I.

 Mi-am pus cana de cafea alături. Am mai căscat o dată, mi-am trosnit degetele şi, consultând fişierele deschise, am început să tastez:

(1)

picuri grei de fiere hâdă / clipoceau bâhlind în noapte / umbre de copaci bezmetici / prinşi de luna nouă-n cleşte // ouăle de drac, clocite / sfârâiau, pocneau trezite / aruncând pe străzi şi-n case / bale lungi, greţoase // iar cadavre putrefacte / lepădate din tartar / se împreunau întruna / pe pavaj icnind

(2)

stropi grei de acid / îţi picură părul / luna-i muşcată / de-o-nchipuire flămândă / seminţe de fier / şi copaci plângători / udă fără-ncetare / pământul ce urlă // ărcile-s arse / iubirea-i mormânt / lumânările nopţii / sunt stinse

(3)

anii măturaţi de neobositul învârtac / (ce dă timpul în lături / şi întreţine cadranul lună) / vor îmbiba în cele din urmă / peretele de-un galben murdar / coşcovindu-l

Gata! M-am uitat la ceas. Şase minute. Chiar eram mulţumit de ea. Ieşise destul de bine. Am mai citit o dată cele trei variante pe care le puteam pune la dispoziţie, am numit fişierul „sfârşit” şi am pus poezioara lângă celelalte, în dosarul „Calitatea a II-a”. Două sute treizeci şi trei de elemente, asta însemna că aveam material pentru vreo trei plachete de poezii. Cu poeţii era uşor! Orice porcărie ieşea, majoritatea era mulţumită. Bun, că la asta mă distrasem şi eu puţin, mergând pe defragmentare şi redistribuire temporală, dar aveam cam opt sute şaptezeci de mii de poezii în baza de date, iar ultimul program, pe care îl pusesem la punct în iarnă, tăia permanent versurile în bucăţi, alătura fragmentele, verifica dacă noua structură are o anume logică şi-mi supunea aprobării piese la care aproape că nu mai aveam ce să rectific. Până acum, şi vândusem aproape trei sute de volume de poezii, nu avusesem nici o problemă. Oricum, eram suficient de inteligent ca să nu bag la forfecat şi malaxat Paul Valéry, Emily Dickinson, Byron sau Rabindranath Tagore, compostul era format în cea mai mare parte din opera poeţilor de mâna a treia, a celor care-şi dăduseră duhul nereuşind să prindă nici măcar plutonul, cum ar fi M. A. Mouk, Aaron Lothka, Balt Barbouille, Mantini, Tzi-Li, Alphonse Mucquet, Talint Swörenson, Hristo Dacev, Paolo Sirragente, Ishio Kawamura, Mette Plamann, Vièn Tayen etc. aşa că niciun client nu fusese acuzat de plagiat, chestie care îmi menţinea cota şi-mi mărea permanent clientela, în mare parte gândaci care voiau să intre în asociaţia scriitorilor pentru varii beneficii.

În urmă cu mai puţin de o lună, dezvoltasem şi un program conex, care căuta permanent fragmente obscure, mici texte ce apăreau pe internet într-un singur loc sau în documente greu accesibile, documente vechi, fotocopiate etc. Foloseam programe de traducere instant şi, ce mi se părea interesant, băgam în compost, în masa de lucru. Azi, găsise în Norvegia, pe o reţea de socializare textul:

Din această lume vor rămâne doar unde, unde risipite-n infinit. Unde a ceea ce s-a imaginat şi cântat, unde a ceea ce s-a dorit, gândit şi rostit, unde pe care alte fiinţe nu le vor pătrunde sau le vor ignora. Unde ce se vor lovi, cel mai probabil, de nimic.

Mai erau de apăsat doar trei butoane. Reformulare. Sinonime. Verticalizare. În nici două minute mai băgam un poem poate chiar în folderul celor de calitatea întâia.

Cât Puzzlepuzzles îşi făcea treaba, am corectat şi bucata de proză confecţionată în grabă dimineaţă:

Aula Facultăţii de Litere e plină ochi. N-ai unde s-arunci un ac. Pe trepte încă se mai împing reporterii unii într-alţii, înjurându-se printre dinţi, când se aude vocea tremurătoare a Decanului:

– Ridicaţi-vă! Soseşte Autorul!

