Trump may be one of those figures in history who appears from time to time
to mark the end of an era and to force it to give up its old pretenses.
(Henry Kissinger, 2018).
(„Trump poate fi una dintre acele figuri din istorie care apare din când în când pentru
a marca sfârșitul unei epoci și pentru a o forța să renunțe la vechile sale certitudini”).

„Războiul ucide democrația” (Alexis de Tocqueville, cca. 1840)

„Cei care te pot face să crezi absurdități te pot face să comiți atrocități” (Voltaire)

La aproape două luni de la investirea președintelui celei mai mari națiuni democrate a lumii, scena mondială arată de parcă a trecut o tornadă: Statele Unite se află în război comercial cu o jumătate a emisferei nordice și se întoarce la protecționism, NATO, pe punctul de a deveni irelevant, ONU bulversată de asocierea SUA la votul Chinei, Coreei de Nord și Rusiei, împotriva condamnării acesteia din urmă ca stat agresor, europenii – mustrați pentru deficit de democrație, Ucraina, cu o mână sucită la spate, iar Putin reinstalat la masa de joc planetară unde e servit cu full și i se toarnă în pahar.

Însă șocul pe care l-am trăit cu toții urmărind execuția sumară de la Casa Albă din 28 februarie trebuie cumva depășit. Este clar că diplomația nu se numără printre virtuțile lui Donald Trump. Să concedem un moment că lipsa de menajamente cu care poartă negocierile și intervine în afacerile internaționale se explică prin nerăbdare, deși atitudinea trădează dezinteres și o cunoaștere superficială a dosarelor de politică externă. Căutăm, de aceea, circumstanțe atenuante manierei prin care președintele Donald Trump își dorește să reseteze tabla de șah globală, și încercăm să fim atenți la fond. Cel puțin așa sugerează o serie de jurnaliști cu experiență, care opinează că Volodimir Zelenski nu și-a făcut temele pentru această vizită crucială. Că a supralicitat ținuta lui neprotocolară într-o vizită la cel mai înalt nivel în spațiul simbolic al celei mai puternice țări din lume, neglijând sugestia echipei prezidențiale de a se prezenta la costum. Dar mai mult, spun aceștia, Zelenski nu a ținut cont că în viziunea președintelui american despre acordul asupra resurselor pe care și le dorește, personalul și echipamentele de exploatare a pământurilor rare plasate în estul Ucrainei ar reprezenta o garanție prin ele însele, pe care Putin nu va îndrăzni să o neglijeze. O copie a acordului preliminar, văzută de Reuters şi datată 25 februarie, stipula: „Guvernul Statelor Unite ale Americii sprijină eforturile Ucrainei de a obţine garanţiile de securitate necesare pentru stabilirea unei păci durabile”[1]. Totuși, premierul britanic Keir Starmer, s-a alăturat vocilor care consideră că acordul nu reprezintă o garanție de securitate suficientă[2].

Omenește, înțelegem lipsa de atenție a lui Zelenski pentru susceptibilitățile lui Trump: ca lider al unei națiuni supusă unei agresiuni nemiloase, fusese tratat cu înțelegere și compasiune în cancelariile occidentale. Dacă s-a așteptat la aceeași reacție din partea echipei de duri Trump-Vance, a fost un calcul greșit. Spre sfârșitul aprigului schimb de replici în trei a făcut greșeala de a spune că Statele Unite vor simți efectele războiului. Asta trebuie să fi sunat vag ca o amenințare, iar curcanul de la Casa Albă s-a înfoiat: „Nu ne spuneți ce trebuie să simțim!” În fine, Zelenski și echipa lui nu au ținut cont de ardoarea cu care Trump își dorește Premiul Nobel pentru pace.

Toate acestea sunt departe de a scuza comportamentul grobian, chiar gangsteresc al celor doi; era halucinant să vezi cum cer „respect”, ca mafioții, la fiecare intervenție. (Trump a și postat ulterior mesajul: „He disrespected the U.S.A. in it’s cherished Oval Office”). Dar mai problematic era semnalul transmis: „A-i cere unui aliat să se umilească pentru sprijin militar nu este doar imoral, ci și strategic periculos, deoarece transmite un semnal clar că loialitatea nu este reciprocă, ci negociabilă”[3]. Și profesorul de științe politice și diplomație digitală de la Oxford continuă: „Exact această atitudine i-a determinat pe Booker [senatorul democrat Cory Booker] și alți lideri americani să denunțe comportamentul lui Trump și Vance ca fiind un act de umilire față de un „războinic obosit”, un lider care și-a văzut țara sfâșiată de agresiunea rusă” (loc.cit.).

