Giovanni Mascellini, un om născut din piatră

În 2022 se împlinesc 347 ani de când o piatră sepulcrală expusă acum în Lapidarium-ul Muzeului de Istorie „Paul Păltănea” din Galați stă mărturie a trecerii prin viață și prin urbea noastră a unui om, celebru în vremea sa, de care puțini dintre cei de azi își mai amintesc. L-a uitat nu numai generația noastră, ca și generațiile de până la noi, pentru că puțini au cunoscut limba latină, să poată descifra scrierea încastrată în această piatră, și chiar de-ar fi știut, timpul nemilos, intemperiile și pașii care au călcat-o au nivelat și au șters inscripția și piatra este acum un simplu bloc de marmură mut, doar cu o scurtă explicație alăturată. Totuși, există și, așa cum e, amintește încă de omul îngropat cândva sub ea.
În anul 1898, piatra funerară a fost descoperită întâmplător de renumitul istoric, literat și om politic V.A. Urechia, fost ministru al Cultelor și Instruncțiunii Publice în guvernul lui I. C. Brătianu (9 iunie 1881 – 31 iulie 1882), printre dalele ce pardoseau biserica Sfântul Haralambie de lângă Piața Nouă (Piața Centrală) din Galați. La cererea sa, episcopul Partenie al Dunării de Jos a aprobat preluarea pietrei și refacerea pardoselii pe cheltuiala petentului, care la rândul său a donat-o, împreună cu alte obiecte de preț, muzeului de istorie, găzduit pe atunci de Liceul „Vasile Alecsandri”. De aici, în anul 1955, a revenit Muzeului de Istorie nou înființat, unde se află și astăzi.
Dar până a ajunge la muzeu, a stat mulți ani în curtea liceului, părăsită, sub intemperii, așa cum își amintește istoricul de mai târziu, Paul Păltănea care a văzut-o pe când era elev acolo…
Ne întrebăm, totuși, cum a ajuns această piatră tombală, de pe un mormânt catolic, de la malul Dunării, din anul 1675, să fie încastrată tocmai în podeaua bisericii ortodoxe Sf. Harambie din Piața Nouă, la construirea acesteia, în 1848? Este un mister încă neelucidat, așa că, din lipsa documentelor, putem merge pe intuiție.
Știm că, din pricina războaielor, oraşul a fost pârjolit şi distrus în mai multe rânduri, în 1769, 1789, 1806, 1821. Într-una din aceste incendieri se pare că a ars total şi biserica catolică de pe malul Dunării, împreună cu dughenile din jur. Enoriaşii împrăștiindu-se, iar preotul lipsind, timp de mai multe decenii, s-a pierdut şi locul bisericii catolice. Abia sub domnia lui Mihai Sturza (1834-1849), când a fost acordat statutul de port-franc orașelor Galați și Brăila, a fost revigorată și viața economică, ceea ce a atras mulți străini, printre care francezi, italieni, austrieci etc. Atunci se înființează la Galați diferite reprezentanţe consulare ale statelor occidentale care aveau legături cu Imperiul Otoman ce își exercita autoritatea și asupra celor două Principate române.
Numărul catolicilor a crescut și, în anul 1833, s-a alcătuit un Comitet format din consulul italian Ceymet, agentul consular francez Vrolier şi alte persoane marcante catolice, pentru a aduce şi întreţine un preot pentru comunitatea romano-catolică și a ridica o nouă biserică la Galaţi. Terenul necesar construcțiilor și cimitirului a fost acordat de domnitorul Mihail Sturdza și s-a ridicat mai întâi casa parohială şi apoi actuala biserică de pe strada Domnească, care în 1844 a putut fi terminată.