– Ce mic e! Mi-l imaginam mai înalt!

– Ăsta are trei doctorate?

– Are! Doar dacă ai două doctorate intri în cursă.

– La cel obţinut în lingvistică am fost şi eu în comisie.

Decanul se întoarce spre scundul bătrânel adus de-o băbuţă, care cu dreapta îl sprijină anevoie, iar cu stânga îşi tot şterge lacrimile.

– Domnule …

Nu se aude nimic, aşa că Decanul bate cu palma în catedră puternic, repetat.

– Domnilor! Şi doamnelor, desigur! zâmbeşte. Vă rog să luaţi loc!

Nimeni nu se aşază. Ropotele de aplauze umezesc şi privirea bătrânelului, dar nu o înclină. E în ea un rest de căutătură semeaţă, zeci de ani a urmărit acest scop cu o ambiţie de fier şi iată-l atins!

– După cum bine ştiţi…

Lumea se mai potoleşte, ici şi colo se mai aud comentarii şoptite şi murmure admirative.

– Anul acesta, continuă Decanul, conform deciziei juriului format din o sută şaptezeci şi cinci de profesori universitari, ilustrul nostru coleg are onoarea de a fi Autorul, singurul scriitor căruia i se publică pe hârtie romanul!

Aplauze prelungi.

– „Când Grigore…”. Linişte, vă rog! „Cînd Grigore s-a urcat pe scară” a fost publicat în ediţia standard a Institutului Cultural, patru sute optzeci şi trei de exemplare…

Din nou, ropote de aplauze.

– … din care două sute douăzeci vor merge cu pază înarmată spre bibliotecile din întreaga ţară, două sute vor fi scoase la licitaţie, pentru colecţionari, douăzeci vor fi înmânate criticilor de top – şi numai patru sunt de la noi din universitate! – făcu cu ochiul Decanul. Zece sunt destinate…

Lumea nu mai asculta, aştepta cu sufletul la gură apropiatul gest teatral al Decanului, care în sfârşit se produse:

– Şi, bineînţeles, trei exemplare merg la Autor! ca un magician, cu o mişcare rapidă, îndelung exersată, scoase din caseta învelită în catifea cele trei volume pe care le flutură în aer.

Sute de bliţuri se avântară să ofere obiectivelor puternice imagini clare ale copertei semnate de cel mai mare ilustrator al momentului. Se distingea clar faţa obosită a unui om care se întoarce pentru o clipă. Suit pe-o scară, evident.

În ovaţiile mulţimii, Autorul primi în poală cele trei exemplare. Soţia îi întinse o batistă, dar el nu mai apucă să o prindă. Icni o dată scurt şi se prăbuşi.

Urmară câteva clipe de stupoare, apoi doi-trei cameramani îşi smulseră aparatele de pe trepied şi călcară în picioare tot pentru a putea surprinde prim-planuri, reporterii tălăzuiră spre catedră, în timp ce audienţa aştepta cu sufletul la gură.

În sfârşit, după clipe ce părură ani, Decanul se ridică de sub catedră inspectînd cele trei cărţi.

– N-au păţit nimic! Sunt în condiţie perfectă! Un exemplar va rămâne familiei, celelalte două, conform tradiţiei, vor fi oferite prin tragere la sorţi publicului.

Sala fu în delir, agitându-şi numerele de ordine.

– Domnilor! Şi doamnelor, mă scuzaţi! Onoraţi invitaţi, „Când Grigore s-a urcat pe scară”! şi Decanul flutură două priviri de om obosit peste uralele mulţimii.

Sincer să fiu, nu prea ştiam ce să fac cu fragmentul, în stilul ăsta nu mergea o povestire sau o nuvelă. Mergea mai degrabă dramatizată. Piesă de teatru sau scenariu? Am pus-o deoparte în aşteptarea primei comenzi de gen care avea să decidă.

