Drumuri către Răsărit
E târziu şi încă mă frământ cu non-sensul,
de parcă aceasta mi-ar fi profesia
.. nu mai stiu ce-i de folos
şi ce-a rămas din noi
fără să fie decât o părere..
Tu obişnuiai să-mi sopteşti
pe înserate.. “vezi, amăndoi
părem priviţi de sus
doar doi îngeri în carul lui Dumnezeu”.
Să nu vorbesti nimănui despre toate astea,
sunt sigur că nu le-ar spune mai departe.
Multe slăbiciuni pe lume
îmi leagă sufletul
precum se prinde lacrima
de izvoarele ochilor tăi şi poate
de aceea doare faptul
că nu mai pot deveni materie.
Şi dacă ai aflat, iubito,
despre toate astea,
atunci mai este cel puţin în noi
o rază de soare – spre a ne lumina
prin întuneric, semnele ce-au dobândit,
prin neguri de vremi chipurile din noi
cei fără de trup.
( … )
Spune-mi despre ce ţi-aş putea vorbi, 
dacă mai mult decât despre dragoste
n-are niciun rost, aici..
Degeaba mă crezi nebun.. Ţi-aminteşti?
De mai bine de două mii de ani
aceasta s-a spus prin pieţe,
târguri, iarmaroace
şi chiar şi pe golgote..
Mai mereu simt liniştea
precum o coroană pe creştetul statuilor
ce ne ţin tovărăşie,
ca-ntr-o familie tăcută.
Visasem cum păşeam
pe zăpada cea albă a visurilor mele,
cu tălpile goale, doar că orice atingere
a pielii de recele cel alb
mă tot rodea,
până la sânge,
până la os..
şi nici nu mai ştiu dacă era altceva
decât omătul, de altfel singurul
de care îmi mai aduc aminte,
precum o ultimă simţire..
Mi-era dor de braţele tale,
doar de ele.. şi-mi imaginam
cum cu tălpile goale,
încercam să mai fiu,
încă o vreme, măcar atât
cât să mă mai stângi la piept,
ca semn al iubirii din noi..
..fugeam apoi, parcă,
şi lăsam semne de sânge pretutindeni,
o întreagă caligrafie
a tăcerii de peste veacuri.
Eram vii amândoi, strălucitori,
deşi viului îi rămânea tot mai puţin din noi..
din strălucirea noastră..
Dimineaţă însorită de Octombrie..
Străzi înguste, pietruite
spre pieţele de zarzavaturi
trezite în ecouri de femei gospodine,
somnoroase, mofluze, purtând plase grele
către o nouă zi de mâine..
Le apucasem şi noi
pe la sfârşitul mileniului trecut.
Ţi-aminteşti?
Nevestele tinere au, parcă,
un ruj mâncat de buze,
parcă lihnit de-atâta trudă,
spre deosebire de ferestrele clădirilor vechi,
dar luminate de feţele odihnite
ale bărbaţilor de altădată,
acum nişte bătrâni mereu uimiţi
de soarele târziu al propriului sfârşit.
Ce straniu îmi pare
e că toate uşile acestor construcţii arhaice
dau – fără de greş, în stradă
şi din stradă în neant..
toată lumea ştie că invers nu se poate.
Uite, de-asta văd iarăşi neveste tinere
rătăcind pe la uşile înaltelor blocuri,
rătăcind prin pieţele iarăşi pline de zarzavaturi,
încurcând plasele şi sacoşele prin marile oraşe,
dar întotdeauna parcă prea târziu,
spre ceasul prânzului,
care diferă de la un meridian la altul,
pe mese bucatele fiind aranjate – după care
se aşterne tăcerea, fiindu-le frică tuturora
să se-atingă de mâncare,
precum la o cină de taină, Doamne,
treacă de la mine paharul acesta…
Drumurile libertăţii noastre
Nu ştiu dacă mai trebuie 
să caut ceva pe aici..
Chiar acum zărisem căzând
un fel de storuri,
dincolo de colbul marilor ferestre,
parcă prea mari
şi fără sens, nocive..
periculoase.
Mi-aplec urechea spiritului
şi-aud discuţii aprinse în marile odăi..
Cineva spune, iată,
că, de-ar fi să fie cum a fost,
va trebui supravegheată apariţia omului
precum şi alese cu grijă
uneltele ce se vor folosi..
Să nu se atingă după voie
omul de vreun obiect inteligent
şi nici bărbatul
să nu se-atingă de femeie,
precum la-nceputuri,
căci numai aşa
aerul ar redeveni curat..
Altul spuse că pe Pământ
o să fie dreptate,
în timp ce un al treilea
dreptăţii nu-i vede niciun rost
fără armonie,
şi că s-ar pricepe la reinstaurarea ei..
