastre; prezumată de Blaga, ea a fost confirmată de „cazurile” Nietzsche și Culianu (vezi „teoria ultimului”, formulată de Patapievici). Exact în momentul în care mintea noastră practică jocul cu un angajament existențial mai profund, punem în joc mai multă pasiune, în chiar acel moment cenzura transcendentă acționează mai eficace asupra noastră. Până reușim să descifrăm metagramatica jocului la modă, Zeul are răgaz să tragă un pui de somn. De după-amiază…

[1] Vezi paragrafele „I. P. Culianu și «schimbarea de paradigmă» în istoria religiilor”, „Modernitatea apteră”, „Mistică sau gnoză?”, publicate în volumul În nada maeștrilor, Editura Vremea, 2005. Un al patrulea text inspirat de cărțile lui Culianu, „Sistemele gnostice: înmulțire și nutriție” va apărea în unul din numerele viitoare ale revistei Argo. (Cel de față este al cincilea, în ordine cronologică).
[2] Este cunoscută aversiunea lui Nietzsche față de Luther („această pacoste cu chip de călugăr, care a smântânit Germania de cel mai prețios dar, Renașterea” – citatul este din memorie), însă filozoful se asemăna cu el într-o măsură mult mai mare decât ar fi fost dispus să acepte. Căci în fond, impunându-și tezele, Luther nu făcea decât să „filozofeze cu ciocanul” (și nu e vorba de cum au fost țintuite pe ușa bisericii!), adică să aplice metoda propovăduită de „Zarathustra”. Ca un nou Moise, sfărâma o tablă de valori (doctrina papală, nou „vițel de aur”) pentru a face loc alteia.
[3] În conferința intitulată „Europa versus”, disponibilă pe: https://www.youtube.com/watch?v=nxQRRYzTIqs.
[4] Disponibilă pe https://www.youtube.com/watch?v=Ed3zmSYEKP8.
[5] I. P. Culianu, „Introducere: Religia ca sistem”, în Dicționarul religiilor, Humanitas, 1993, p. 17.
[6] H.- R. Patapievici, eseul „Spiritul și legea”, inclus în Partea nevăzută decide totul, Humanitas, 2015, p. 171.
[7] După H.-R. Patapievici, Postfața la Gnozele dualiste ale Occidentului, ed. cit., p. 369 și Ultimul Culianu,  ed. cit., p. 97.
[8] Bogdan Ivaşcu, „Ordine și istorie. Eric Voegelin și diagnoza modernității”, studiu introductiv la Eric Voegelin, Religiile politice, Humanitas, 2010, p. 66.

Articolul anterior
Umanul universal din spatele religiilor particulare / Ovidiu Nedu

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Fill out this field
Fill out this field
Te rog introdu o adresă email validă.
You need to agree with the terms to proceed

Meniu
Sari la conținut