Mergea şi la proză. Clienţi erau, ceva mai puţini, odată ce toată lumea credea că poate să înşire cuvinte cu rost, dar mergea, nu puteam să mă plâng. Aveam doritori. Unii voiau să-şi vadă anosta viaţă prinsă în nişte coperţi, unii voiau să se dea mari în faţa cunoscuţilor sau prietenilor de pe Facebook, unii doreau o mică şi fantasmatică glorie care să le acopere micimea… Ceva mai greu era cu eseurile, dar odată ce băgam programul pe fraze lungi, cu inserţie constantă de cuvinte rare, neologisme, lumea era mulţumită, chiar şi criticii, asta dacă scrierile ar fi ajuns pe masa lor de lucru, ar fi fost satisfăcuţi, dar lucrul ăsta îl evitam publicând mai ales la edituri obscure, la edituri paravan sau la cele cinci „edituri” pe care le controlam. Ideile nu contau, gracilitate, prodigalitate, celeritate, deambulaţie, lasitudine, apostazie, heteroglosie, solecism, diereză, aniconism, autoscopie, nictalopie sau inconturnabil, angular, evanescent, imprecativ, epustuflant, emasculat, hipodiegetic, peristaltic etc. îi făceau pe toţi să dea din cap mulţumiţi. Jargon, limbă de lemn, argumentaţie controlată computerizat, era ceva de lucru… Lua câteva zile, preţul era destul de mare şi se înfigeau puţini, mai ales cadrele didactice din universitar care aveau nevoie de lucrări ştiinţifice pentru CV. Era necesară o monitorizare atentă, cu o frecvenţă prea mică a termenilor de coloratură nu ieşea nimic sau nimic impresionant, cu o frecvenţă prea mare textul ieşea mult prea dens, greu de parcurs, cum îmi ieşise unul săptămâna asta şi nu mă înduram să-l arunc:

Sfânta Miercure aruncă în spate două perii care se preschimbară într-o pădure deasă, încâlcită, cu lăstăriş ghimpos. Un solomonar călare pe-un balaur aducător de grindină groasă scoase şi el de la cingătoare un fuior, îl aruncă în calea bidiviului său, Tăciune, şi acesta fu prins pe dată într-un bloc de gheaţă. Doar ce reuşise să sară din scări, că trebui s-o ia la fugă spre pădurea ridicată de Sfânta Miercure, ferindu-se de lamele de gheaţă zvârlite din înaltul cerului de cumplitul solomonar. Cete de moroi îl încolţiră, scorpii hidoase îl mânară înspre-un crâng unde patru vârcolaci îl răstigniră în iarba plină de şerpi în timp ce-un vasilisc, deasupră-i, cu ciocul mare, coroiat, îşi umfla guşa plină de bube, gătindu-se să-l sfâşie şi să-i topească-n puroaie carnea.

Inutilizabil!

II.

Sincer, nu mă aşteptam să fiu abordat de un critic literar. Nu era unul dintre criticii ăi mari, cu nume terminate-n „escu”, era Aristide Sterian, Aristid Sterian – cum se prezenta franţuzit, tăind e-ul ce-l separa fonetic de pătura aristocratică în care tot dădea s-ajungă. Numai că nu voia ceea ce m-ar fi măgulit, voia doar să-i scot un volum sub un nume fals.

– „Slove pandatkhane”, pe autor să-l cheme Mathias Pepenna. Nu trebuie nicio corectură, nimic. Nici nu vreau să se intervină în text!

Îmi puse pe şerveţel un card de memorie.

– Ştiţi, eu nu prea lucrez aşa… am făcut eu un pas înapoi.

– Uite şi banii pe care am înţeles că-i percepi pentru un volum, părea că nu mă auzise.

Mă fixa cu o căutătură de uliu hămesit. I-am evitat privirea, mă supăra. M-am uitat în plicul lăsat pe măsuţă, în faţa mea. Banii erau chiar mai mulţi, dar parcă ceva mă determina să nu închei târgul. Observându-mi reţinerea, îmi dădu de înţeles că nu am cum să-l refuz:

– Şi toată lumea îşi vede de treabă! Poate o să scriu câte ceva şi despre volumele prietenului nostru comun, Hartmut Traubmann. Nu de rău, desigur! şi mă săpă din nou cu privirea lui vulturesc deraiată.