Lumea a luat cunoștință acum că are de-a face cu un bussinesman agresiv, lipsit de scrupule, care urmărește satisfacție imediată și e gata să profite de orice vulnerabilitate a interlocutorului pentru a o obține. Cei care îi găsesc scuze lui Trump la tot pasul numesc acest mod de a negocia „peace through strength” (obținerea păcii de pe poziții de forță), dar ce poziții de forță au fost cele două concesii majore făcute lui Putin încă înainte de a începe negocierile? (Promisiunea de a ține Ucraina în afara NATO și de a nu trimite forțe de menținere a păcii). Profesorul de istorie Stephen Kotkin de la Hoover Institute, autorul monografiei Stalin, a reamintit, recent, pentru cine are urechi să audă, cele trei direcții pe care un leadership puternic s-ar cuveni să așeze negocierile: investești în capacități de descurajare militară și face demonstrații de forță, ai un mesaj pentru poporul aflat sub tiranie, iar în paralel ai ceva de oferit celui cu care tratezi [1]. Până una-alta, MAGA-eroul s-a arătat mare cu cei mici și mic cu cei mari. Alții văd în această abordare o „gândire de sumă nulă” („zero sum thinking”)[4]. „Președintele Trump crede că fiecare tranzacție și fiecare relație au un câștigător și un pierzător”. Și interlocutorul emisiunii aduce în atenție faptul că, încă din 1987, de când cocheta cu candidatura prezidențială, Donald Trump a făcut o declarație în New York Times unde afirma că ordinea internațională postbelică este o răspundere (liability) pentru Statele Unite, aliații ne păcălesc (cheat us), comerțul liber ar eroda profilul comercial al Americii, iar ordinea mondială liberală este un cost, nu un beneficiu[5].

Prin umare, vedem că valorile fundamentale în care crede și cu care operează proaspăt reinvestitul președinte al Statelor Unite sunt aceleași de patru decenii. Ca să nu mai amintim vizita lui la Moscova din același an, unde perestroika lui Gorbaciov deschidea largi oportunități imobiliare. Știm, acum, cu cine avem de-a face și ar fi irațional să ne așteptăm la alt comportament din partea sa. Situația începe să devină scandaloasă atunci când pe scena diplomatică internațională își face intrarea ignoranța agresivă în persoana vice-președintelui J.D.Vance; care ține europenilor lecții de democrație luând apărarea unor anti-democrați, și dă lecții de istorie… istoricilor de meserie. Într-o postare pe Twitter (X) din 20 februarie îl acuză pe faimosul istoric Niall Ferguson de analfabetism istoric (historical illiteracy), taxându-l, totodată, de… „globalist”![6].

Îți trebuie o doză bună de MAGA-fanatism pentru a accepta că un asemenea individ a ajuns vicepreședintele celei mai puternice democrații de pe planetă. Cât privește eticheta de „globalist”, mă întreb: termenul ăsta chiar a ajuns un cuvânt de ocară? Până mai ieri îmi închipuiam că numai noi, esticii, din cine știe ce frustări colective, am ajuns să vedem în globalizare Răul prin definiție. Asta fără să uităm că insidioasa campanie anti-europeană inițiată de Victor Ponta în 2013 și preluată de Liviu Dragnea a sfârșit, după mai bine de un deceniu, prin a otrăvi sufletele și mințile românilor. Altfel nu s-ar putea explica paradoxurile în care unii dintre ei s-au instalat atât de confortabil. Astfel, cei care se autointitulează „suveraniști” se grăbesc să se pună sub umbrela unei puteri protectoare, nimeni alta decât Rusia revizionistă.

Și lista de comportamente paradoxale poate continua.

