– O posibilă abordare expozițională –

(Fotografii realizate de Vasile Conioşi Mesteşanu)

I. Context. Pretext. Dincolo de text

Deși pădurile au fost dintotdeauna o componentă esențială în traiul oșenilor, locuitorii acestui ținut depresionar și muntos, al măgurilor legendare, haiducite în volbura istoriei, nu au excelat în arta lemnului – precum vecinii lor, maramureșenii, valorificându-l însă în viața cotidiană, prin diverse moduri: în arhitectura tradițională – talpa casei, bârne, grinzi, ancadramente, uși, ferestre, în meșteșuguri, stâlp de târnaț, șindrilă, draniță, poarta cu boc, gard împletit de nuiele, colejnă etc; obiecte cu utilitate practică realizate de meșteșugari – furcă, greblă, clincer, tonuri, fus, război de țesut, ladă de zestre, pat cu bortă, mese, scaune, laiță, lingurar, stelajie, car și roate la car, mierță, rudă, rudar, instrumente necesare la măsurișul laptelui…

Este o evidență indiscutabilă faptul că lemnul, alături de piatră, a constituit de-a lungul timpului, un material esențial în viața oșenilor și a românilor în general, dintr-o cauză extrem de simplă: era la îndemnă și se găsea din abundență. Astfel, simplitatea practică a arhitecturii tradiționale oșenești este în consonanță de stil vernacular și viziune, cu modul în care au fost cioplite crucile de lemn din satele acestei regiuni.

Paradoxal, ceea ce ne surprinde la aceste cruci camuflate aproape fuzional în peisajul profan oșenesc, este tocmai firescul respirației lor isihaste, păstrând o pace și o liniște de tip contemplativ, în tot acest iureș contemporan al clipei înghițite de viteza transformărilor lipsite de noimă. E îndrăzneață prezența acestor cruci în satele oșenești de azi, tocmai prin faptul că întruchipează în sfera vizibilului, un încăpățânat gest al trecutului de a rezista disoluției și neantizării treptate a rânduielilor ancorate profund în orizontul sacralității. Căci despre această ruptură radicală și eretică ne vorbesc azi crucile de lemn care au rămas în ogradă, în cimitire, pe câmp sau la răscrucile drumurilor bătătorite de freamătul energiilor oșenești. Statornicia permanenței lor înfruntă tentația injoncțiunilor din afară care alimentează permanent și tot mai accentuat, pseudorigori ale unei așa zise tradiții creștine lipsite de o experiență spirituală veritabilă…

Azi, crucile ne grăiesc într-un limbaj al dorului.

Dorul de sacru. Ele ne rostesc vizual despre nevăzut: o prezență absentă furișată în țâțânile lumii și ale ființei.

Oșenii care se reîntorc acasă în fiecare an, trăiesc un astfel de dor, dar altfel exprimat: prin danț și țâpuritură… își cioplesc cruci din doruri, nu din lemn. Oșenii de azi sunt cruci de dor respirând a lemn crestat din suferințele, bucuriile, neliniștile, entuziasmul periplului lor odiseic în străinătate…, amirosind a VIU.

La răscrucea Dorului oșenesc, crucile din lemn pironesc în eternitate dorul oșenilor plecați de acasă:

Experiența străinătății nu este o în-străinare.

Singurătatea străinătății nu este o în-singurare.

Căutându-și de lucru în afară – cum spune el, oșanul trasează intuitiv o geografie sacră a spiritului său: părăsește pământul natal – insula de pe „marea” sufletului său, în-depărtându-se de centrul ființei lui, de care nu va înceta niciodată să rămână fascinat. Ieșind în-afara teritoriului con-sacrat prin nașterea sa biologică într-o rânduială oșenească, această rătăcire pe orbitele fluctuante ale destinului se orientează spre în-lăuntru atunci când inima poposește la răscrucea Dorului: prezența-absentă a pământității cerului oșenesc – „Ni-i dor și de apa care curge pe vale…”

II. Expoziția ca pridvor cioplit de în-singurarea crucilor de lemn in situ 

Expoziția Graiul crucilor de lemn din Țara Oașului este interpelantă printr-o triplă provocare interogativă:

1. Cum putem recunoaște însemnele nealterate ale tradiției spirituale oșenești în lumea dezarmantă a bogăției austere și pustii din Țara Oașului, într-un peisaj deconstruit prin fluctuația permanentă a reperelor identitare?
2. Dacă aceste cruci de lemn există încă în satele oșenești, în ciuda pulverizării structurilor tradiționale, cum putem instaura un dialog viu, fertil, creativ – inspirațional și de ce nu spiritual, ca îndemn la repliere lăuntrică și popas necesar dinamicii interioare, într-un prezent erodat de tentația descătușării consumatoriste?
3. Cum le grăiesc aceste cruci oamenilor din sat, care s-au născut, au crescut, trăiesc cu ele, se îndepărtează de ele, înstrăinându-se de rostul lor și plecând în străinătate, poate le ignoră neștiut, le uită definitiv, ca și cum nu s-ar fi înscris niciodată pe orbita destinului lor? Și oare cum le grăiesc aceste cruci călătorilor, turiștilor, cercetătorilor, artiștilor, curioșilor aventurieri dornici de a descoperi locuri și oameni despre care se știe și se vorbește încă că ar fi mândri de străvechimea unor tradiții pe cale de a-și da ultima suflare?