Până la urmă, am bătut palma. Săptămâna viitoare avea să primească primele trei sute de exemplare.

În metrou am descărcat documentul pe laptop şi am început să-l răsfoiesc. Era exact ceea ce mă temeam, o fumigenă, o răfuială, un manifest antipestilenţialism – curentul la modă –, el situându-se ferm pe poziţii conservatoare, fiind sau considerându-se unul dintre anacronicii apărători ai literaturii ca Artă.

„Prieteni, voi cei care vă scrieţi cărţile în linişte, trăind cu romantica speranţă că s-a găsi cândva un culoar providenţial şi pentru voi, veniţi-vă în fire! Succesul în hipermodernitate este «imediat sau niciodată» (Lipovetsky & Serroy) sau, parafrazându-l pe Hawking, e foarte greu să te mai faci remarcat astăzi în literatură dacă nu eşti deja în vârf. Mă uit la eforturile sisifice ale unor autori de-a urca, eforturi situate undeva între grotesc şi penibil. E firesc ca atât criticilor, cât şi cititorilor sau snobilor cumpărători de cărţi să le fie mai uşor să se ocupe de cei urcaţi deja. Pentru ars toate etapele ori pupiîncureşti, ori încerci să şochezi – prin titlu, conţinut, comportament etc. – , ori scoţi un volum impecabil, dar, să fim serioşi, această variantă din urmă are şi cele mai puţine şanse… Dragii mei, dacă nu condamnaţi cu promptitudine şi fermitate impostura, aceasta, gonflată, va transforma în fundături potecile ferite, pe care v-aţi propus voi să mergeţi. În aşa-zisul postmodernism sau hipermodernitate oricine poate scrie orice, orice farfastâc poate deveni Operă dacă apar suficiente persoane interesate s-arunce scăpău-n ventilator.”

câteva pagini mai încolo:

„Pe scurt, nu ai suficiente edituri respectabile, nu ai suficienţi critici motivaţi, echidistanţi, vizibili şi cu vocaţia de-a construi, nu ai librari bine retribuiţi, spaţii de publicitate generoase etc., nu ai nici cititori. N-ai cititori, n-ai scriitori, deci nu ai o literatură sănătoasă. Dacă editurile sunt dughene la care se vinde gloria la metru sau preaînălţate instituţii cu porţi închise, la care valoarea literară e doar un criteriu secund, dacă ai prea mulţi critici care acordă prioritate simpatiilor şi alte lucruri asemenea, atunci cititorii ajung să consume aproape în exclusivitate literatură străină, scriitorii, cu ocupaţia transformată în hobby, sunt nişte inşi cu capul plecat, în imposibilitatea de-a deveni conştiinţe. O literatură slabă, săracă, care lasă loc altei instituţii ciudate, cea a scriitorului naţional.”

Era adevărat ce spunea, în unele cazuri, nici n-ajungea la tipar o carte că ea era deja destinată podiumului sau topului vânzărilor, beneficiind de perfecta şi insinuanta promovare prin care marile grupuri editoriale reuşeau să manipuleze piaţa. Scrisese cu încrâncenare despre ambiţiile prosteşti care blocau reale valori, de caşcavalul înhăţat de unii, de premiile găunoase date de prieteni sau între prieteni, de găştile care lubrifiau impostura, de obscurele canale prin care ajunseseră să aibă acces la traducerea „operelor” etc. Relaţiile, ramificaţiile, după cum bine spunea şi exemplifica, erau străvezii, iar semnele mişmaşurilor, în peste jumătate din cazuri, se găseau pe internet, dar pe cine mai ineresa?

„Lumea literară pandatkhană, locul unde s-a-ntâlnit hoţu’ cu prostu’. Un bâlci. Hoţi mulţi, proşti mulţi, mulţi care-o fac pe proştii, încercând să li se-alăture hoţilor, în centru, doi-trei scriitori construiţi, ridicaţi artificial, să se vadă hăt departe, câţiva oneşti înghesuiţi în colţuri, câţiva gură-cască, nişte inocenţi care stau în drum, neînţelegând mai nimica, şi două-trei maimuţe care scot castane din foc, spre deliciul unora. Mărturisesc, nu înţelesesem unde dispăruseră cititorii, dar acum înţeleg, e o reacţie organică, de apărare împotriva imposturii şi-a verbului strâmb. Din literatura «oficială», umflată cu pompa, împrăştiată hoţeşte în paişpe mii de zări, nu va rămâne fir. Dar ce mai contează? E vânzoleală, pare că se-ntâmplă ceva?”