Dacă e să fim consecvenți până la capăt, cine crede că globalizarea este un lucru rău sau greșit, că este un fenomen malefic, subversiv, să facă bine să se descotorosească de toate „relele” aduse de ea, începând cu telefonul mobil. Nimic mai șocant să vezi un suveranist sorbindu-și cafeaua de dimineață (braziliană sau columbiană, după gust), cu un croissant franțuzesc alături, postând mesaje de „hater” al globalizării pe Tik-tokul chinezesc. Dar acest dispreț față de ceea ce înțeleg acești republicani de ziua a șaptea prin globalizare spune mai mult decât o mie de cuvinte: pur și simplu ideologia MAGA înseamnă resuscitarea naționalismului și izolaționismului american într-o formă agresivă și, prin contagiune, al unor nou-veniți din Europa de Est, frustrați de propriile neîmpliniri. Ceea ce e un semn de rău augur. Aceste pusee de „suveranism” autoritar și autarhic vor duce la închiderea societăților (poate și a granițelor), la neîncredere, xenofobie, frică, la sărăcie și înapoiere. Parcă am mai trăit într-un asemenea scenariu…

…Am în față două fotografii: ambele înfățișează proteste în Piața Victoriei, în fața clădirii Guvernului. Și una și alta arată mase mari de oameni cu steaguri și lozinci manifestând într-un peisaj hibernal, însă cele două fotografii sunt separate de un interval de opt ani: una a fost făcută pe 5 februarie 2017, a doua pe 1 martie 2025. Dar elementul care le deosebește radical este coloristica. Manifestațiile și protestele din februarie 2017 au avut un scop: blocarea ordonanțelor prin care guvernul PSD-ALDE și-ar fi subordonat justiția. De aceea, în esența lor, ele au fost demonstrații de solidaritate cu principiile democratice europene: separarea puterilor în stat, independența justiției. Sute de mii de românii ieșeau ca un om pe străzi și în piețele marilor orașe pentru a se asigura că nimeni, nici măcar șeful unui partid, nu este mai presus de lege. De aceea, în acele demonstrații vedem fâlfâind, alături de tricolorul României, albastrul steagurilor europene. Momentul culminant al demonstrației din 5 februarie la București a fost apariția strălucitoare a cercului de stele aurii pe fond albastru, puzzle compus cu ajutorul miilor de telefoane mobile. S-a întâmplat ceea ce nimeni n-ar fi crezut: ca inimile să bată mai repede nu numai la vederea tricolorului, dar și a drapelului albastru cu stele aurii. Pentru întâia oară de la aderarea la Uniunea Europeană, românii adunați în piețe se simțeau europeni, cu trup și suflet.

Opt ani mai târziu, la demonstrațiile Alianței pentru Unirea Românilor (AUR), protestatarii fluturau o mare de drapele tricolore (plus lupul dacic!) – ceea ce ar fi foarte frumos, dacă nu ar fi susținut un candidat cu apăsată orientare pro-rusă. De neînțeles cu atât mai mult, cu cât omul nu avea alura unui trăitor creștin, ci a unui dandy plin de bani, rezident, în ultimii zece ani, la Viena. În schimb, acum nu mai flutura nici măcar un singur drapel al Uniunii Europene. Pentru cei aflați în piață și pe străzi, Europa unită ajunsese să fie izvorul tuturor păcatelor abătute peste țară. Căci, preluând jargonul unor demagogi vicleni care mimează evlavia, UE a ajuns un sinonim pentru „Înalta Poartă”, care ar trata România „ca pe o colonie”. Absolut șocant a fost să vedem cum o tânără protestatară din Piața Victoriei s-a afișat cu steagul Federației Ruse, unul de mari dimensiuni. Un astfel de gest de frondă nu cred că s-a mai întâmplat vreodată în istoria noastră modernă: ca un cetățean român să arboreze de bunăvoie însemnul oficial al statului rus. Cu siguranță, data de 21 februarie 2025 trebuie ținută minte.

Cum se explică o asemenea „răsturnare de axă” în acești opt ani care au trecut, răsturnare care s-a transmis, surprinzător, și în diaspora? Altădată diaspora era vârful de lance al votului pro-reformist, însă ultimele alegeri au arătat o neașteptată schimbare în preferințele comunităților românești din Vest. Un neașteptat contingent al electoratului pro-occidental vine, mai nou, din direcția opusă. Dacă Elena Lasconi a reușit să urce pe locul al doilea la turul I al prezidențialelor din noiembrie 2024 este pentru că peste 56% din moldovenii cu cetățenie română au votat cu candidatul pro-european, și numai 3,11% din voturi au mers către Călin Georgescu, ceea ce spune mult despre cum au fost percepuți cei doi candidați într-o Republică Moldova mai hotărâtă ca oricând să o rupă cu statutul de „zonă gri”.