Şi mai aud cum cineva spune
că-n viitor doar oile şi vacile
vor trebui să se-nmulţească,
căci omul va fi mult mai uşor de obţinut..
Iar vacile şi oile vor trebui
un timp să pască pulberi
şi să dea lapte ca-n timpurile primordiale..
deviza fiind clară
cu cât mai multe vaci şi oi,
cu atât va fi mai de bun augur
pentru puţinii oameni..
Pe orişiunde se discută cu aprindere
despre reaşezarea trupului
în arşiţa pâmântului,
despre supremaţia fleicii în sânge
asupra vechii morale,
numite omeneşti,
în timp ce în laboratoare,
continuându-şi tradiţionala lor activitate,
cercetătorii bravi, încă în viaţă
privesc din zori şi până-n amurguri
cum se devoră viruşii-ntre ei,
având un scop precis: supravieţuirea..
şi toţi au nostalgia sensului
trăind laolaltă măreţia suferinţei..
Un vis despre niciodată…
De ieri, în vis
mi-ai înţeles nădejdea
că sunt în stare, de-alungul secolelor
să-ţi pregătesc fiinţa
chiar de aici,
fără a-ţi cunoaşte chipul..
şi-n acelaşi timp,
ferită de orice-nchipuiri..
Cu toate că ştiu
cum nimic nu-şi are propriul loc,
toate căutându-şi doar liniştea
între agonie şi extaz, de-apururi,
mă întreb ce mă tot împiedică să-ncerc..?
Iată ceremoniile, cu a lor fast, în joacă
şi gingaşele împreunări
dintre nepotriviri,
iată Cerul drept vorba gurii ce se roagă
întru luminarea miilor de amăgiri..
Îţi aminteşti..? Preafericiţi eram
iubind la fel şi de-altfel..
cum am putea uita parfumul rozelor
în prag de sărbătoare..?
După cum vezi, scormonesc în materie
pretextele plăcerilor pline de evlavie,
poate voi da, într-un târziu,
de vreo stare, un sentiment
sau chiar şi-o credinţă…
şi totuşi, din pulberile seculare
nu-mi pot crea nicio făptură
şi nu-mi rămâne.. decăt s-aştept..
fără să rup nici file din calendar…
Totu-mi seamănă cu o poveste
în oceanul plin de stele,
şi-n noi parcă-i omenirea,
precum un Spirit într-un trup..
Incă îmi mai aduc aminte
despre incoerenţa stărilor
ca o virtute pusă sub semnul
labirinturilor oculte, simple..
Insă altă cale n-aş găsi să aflu
că sufletul meu prolix a fost dintodeauna..
ca o mare de cuvinte peste care
ordinea universului pluteşte
spre a se întâlni cândva
în ostilitatea faţă de viu şi viaţă..
O… iubita mea, mă iartă!
însă probabil că te vei obişnui
să mă auzi vorbind despre cuvinte,
ca şi cum aş fi fost tânăr ieri
iar mâine bătrân..
uitând mereu c-am fost
şi altfel devin mereu,
şi tot întru fiinţă mă întorc
şi mă amân,
când la etajul cinci,
când înt-un crustaceu,
când în scalv,
când în stăpân..
Măcar o clipă lasă-mă
să-mi odihnesc antimateria…
îţi aminteşti cum te rugam..
Acelaşi obicei mi-l am..
Într-un târziu, mă scufund
în pâmântul rotund
precum un soare
în îndepărtata mare,
lăsându-mă încălecat
de puzderii de furnici..
(…)
Priveşte-ţi solemnităţile materiei..
Află că aici nimic nu-i cu putinţă
invocat de simţuri ori de grai,
şi nici eu nu pot să trec spre ele..
De-aceea sunt tulburat să văd c-am fost,
şi-i suferinţă necurmată că ştiu şi nu pot fi!
In stare pură, precum un abstract
din legile antimateriei
mi-au mai rămas integre
doar resursele închipuirii;
dar degeaba.. din ele n-am ce-alege
căci nasc şi pier continuu..
Şi-atunci mă-ntrebi, desigur,
de ce-ţi vorbesc, sperând
ca vorbele-mi să-ţi întâlneasca ţie-nchipuirile?
De ce nu-ţi povestesc despre zădărnicie?
La fel am întrebat pe când priveam cerul,
închipuin-du-mă un călător
către imaginarul Pâmânt al altei şanse…
Visam mai sus,
visam o fugă teribilă din pulberile grele,
din soarele ucigător, din vânturile acide
izbind păduri scheletice,
visam corăbii pe apele strălucitoare,
pline de otrăvuri şi de reacţiile elementelor
ce începură să se zbată ca peştii de-altădată…
Şi-o rază devenisem,
fără sens şi fără timp,
şi nu ştiam că asta întrupează Spiritul,
dar nici acum nu ştiu la ce anume-mi foloseşte!
