Mi-l închipui pe Eminescu… / Iulian Grigoriu

      … precum o instituţie ce ar putea fi asemuită cu o clădire care începe de pe strada mea, cu o faţadă frumos sculptată, cu etaje, canaturi, holuri, camere şi anticamere deschise, dar sombre, pline de o aşteptare misterioasă şi majestuoasă împlinire. Ea ar avea printre mobile, biblioteci grele şi relicve sacre, miraculoase împrejurări ca nişte momente ale altei lumi de care s-ar umple şi ar continua ca într-un vis, pînă dincolo, în capitatele culturale ale ţărişoarei şi bătînd chiar cu un umăr în Evropa, pe la Berlin, Viena, Roma, Paris şi altele, dar aşa, tot în curtea noastră, la o aruncătură de băţ. Îi văd angajaţi aici şi pe unii paznici îmbătaţi de fireturi, vipuşti roşii şi pantofi de lac, care se uită chiroîş cînd le baţi la uşi, dar şi pe marii şi adevăraţii bibliotecari cerebrîndu-şi slujba şi cernîndu-şi cunoaşterea, precum şi pe marii miniştri ai instituţiei Eminescu, cei care l-au cunoscut, cetit, răs-cetit şi au ridicat instituţiunea întîi-stătătoare a poesiei şi culturii româneşti. Eminescu e îndestulător cît pentru toată lumea: adulatori grăbiţi şi superficiali, închipuiţi şi mizantropi, cei care îl îmbracă în steag şi-l aşază în cripte, fluturîndu-l la comemorări, beneficiarii de fonduri de lux pentru a-l dezgropa şi-ai amiroase mirul verbului, pentru iconoduli, cei care-l confundă cu vreun dumnezeu sau îl fac substitut pentru o religie care nu există, ba chiar şi pentru cei care-l neagă mai tare sau mai încet, pe motive mai mult sau mai puţin întemeiate.

Cum de această aşezare are locul şi puterea să primească aproape pe orice trecător? Să adăpostească şi funcţionari cuminţi şi obedienţi ce-şi au mai aproape propriile interese decît pe cele ale culturii, să fie pat de odihnă şi pentru săracii cu duhul, obidiţii vremurilor, românaşi sărmani îndepărtaţi de la ospeţele de seamă, să-i mulţumească pe trîmbiţaşii unui naţionalism gratuit, dar şi pe contestatarii fără minte şi scrupule, să adune la dînsa pe cei care fac binele în locul lor, pe unde slujesc, prin cazărmi, spitale, biserici, tribunale ori aşezăminte de cultură, dar numai îşi închipuie că vreun har de aceeaşi speţă îi aduce lîngă poetul locului şi locul poetului, ori uită că slujirea aşezămîntului Eminescu trebuie să continue cu slujirea şi creşterea culturii şi poesiei şi nu cu tămîierea şi văpsirea cu var a pereţilor…

Îmi explic doar prin faptul că Eminescu este partea cea mai bună din noi toţi, aşa cum suntem.

Totuşi un slujitor al culturii (fie că doar conduce o aşezare cu acest nume) ar trebui să poată face abstracţiune de cît Eminescu poate duce şi să înveţe de la cei care au arătat lumii cine a fost poetul (un Călinescu, un Noica, un Barbilian, un Arghezi şi alţii şi alţii) cum s-ar face şi cum s-ar spune ceva în ziua de azi care să-l omagieze cu adevărat ca să nu semene toată povestea cu o pagină nesărată, cu vreo manifestare împăiată. Întru Eminescu ar fi loc pentru toată lumea, dar nu toată lumea este capabilă de Eminescu, acesta e adevărul. Şi e valabil pentru orice domeniu în care funcţionarul trebuie deosebit de creator. Pentru că altfel, îl flămînzim pe Eminescu, îi gonim spiritul, îl sărăcim şi alungăm dintre noi, aşa cum au făcut-o şi unii apropiaţi cînd poetul era în viaţă, aşa cum ar face-o şi cei incapabili de Eminescu dacă i-ar fi contemporani. În aceasta constă primejdia de a-l omagia pe Eminescu fără a-i propaga spiritul. Devenim confuzi şi ne rătăcim în instituţia sa, din sobri devenim macabri, sărăcim fapta de idee, îl osîndim iremediabil la „un trecut glorios”.

Articolul precedent
Cacealmaua literară Nobel / Tudorel Chioralia
Articolul următor
Cum să ratezi o întâlnire dintre elevi și scriitori / Nona Carmen Rapotan

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Fill out this field
Fill out this field
Te rog introdu o adresă email validă.
You need to agree with the terms to proceed

Meniu