Pe de altă parte, Uniunea Europeană nu a însemnat numai sumă de virtuți. Supralicitarea „politicilor corecte”, a ideologiei de gen, a politicilor „verzi”, a sfârșit prin a irita comunitățile obișnuite cu anumite norme tradiționale. Însă factorul care a înclinat decisiv balanța a fost războiul. În ce ne privește, avertizam de câțiva ani că trezirea din hibernare a Marelui Urs, va pune presiune (încă o dată, în ultimele două secole) asupra centrului de echilibru al axei geopolitice Est-Vest pe care pendulează România á longue durée. („Pe balansoarul geopolitic”, Argo, nr. 10/martie 2018, aici: https://argolit.ro/pe-balansoarul-geopolitic-cristian-florea/). Într-adevăr, semnalele politice și sociale din ultimul deceniu arătau iminența unei basculări a sensibilității colective (stimulată politic) către Est. E ca și cum statul român și o parte a societății nu pot rezista „pulsației” de putere resimțită dinspre Moscova. Războiul declanșat în Ucraina, amploarea distrugerilor, pierderile de vieți omenești, atrocitățile, și mai ales prelungirea lui peste așteptări, ne-au pus capac: printre români s-a răspândit frica. De fapt, a indus două reacții în societatea noastră, ambele trăite simultan: frica și admirația. Un nou paradox, așadar: în locul strângerii legăturilor cu Vestul, dotării armatei, coordonării cu aliații noștri, s-a născut o uimitoare reacție de atașament și supunere față de agresorul de la Răsărit – un sindrom Stockholm în toată regula.

Partidele suveraniste au atras din ce în ce mai mulți susținători, iar unii lideri precum senatorul Diana Șoșoacă nu s-au sfiit să întrețină legături cu membri ai ambasadei Federației Ruse. Cel care a bătut, însă, toate recordurile de acțiuni și declarații pro-ruse, trădând, mai mult, o gândire profund ancorată în ideologia „asianică” promovată de Alexandr Dughin (cu care, de altfel, se și întâlnise în 2014 la București), a fost Călin Georgescu.

Cu toate acestea, ar însemna să închidem ochii în fața evidenței, dacă nu am recunoaște o logică și o îndreptățire a acestui masiv vot anti-sistem la ultimele alegeri: oamenii nu au mai tolerat „blatul” perpetuu dintre partidele-stat, care și-au împărțit țara ca pe prăjitură, și s-au săturat de această clasă de politicieni corupți, inculți, plagiatori, care de 15-20 de ani încoace mestecă încontinuu aceleași discursuri fade și găunoase despre „Europa”, despre „aliații și partenerii noștri”, „dezvoltare”, „programe”, până ce au stors din ele orice înțeles – coji de semințe scuipate printre dinți. Răstimp în care legiferau în beneficiu propriu și „se blindau” de  privilegii.

De înțeles, așadar, de ce votul pentru candidatul Călin Georgescu a fost înainte de toate un vot de blam dat acestei clase politice, care trebuia trimisă acasă. A mai fost, însă, și altceva: felul de a se exprima Georgescu, accentuând atipic cuvinte puține și simple, provenite din universul patriarhal românesc, nu semănau cu nimic din ce auziseră. Ele aduceau o adiere de prospețime. În scurt timp admirația pentru enunțurile lui lapidare a luat aspectul unei psihoze în masă. A spus noul mesia al românismului că unește Marea Neagră de Marea Caspică printr-un canal? Adulatorii lui nu au stat să se uite dacă aces lucru este posibil (nu e: bazinul caspic se află cu 30 de metri sub nivelul celui pontic, și un canal între cele două, pe lângă faptul că reclamă investiții uriașe, ar scurge o cantitate uriașă din apa Mării Negre în Caspica). Oamenii s-au lăsat fermecați de posibilitatea ca afirmații rostite pe un ton atât de firesc să devină realitate. Și cine batjocorește nevoia oamenilor de mitic și supranatural, de fapte mărețe, ca ale eroilor din basme, nu procedează înțelept.

Că Georgescu a reprezentat, dincolo de orice dubiu, candidatul favorit nu doar al presei oficioase, ci și al oficialilor de la Kremlin, o arată toate declarațiile, comentariile și îndemnurile acestora. Calificarea sistemului de apărare anti-rachetă de la Deveselu ca „o rușine”, punerea sub semnul întrebării a statutului bazei americane de la „Mihail Kogălniceanu” serveau nesperat de bine scopurilor destabilizatoare ale Rusiei în România. Elita de la Kremlin știa acum că are în România o societate profund divizată, instabilă emoțional și moral, dispusă oricând la compromisuri.