În fine, era mai radical ca niciodată. Dacă nu există o creştere valorică, la ce bun să mai scrii? Mai ales în absenţa unor idei geniale, dacă stagnezi, dacă rămâi la acelaşi nivel, ce sens mai are scrisul? O demonstraţie de virtuozitate cântată-n aceleaşi tonuri, la infinit, plictiseşte.

Numai că, oricât de mult se chinuise să compună eseul-pamflet într-un ton oarecum neutru, la un moment dat marca lui personală ieşea la iveală:

„Poeţii îşi scriu în proze simple poezia, scoboară o ulcică-n ei şi-şi scot stătutul hâd împrăştiindu-l pe hârtie. Brazde fetide întinse la uscat, lovind în ochii al’dată plini de viaţă, umezi.”

ori:

„Să crezi că muza a devenit într-atât de violentă şi vulgară, un soi de ştoarfă drogată dispusă să se vândă oricui, încât toţi «poeţii» sunt nevoiţi să scrie ca şi cum i-a tăvălit prin noroi, lovindu-i, buzunărindu-i, scoţându-le ochii după o noapte pierdută-n desfrâu – cu-adevărat pierdută! – e o prostie. Poezia nu-i realitatea nemestecată, ruptă-n îmbucături colţuroase şi regurgitată scârnav pe hârtie, ori incontinenţa de egolatrie, nimicul din nimic. Să scrii versuri e cu totul şi cu totul altceva, e ca şi cum ai rupe cuvinte din tine, dăruindu-te.

Ce minunat ar fi de-ar îndrăzni cineva să exileze-n neant poemele clădite şubred pe banal ori înşurubate pe-un eu aşa-zis polifonic, pe cele ale jalnicilor cocostârci înfipţi strâmb în autism, precum şi închinăciunile de duminecă, în care poetastru-şi antamează himerice vieţi viitoare, poezelele de unică folosinţă, mărci ale neputinţei poetarzilor, prozele-nşirate pe verticală, descleiate-n sincope artificioase, porcăriile despre pijamalele şi tenişii chinezeşti, tiribombele despre drojdiile şi jointurile clipei de rebut, zdrăngănelele-nţesate cu referinţe bombastice

şi nume ilustre (dacă se poate, chiar al „poetului” ce tocmai s-a scremut pe muză), absurdele tribulaţii cu iz de high-tech – gânduri schilodite strecurate stângaci într-o supă de biţi cu megahertzi şi hardăraie –, trăirile fariseilor-poeţi urcate cu prăjina ilaro-tradiţionalist către universalism, hidoşeniile şi dobitoceniile laminate-n greţos şi abject al căror loc vădit e-n ilustra hazna a stihurilor cu aripa atinsă, bolnavă sau produsele verslibriştilor ce n-au gândit în viaţa lor o rimă acătării, piruete-n desuet, bibelouri ce fac veşnicia să râză, vorbele goale ale mediocrilor ridicaţi din şlehte spurcate, mâzgăliturile scriitorului comod ce  pare că n-are habar c-aproape totul s-a spus deja, pisar ce-şi preţuieşte monomaniacal radiografiile nude în care plusează jenant ori tomurile cu verb scălâmb ale celor care-şi fac statuie din cuvinte.