Verile noastre decente..
La urma urmei, ce să spun..?
a fost o vară tăcută, decentă.
Genele i se zbăteau
prin aerul fierbinte, umed,
cu melci şi scoici,
cu sare, cu mirosuri de alge marine,
înţepându-mi palmele,
eu îi trimiteam vederi
dintr-alte colţuri de lume
străină, însorită..
Ea îmi răspundea într-o doară,
muşcând voluptuos
dintr-un măr al discordiei..
Între umeri îi fâlfâiau
atâtea posibilităţi..
şi ar fi trebuit să mă astept,
prostul de mine,
să nu se-ntâmple nimic,
dar absolut nimic, fir-ar să fie..
în cea mai lungă, de pe urmă,
răbdare care mi-o mai păstrasem
pentru orice eventualitate..
Asta e.. fusese o vară decentă
şi nimic nu îmi tulbură somnul
întru o altă nemurire, parcă..
(…)
Ţi-aş povesti
despre labirinturile închipuirii
gândului rătăcit, nocturn
dar sunt preafericit
că glasul mi-e încet şi gros
şi nu reusesc
nici măcar să-ţi şoptesc
despre erorile întru desăvârşire..
De-aceea-mi port prin ani lumina
ca pe o umbră şi-o să rămân
asemeni mie precum
în trecut aşa şi-n viitor…
Inlăturând iluzia – cumplita aspiraţie,
pot doar vedea că sunt
fără a-mi simţi plutirea,
însă mai pot spera
că-ntind o mână,
să mi-o apuci cu mâna ta
sau poate aripa să mi-o prinzi
aceea de înger,
de care-ţi spuneam în copilărie..
Altminteri, nu te-ntrista să afli
că viaţa-i un popas al morţii
iar moartea – altceva
decât ne-au minţit cei vii..
Lolita, femeia pe care nu am iubit-o nicidată
.. şi-ntr-un târziu, văzându-te
printr-un miez de vară uitată
la marginea străzii,
am început de unul singur
să-mi legăn ochii
în balansul formelor de lut,
pe care cred
că doar îndumnezeirea
ţi le-a hărăzit, drept pedeapsă
a acestui suflet al meu
care nu a reuşit niciodată
să-ţi modeleze trupul
şi fapta
într-o iubire nemărginită,
ci doar în gânduri
ici şi colo, risipite
de-a lungul vremelnicelor
noastre simţiri despre ceea ce
însemni tu pentru mine,
eu pentru tine,
noi amândoi
pentru viaţa din noi..
Uite, iubito, cât de repede trec norii,
ca anii de altădată.
Azi aş vrea să mă las pe scări,
în jos, unde-mi pare că e senin…
căci tot ce urcă-i doar praf şi mizerie
şi nu are niciun rost să mai contemplu
prefacerile de aici,
ale acestei libere chimii, dezlănţuite..
Şi-aşa, mişcându-mă pe scări,
spre pământuri, precum un păcătos ce-şi invocă mântuirea,
voi fi tot mai mult o pradă amintirilor,
o să-mi revină-n minte culorile terestre
şi liniştea ce le ocrotea-n Univers..
şi munţi şi ape o să revăd şi cred
că foarte incitante vor fi şi limitele admiraţiei mele..
toate acestea fiind năzuinţe lipsite de oprelişti..
Vezi ce repede rămân în urma noastră treptele?
Precum clipele..
Sunt la etajul cinci sute şi afară nimic nu văd,
dar sunt sigur că de undeva
se aud vociferări, am ascultat..
O bucurie fără margini mă aruncă-ntr-un con de umbră,
mai fac uşor un pas şi îmi dau seama că
în unele camere se dezbate
despre supravieţuire şi aspiraţii..
Iată că şi aceşti neisprăviţi aspiră, îmi spun,
înghiţind în sec, mustrându-mă.
De ce aş pune capăt marii bucurii, căci,
la urma urmei, eram pe punctul de a uita
cum arată un om viu!
Mai fac un pas, însă o liniste de duh
mă împinge şi aş vrea să fiu mai vesel,
să strig si să plâng, dar dau de-un munte verde..
precum un munte sacru
din vopsele pure..
şi aici un grup de oameni..
nu ştiu dacă se bucură de prezenţa mea şi
de-aceea, stau la pândă şi-i las să-şi vadă de-ale lor.
Toţi ţin un creion între degete,
încercând să-şi reconstituie
identitatea chipurilor de altădată.
Unii o reuşesc din doar o trăsătură,
fiind absorbiţi de o autoadmiraţie bolnăvicioasă.
Si, totuşi, rămân ascuns.