…La această descurajantă răsucire a elitelor noastre politice și divizare socială s-a adăugat analfabetismul politic și dezorientarea valorică a noilor generații. De care se face responsabil sistemul de educație al ultimelor două decenii. Astfel că pe scena publică și-a făcut intrarea o generație care a fost, timp de 8-12 ani intoxicată efectiv cu propagandă anti-europeană și anti-globalizare. Deruta acestor generații de tineri trebuie să fi fost mare, pentru că, pe de o parte, proiectele și bursele Erasmus le permiteau să participe la stagii de studiu în Vest, pe de alta, auzeau chiar de la dascălii lor câte o șopârlă la adresa… „Înaltei Porți”. Începând cu anii 2012-2014, multor cadre didactice le-au sucit mințile lozinca „Mândri că suntem români”, mai ales că venea la pachet cu  700 de lei „pentru dezvoltare personală” inițiativă a unui premier bine orientat (către Est). Au urmat voucherele. Multe. Pentru vacanțe, pentru cărți și birotică, și se mergea până la ideea de a se distribui inclusiv pentru mâncare și haine, ca și cum salariul era, ca în Caragiale, „bașca”. Între timp, universități particulare răsărite ca ciupercile după ploaie vărsau în societate valuri de proletari intelectuali cu diplome. Toate aceste politici de mituire au sfârșit prin a lua prizoniere conștiințele unei părți a oamenilor de la catedră.

Așa se face că o generație de elevi a primit, în loc de instrumente cognitive și de formare a discernământului, mitologie patriotardă combinată variabil cu aluzii peiorative pentru tot ce se referea la Occident, plus ceva nostalgie față „Epoca de Aur”. Intrați în viața socială, acești tineri au făcut joncțiunea cu acea parte a generațiilor atașate de fostul regim comunist, de la care „primiseră case”, atașate de „geniul Carpaților”, mulțumită căruia România „fusese respectată” (iarăși respect!) de întreaga lume”.

Rezultatul – un cocktail profund anti-european și izolaționist, fruct al aceleiași „gândiri de sumă nulă”: să-mi fie mie bine. Oare cât de conștienți sunt cei care cei care îmbrățișează acest „suveranism” de ceea ce ar însemna o României lăsată să se descurce prin propriile puteri, lipsită de o piață economică de 450 milioane de consumatori? Dacă această mișcare ne va târî spre o răsturnare din temelii a politicii externe a statului român, vom plăti scump cu toții această aventură.

[1] https://www.digi24.ro/stiri/externe/zelenski-despre-acordul-cu-sua-fara-garantii-de-securitate-succesul-depinde-de-trump-vizita-la-casa-alba-este-pusa-la-indoiala-3136625.
[2] https://www.digi24.ro/stiri/externe/mapamond/acordul-propus-de-trump-ucrainei-cu-metalele-rare-nu-este-o-garantie-de-securitate-suficienta-considera-premierul-britanic-3143371.
[3] Corneliu Bjola, pe: https://spotmedia.ro/stiri/politica/creste-dramatic-pericolul-fizic-pentru-zelenski-ce-inseamna-coalition-of-the-willing-un-nucleu-militar-european-care-sa-faca-jonctiunea-cu-nato interviu?utm_source=projectagora&utm_medium=contentdiscovery
[4] „Uncommon knowledge: Cinci întrebări pentru Stephen Kotkin”, emisiune TV a Hoover Institute realizată de Peter Robinson. Pe https://www.youtube.com/watch?v=Q8wTBy_tgKo.
[5] Matthew Continetti, Director of Domestic Studies at American Enterprise Institute, Virginia, contributor la Fox News, în emsiunea „Goodfellows”, moderator Bill Whalen profesor asociat la Hoover Institution („Hoover Distingueshed Policy Fellow in Journalism, pe
https://www.youtube.com/watch?v=u9sAt9hSo3o,  minutul 4:00 (accesat 04.03.25).
[6] Matthew Continetti, loc. cit., min. 4:00-5:00.
[7] Emisiunea „Goodfellows”, moderator Bill Whalen profesor asociat la Hoover Institution („Hoover Distingueshed Policy Fellow in Journalism, pe https://www.youtube.com/watch?v=u9sAt9hSo3o, minutul 2:45 – 2:56).

Imagine de la demonstrația din 5 februarie 2017