O piaţă inundată de pestilenţialism şi derizoriu – pentru că o trupă de zurlii vrea să dovedească şi ea, încă o dată, că astfel de mâzgălituri nu-s o treaptă, ci doar o fundătură –, plină de scriitori «la modă», „«vizibili», promovaţi de prieteni, de editurile îndatorate sau care se autopromovează într-un mod amatoristic, împopoţonându-se cu stridentele şi mult vânturatele pene de păun ale propriului blog, ale paginii de autor de pe Facebook, ale articolului de pe wikipedia (publicat prin grija lor, fireşte, şi actualizat la minut), condeieri expirabili ce n-au citit în viaţa lor un teanc de cărţi, dar care consideră că trista şi limitata lor existenţă poate genera literatură (din patru înjurături încropesc un poem, dintr-o mahmureală plină de vomă, o proză), ieftini diarişti – mare boală şi asta să crezi că viaţa ta, una dintre miile de miliarde zgribulite-ntr-o margine de galaxie, poate avea valoare de exemplu! –, jalnice scribăreţe răsărite din nimic, socotindu-se necesară oglindă veneţiană a jegului turnat în tuşe groase, caricaturale, veştede inflorescenţe baudelairiene aflate dincolo de capătul nopţii literaturii ca artă. Oikeopragia-i încălecată strâns de cei ce fac paradă cu-a lor violon d’Ingres dezacordată, impostura-şi ţese fir gros, purulent, sufocând, alterând literatura. Bizară lume în care zgomotul de fond e vândut drept Operă, piaţă de târg prăfuit inundată cu sclipici de import acoperind orice stea de carton.”

Am făcut toate aranjamentele cu editura Helikon, n-am folosit nicio editură de-a mea, să nu-mi ia urma careva. Eram sigur, cartea lui Sterian avea să producă oarece reacţii, dar, încetul cu încetul, coteriile aveau să producă la rândul lor anticorpii necesari. Parcă şi vedeam mecanismele fine, bine unse, reuşind în timp record să-l catalogheze pe fictivul Mathias Pepenna drept un confrate invidios şi ranchiunos, care doreşte să iasă din anonimat cu orice preţ, şi, până la urmă, punându-i eticheta ostracizării salonarde: nefrecventabil.

Nu mi-am putut stăpâni un zâmbet, inexistentul Pepenna devenit nefrecventabil… Cine ştie dacă Sterian nu dorea să-i prindă cu asta… Cu atât mai mult mi-am promis să-i construiesc lui Mathias Pepenna pe net o impozantă identitate falsă. Gratuit.

III.

De când mi-am zărit cel de-al doilea client din ziua aceea, am avut un sentiment mai mult decât neplăcut. Un om al grotelor scăpat în civilizaţie, tot trăgea de mână o damă de companie, probabil invitând-o să bea ceva cu el, vorbea murdar, scuipa şi scruma pe jos. Am ezitat doar o clipă, apoi m-am întors şi-am ieşit. Din păcate, mă zărise şi el, în spatele meu am auzit uşa de la bar deschizându-se.

– Hei!

N-am întors capul, am dat să grăbesc pasul, dar din numai câţiva paşi m-a ajuns şi m-a tras de umăr:

– Păi ce faci, meserie?

Nu ştiam ce să inventez. Din ce cauză îl evitasem? Nu puteam să-i spun că nu sunt eu cel pe care-l aştepta pentru că aveam toate semnalmentele pe care i le oferisem pentru recunoaştere: ochelari, blugi, geacă muştar, geantă neagră, şapcă de baseball. O strălucitoare firmă din apropiere îi lumina din plin faţa şi mi s-a făcut brusc greaţă. Dinspre ea veneau valuri de răutate. Ochii reci, pleoapele ţinute întredeschise, golăneşte, nas subţire, buze subţiri încremenite într-un rictus dispreţuitor. Tunsoarea scurtă lăsa să i se vadă o groază de cicatrici, una lungă îi cobora până spre falca dreaptă.

– Ce beleşti atâta ochii? Ori vrei să-mi faci portretul?

Şi-a aprins o ţigară cu nişte mişcări spectaculoase, ştergând scurt ţigara pe buze, rotind pachetul şi clămpănind bricheta Zippo. Cu un individ ca el erau toate şansele să apară ceva probleme. M-am uitat la talia lui, era mai scund decât mine cam cu o palmă şi poate ceva mai slab. Oare m-aş fi descurcat să-i ţin piept? Atitudinea lui de puşcăriaş obraznic, care s-ar fi luat la trântă c-un Goliat numai aşa, ca să-şi umple timpul, mă îngrozea însă.