Nu văd nicio iarbă, niciun izvor,
doar arbori nemaiîntâlniţi cu ramuri despletite
semănând a ceva ce filtrează dioxidul de carbon
şi-mi dau seama că-i vorba de iniţiaţi in dogme.
De n-ar fi ei, strădania salutară ar fi inceput,
normal, prin fotosinteză,
dar poate vor mai trece mii de ani
până când vreun temerar,
descoperind eroarea,
după întemniţarea lui şi arderea pe rug,
va fi urmat, precum se-întâmplă-ndeobşte
cu aceşti.. deschizători de drumuri.
(…)
Mă răstisem îngerului…
nervos că l-am prins
la un colţ de vară târzie
răstălmăcindu-mi zilele,
încât să nu mai ştiu
când te-am cunoscut întâia oară
purtând atâtea frumuseţi
de fecioară…
– Nu vezi că toamnele noastre
cele de toate zilele
ne sunt pe-aproape iară, Doamne?
Cât vei mai îndura
ca frunzele ruginii
să pice într-o doară,
fără să faci nici măcar
acel semn al bunei cuviinţe
şi să mă mai laşi încă odată
să mă înfrupt din eternele podgorii
presărate parcă
pe suişurile şi coborâşurile
tinereţilor noastre
de-odinioară?
Flash-uri
Te-am răsfoit azi-noapte-n doruri,
şi n-am mai zis nimic.
Rătăcit printre apeluri nepreluate,
am vrut să-ţi las un mesaj
despre licăririle tot mai difuze
ale candelelor scăldate-n miere,
dar o duduie-ntr-o doară
mă luă peste picior, în grabă,
implorându-mă – parcă
să revin şi mai târziu…
dar nu mai puteam de dor,
şi i-am închis degrabă.
Rugă
Strânge-mă în braţe, iubito,
Strânge-mă tare –
măcar de vei stoarce din mine
anii în care n-am reuşit
decât să gust
din amarul clipelor noastre
cele de toate nopţile,
biciuite, încremenite
într-o îndelungă aşteptare
a mereu eternelor depărtări
luminate de fiecare nou
răsărit de soare si totuşi,
la fel de frumos
precum strălucirea îndepărtată
din ochii tăi albaştrii,
scăldaţi în marea sufletului meu,
naufragiat între acum
ori niciodată.
Tainele amurgurilor din urmă
Flămând,
îmi prelingeam gândurile
pe chipul tău de lut,
străbătând formele acelei bune-cuviinţe,
zămislite cu mult înaintea apariţiei
eroziunilor geologice
din epoca marilor glaciaţiuni sentimentale
peste care nici nu mai ştiu
cât timp or să-mi mai rămână urmele
acestor degete înnegrite în cărbunii
insiraţi de-alungul
trăiilor noastre
cele de toate zilele.
Urban
Tineri plini de elan şi idealuri,
precum eram – dacă îmi mai aduc bine aminte,
la pas, străbat arterele oraşului scăldat în ceaţă,
prin fumul toxic al noului mileniu,
ca printr-o nesfârşită beznă,
dincolo de care doar gladiatorii
ar fi mai putut răzbi..
Îmi arunc când şi când martorii oculari
asupra feeriilor arderilor neîmplinite nicicând,
incomplete, reflexe exotice ale noilor peisaje iradiante.
Priveşte, iubito, pe unele artere,
luminile magazinelor încă mai prevestesc dragostea,
aceea care se vinde precum orice lucru
care n-are a face sub nicio formă cu iubirea.
Şi fragedele fete surâd, pe veci ţintuite
pe nişte hârtii metalizate, cu sânii parafinaţi,
zăpăcind iremediabil vietăţile care
nicicând nu vor pricepe ce alte vietăţi
au mai trăit pe pământ
fără să aibă sânii sub pântec.
Iubirea frământă spiritele – aşa se spunea
în tratatele din bibliotecile de cartier
ale sfârşitului de mileniu,
învăţându-le despre radicalul progres
al dorinţei faţă de conştiinţă… Privesc..
.. şi cu toate că trec mai departe,
totul mi se pare ciudat,
cum neviului i se pare viul din noi.
Vino, aşează-te
să ne mai tragem puţin sufletele.
O să plecăm mai departe..
Mai bine… lasă!
Rămâi acolo
şi unduieşte-te
în chip de femeie
pe leagănul amintirilor noastre
cele din zori
şi până-n amurgurile roşii,
în care ajungeam –
într-un final,
precum un amărât
să te privesc doar,
fără să mai spun nimic..
Aşa că, măcar acum,
în spiritul orânduirilor de pe urmă..
taci..
şi unduieşte-te
până la sfârşitul veacurilor,
fiară ce eşti..
.. şi taci!