În frământatul an 1848, când în Principatele Române se adunau norii revoluţiilor sociale, sudul Moldovei a fost zguduit de o epidemie de holeră care a secerat zeci de vieţi. La Galaţi, pentru că lumea era îngrozită de câţi morţi avea de îngropat, s-a hotărât construirea unei biserici cu hramul Sf. Mare Mucenic Haralambie, în credinţa că, prin rugăciunile episcopului de Magnezia, înscris în ceata arhiereilor ca izbăvitor de ciumă, de foamete, de diavoli, tămăduitor de răni şi de boli -, să se oprească şi răul abătut asupra urbei noastre. „Tu, care porţi nume întocmai cu darul dat de la Preaputernicul Dumnezeu, de a fi luminător de bucurie” – spune Acatistul Sfântului Haralambie (intermediarul slav al numelui Haralampius, de origine greacă, din „Kara” – bucurie, încântare, entuziasm şi „lamp” de la vb. „Lampo” = a lumina, a străluci).
Biserica Sf. Haralambie” din Galați a fost ridicată la marginea orașului de atunci, pe un teren donat de „dumneaei Sărdar Ilinca Lucacis”, în suprafaţă de 3884 m.p., după cum reiese din actul de împroprietărire, datat 29. 04. 1841. Pe atunci, oraşul se întindea spre apus cam până unde este acum biserica şi unde exista un cimitir (numit în acte „bolniţa leprozeriei”). La 1 mai 1848, s-a pus piatra de temelie acestei biserici, care s-a ridicat în „Cvartalul 3”, „de la Piaţa Nouă în sus”, pe „Uliţa a Movilei”.
Lucrările nu au durat mai mult de şapte luni şi s-au desăvârşit prin grija a şapte negustori, care figurează ca donatori principali: Jecu Dimitriu şi Ana, Arsene Teodor şi Parascheva, Lalopalos Gheorghe şi Tavita, Vasile Dorin, Hagi George Păun, Grigore Costelco, Vulpe Gheorghe şi Amalia.
La 10 decembrie 1848, biserica era gata şi a fost sfinţită de către protoiereul Zaharia Radocolat, sub binecuvântarea P.S. Veniamin Roset, episcop de Roman (pe atunci nu exista Episcopia Dunării de Jos). Interesant este că tot atunci s-a oprit şi epidemia de holeră!
Cu timpul, cimitirul din preajma ei a dispărut, dar din bătrâni se știe că sute de gălăţeni au fost îngropaţi acolo.
Părintele Pătrașcu, parohul actual al acestei biserici, explică existența acestei pietre în biserica sa prin faptul că, din cauza molimei, oamenii au adus piatra de mormânt a medicului Mascelini despre care se știa că a fost preocupat de tratamentul acestei boli, cu credința că le va fi de ajutor. Pe atunci, oamenii erau mai credincioși decât cei de astăzi…
Omul și piatra lui funerară sunt două istorii diferite, legate totuși între ele, ambele la fel de tainice și de celebre în același timp.

În 347 de ani – aproape cât jumătate de mileniu! – au existat și persoane interesate să descifreze cine era de fapt omul a cărui piatră a dăinuit atâta vreme la Galați. În Revista Vremii nr. 18-20/ 10.10.1935, publicație a Liceului „Vasie Alecsandri” din Galați, un articol semnat de profesorul I. Gherincea de la acest liceu atrage atenția: „Un medic italian mort în 1675 la Galați”. Aflăm astfel că, în 1914, profesorul D. Dan, de latină, de la liceul unde se afla atunci această piatră, a avut curiozitatea să traducă, împreună cu elevii lui de clasa a VIII-a, textul încrustat pe ea, care atunci încă mai era lizibil.
Cu un an înainte, Nicolae Iorga a preluat mărturia lui V.A. Urechia și a transcris această inscripție în Analele Academiei Române. Copia ei a fost văzută și interpretată mai târziu și de profesorul de latină D. Dan. Și astfel s-a aflat că piatra de mormânt aparținuse unui medic italian, originar din Pessaro/ Pisa, pe nume Giovanni Mascellini, mort la Galați în 1675. Acesta a fost medicul și secretarul personal al domnitorului Matei Basarab, care a avut Curtea la Târgoviște, iar din 1657, după moartea acestuia, l-a îngrijit și pe domnitorul Constantin Șerban, ca și pe domnitorul Grigore I Ghica, și pe Marele Vizir Ahmed Pașa Chiupurli (pe care l-a însoțit la Adrianopole și în insula Cipru), ca și pe sultanul Mehmed al IV-lea, precum și pe hanul tătarilor Selim (care se afla în Crimeea). La întoarcerea din Crimeea, medicul a trecut prin Galați, ca să ia o corabie spre Constantinopol, unde își avea familia, dar s-a îmbolnăvit, a murit și a fost îngropat în – sau lângă -biserica romano-catolică ce se afla pe atunci pe malul Dunării.