– Banii mei nu e buni, coaie?

Mi-am dat seama că nu rostisem încă niciun cuvânt.

– Ba da! am tuşit dregându-mi vocea înnecată de frică.

Am considerat că era inutil să-i cer să-şi măsoare cuvintele.

– Vreau o carte groasă, să vadă gagică-mea numele meu pe ea!

Am dat din cap.

– Pe carte, mă-nţelegi, coaie?

Rânjetul răutăcios i se lărgise, îmi mirosise frica.

– Cu buci, ţâţe, fofoloance zbârlite, mănătârci şi alte alea, mă-nţelegi?

N-am îndrăznit să-l corectez.

– Capisci, zoaie? Şansonete, pişcoturi şi lăcrămioare în alte curţi! Nu cumva s-o deschidă gagică-mea şi să râdă de mine… trânti o flegmă verzuie care-mi prinse şi pantoful.

Am înghiţit în sec. Trecuseră ani de când nu mă mai bătusem cu cineva. Puteam oare să-i fac faţă? Măcar să dau una şi să fug. M-am uitat în lungul străzii. Nimeni. Ce prostie făcusem să accept o întâlnire la o oră atât de târzie! Blestemată comoditate de-a bifa două afaceri în cascadă.

– Ai la tine aşa ceva? Am înţeles că p-ăi de sar cu biştarii-n clanţă, îi serveşti imediat, şi-mi dădu peste nas cu-un şomoiog de bancnote.

– Nu, dar pot să compun una. Mîine pe la două ai putea…

– Da’ acolo ce ai? N-ai laptopul?

Involuntar l-am dus la piept.

– Ba da, dar nu am ce vrei tu…

– Dă-ncoace să văz, frăţie! şi puse mâna pe geantă.

Mi se strânse inima, era vânos, puternic.

– Nu, domnule, n-ai ce să vezi!

– Hai nu fi prost! rânji din nou larg haimanaua văzându-mi restul de demnitate. Dă să văd ce marfă ai!

– Sunt poezii. Memoria e plină de poezii, n-am proză la mine!

Cred că am văzut doar primul pumn cum mi se-ndrepta spre bărbie.

Eram jos, cu nasul şi gura năclăite de sânge. Borfaşul deschisese laptopul. Culmea tâmpeniei! N-aveam parolă!

– Poezii pe mă-ta! Uite-aici „Romane”, „Povestiri”, „Coperte”…

Îmi zvâcnea tot capul. La cât de dobitoc părea să fie, în maxim două-trei zile părea s-ajungă să fie închis. Problema era cu laptopul, care mi-ar fi adus instant poliţia la uşă. Închisoare şi scandal.

– Da, dar oricum îţi trebuie tipografie, distribuţie, ISBN…

M-am urât auzindu-mi vocea plângăreaţă.

– Şi oricum nu am ce vrei tu! am adăugat ceva mai hotărât.

– Isebene pe pizda mă-tii! şi mă culcă din nou la pământ cu un şut în coaste. Să ştii că tocmai aveam nevoie de-o afacere, găozare. Pe-asta ţi-o iau io!

Ca prin vis l-am văzut închizînd capacul laptopului şi întorcându-se. Nu era cu putinţă să las ca un asemenea idiot să strice totul! Mă durea tare în dreapta, dar m-am ridicat. Am dat să-l lovesc între picioare – o idee prostească să loveşti între picioare un om care se depărtează, dar atâta mi-a venit în minte! I-am şters doar coapsa stângă. Asta l-a făcut să se întoarcă însă şi l-am izbit puternic în umărul drept. Aproape că nu s-a clintit, doar laptopul i-a căzut din mână şi s-a făcut bucăţi.

A scos şişul şi n-am văzut de câte ori l-a înfipt în mine, atât de rapid îi fugea mâna. Şiroind de sânge, am căzut în genunchi.

– Te-ai liniştit, bă, poezie?

Am mai văzut doar cum scuipă pe laptopul spart şi cum se întoarce încet.

Teribil de încet.

2014-1016

(Text apărut în revista Viaţa Românească, nr. 6/2016)