III. Răscruci vizuale pe orizontala expoziției

Ambiția acestei expoziții poate fi înțeleasă și interpretată în sensul unui dialog tematic între fotografie documentară, pictură, film etnografic, obiect sacru, problematizând creator și constructiv criza spirituală din lumea contemporană care minează implicit orice element de cultură și civilizație întemeiat pe reperele unei tradiții autentice. Verticalitatea și orizontalitatea crucii în spațiul luminii, îi pot grăi privitorului prin transfigurarea ei artistică în lucrările de pictură ale artiștilor din Tabăra de creație de la Ardud care s-au lăsat inspirați printr-un periplu de documentare în Călinești-Oaș. Asincronismul, discontinuitatea și jocul vizual controversat dintre comun și insolit, dintre tradiție și inovație, dintre autentic și împrumut, este sugerat în fotografiile lui Remus Țiplea, Alexandru Feher, prin tensiunea ispititoare a contrastelor din realitatea oșenească contorsionată.

Pentru cei nostalgici, refugiați în universul compensatoriu al dorului exacerbat de dispariția Oașului arhaic, nealterat, cu oameni care țin rânduiala, expoziția prezintă câteva imagini document din colecția Ioniță G. Andron, a Muzeului Județean Satu Mare, o reconstituire grăitoare pentru altitudinea și exigențele reperelor spirituale ale universului oșenesc.

Chiar dacă azi, se ivesc cu dificultate în orizontul privirii noastre, crucile de lemn din Țara Oașului – de familie, de cimitir, de mormânt, de binecuvântare, de la încrucișări de drumuri, mărturisesc încifrat despre cerul interior al rosturilor conectate cândva la o ordine sacră a lumii încifrată în simbolurile încrestate în repertorii decorative surprinse în fotografiile lui Romeo Komaromi, Emanuel Hoban, Mihaela Grigorean: omul – arborele cosmic, stâlpul cerului, axa lumii, rozete solare și astrale, crucea în formă de X, dinții de lup, unda apei, rombul, meandrul, cercul, pătratul – din fondul autohton pre-creștin, sau crucea, inima, scara, cleștele, ciocanul, vița-de-vie, potirul, îngerii, arhanghelii din sfera imaginarului creștin.

Un periplu în Țara Oașului poate deveni o experiență de cunoaștere a rădăcinilor atunci când este orientat de reperele unei spiritualități ancestrale, a cărei limbaj sacru străvechi poate fi deslușit sau poate fi potențat în misterul unor cruci din sec. XVIII și XIX, aflate în patrimoniul material al Muzeului Țării Oașului (Negrești-Oaș) și care vor fi expuse, alături de o cruce de familie din Aliceni – cu o vechime de 50 de ani, achiziționată recent de Muzeul Județean Satu Mare.

În cel mai viu grai oșenesc, bătrânii Ion și Irina Bura (80 de ani), din Aliceni, vor spune povestea crucii lor de familie – credința, alegerea lemnului, întâmplări, toate ticluite într-o fascinantă incursiune în destinul oșenilor care va constitui cu siguranță, deliciul expoziției.

IV. Pe verticala expoziției: mesaj rostit în graiul crucilor de lemn din Oaș

Mesajul expoziției stă ascuns în tăietură de gând oșenesc:

Perisabilitatea lemnului înfruntă vremelnicia… iată, o speranță pentu noi, cei care ne cioplim efemer inimile în pridvorul către eternitate…

Miza expoziției nu este neaparat aceea de motiva căutătorul de sens la o călătorie inițiatică în Țara Oașului, cât mai ales de a intra în dialog cu ceea ce este în noi mai mult chiar decât noi (Sf. Augustin), la răs-crucea ternară dintre viață-moarte-viață.

V. Gând pironit pe crucea destinului oșenesc 

Destinul oșenesc este măsurat acum de un orologiu al destrămării, iar menirea nostră este să-i oprim trecerea, pe verticala spiritului, în durata afectivă a ceasornicului lăuntric: „…suntem împărțiți în două: acolo avem banii, aici avem TOTUL”.

„Oprește, Doamne, trecerea! Știu că unde nu e moarte nu e nici iubire – și totuși, Te rog; oprește, Doamne, ceasornicul cu care ne măsori destrămarea.” (Lucian Blaga).

Mic glosar

clincer = par în care se pun oalele la uscat
colejnă = magazie în care se țin lemnele de foc, butucul de spart lemne, toporul
draniță = scândurele subțiri din lemn de brad pentru acoperișuri, mai mari ca șindrila
laiță = laviță
mierță = măsură pentru cereale
pat cu bortă = pat cu firidă
poartă cu boc = poartă cu zăvor
rudă, rudar = prăjină lungă, în casele țărănești, de care se atârnă haine, obiecte casnice etc.
stâlp de târnaț = stâlp de pridvor (de-a lungul prispei)
stelajie = etajere, rafturi
talpa casei = grindă așezată la temelia unei construcții
tonuri = vase din lemn în care se pune varza la acrit; butoi (bute) din doage de lemn pentru vin; jgheab de lemn