Soția sa, Helena Scocoharda (sau Scocardi) – care era fiica medicului lui Vasile Lupu, danezul Henri Andersen Skovgaard, pe numele său italienizat Scocardi – a dispus să se scrie inscripția pe piatra de mormânt și ei îi datorăm faptul că, la 347 de ani, pomenim și astăzi numele și faptele acestui medic renumit.
Interesat de istoria omului și a medicului-secretar Giovanni Mascellini, profesorul Gherincea de la Liceul „Vasile Alecsandri” a scris direcției bibliotecii din Pessaro și, prin amabilitatea celor de acolo, a primit un răspuns detaliat.
Așa aflăm și noi că Giovanni Mascellini, fiul doctorului Niccolo Lodovico Mascellini și al doamnei Laura Staccoli din Padova, a studiat la Padova, cu profesorul Giovanni Domenico Sala și a lăsat mai multe scrieri, printre care: o culegere de învățături ale profesorului său și, cel mai important, un tratat cu remedii contra ciumei, în limba latină, care a fost publicat în 1673, la Viena, cu doi ani înaintea morții sale, cu sprijinul Marelui Vizir, căruia i-a și dedicat-o: „Foarte ilustrului și tânărului domn Achmet, sfetnicul de frunte al stăpânitorului dela Adrianopole la 10 Dec. 1673.” De asemenea, se mai păstrează în Biblioteca Oliveriană din Pessaro și manuscrisul acestei lucrări, precum și câteva scrisori originale ale medicului Giovanni Mascellini.
La 19 martie 1644, Mascellini se afla la Constantinopole, ca medic al bailului (ambasadorului) Veneției, calitate care l-a propulsat pentru funcțiile mai înalte pe care le-a ocupat la Curtea Sultanului, ca și la Curtea domnitorilor Țării Românești.
Despre Giovanni Mascellini s-a mai scris, dar cel mai de seamă cercetător al vieții și activității acestui medic prestigios a fost Nicolae Vatamanu, cu volumul Voievozi şi medici de curte, sau: „Contribuții la studiul vieții și operei lui Giovanni Mascellini, medic și secretar princiar” din Revista de Studii Sud-Est Europene, tom XVI, 1978 nr. 2, april, Academia de științe sociale și politice, Institutul de studii sud-est europene. „Contacte culturale sec. XVI-XIX” I, Editura Academiei Republicii Socialiste România. (Accesibil pe www.dacoromanica.ro).
De asemenea, N. Vatamanu deținea și multe alte manuscrise referitoare la Giovanni Mascellini care urmau a fi publicate. Din păcate, nu a mai apucat, deoarece toate lucrările lui au dispărut, odată cu autorul lor, la cutremurul din 1977.
Pe plan mondial, lui Giovanni Mascellini i-a fost dedicată o lucrare, prezentată la cel de-al II-lea Congres internațional de studii otomane (OSARK) care a avut loc la la 20 octombrie 2018, la universitatea din Tirana, Albania, de Dr. M. Fatih Çalıșır, profesor asistent la Departamentul de Istorie al IHU. Lucrarea se numea: Un medic italian în serviciul otomanilor: Giovanni Mascellini (d.1675) și His Artis Medicæ (1673), pe baza căreia Dr. Çalıșır a demonstrat relațiile sociale și intelectuale dintre Istanbul și Europa occidentală și meridională, în timpul Imperiului Otoman din secolul al XVII-lea.
Important este să nu ne uităm personalitățile care au călcat pe meleagurile noastre, să ne interesăm de viața lor, cu atât mai mult cu cât ele sunt implicate și în istoria noastră, din care știm… atât de puțin.