Anul trecut, anul unu al pandemiei (care, iată, nu a fost numai curgere oarbă în umbra fricii și a uitării, ci și răstimp kairotic), editura Polirom a tipărit o lucrare de mari proporții, Enciclopedia imaginariilor din România. Prin caracterul oarecum insolit al materiei de studiu, este genul de apariție editorială care marchează o dată în augumentarea acestei nișe culturale, aducând în fața publicului larg rezultatele explorării pluridisciplinare a unei dimensiuni până acum neacoperite – cel puțin nu la acest nivel – a patrimoniului spiritual al națiunii noastre: dimensiunea reprezentată de sursele imaginației creatoare, de morfologia, structura internă și funcționalitatea „imaginariilor” în corpusul culturii românești. Pentru că, deși au mai existat preocupări în investigarea universului figurativ al cutărui scriitor sau curent literar (ori istoriografic), niciodată nu a fost examinată atât de sistematic problema imaginariilor.

Anvergura întreprinderii, care a ambiționat să strângă pentru întâia oară sub forma paginii tipărite corpusul fantasmatic, de viziuni, arhetipuri și simboluri al creațiilor mentale și materiale ale românilor și a altor grupuri etnice, este considerabilă. Lucrarea în cinci volume, ce poate fi calificată ca monumentală, însumând 2184 de pagini într-un format in octavo (și tipărit cu literă mică!), îl are coordonator general pe Corin Braga, profesor de literatură comparată la Facultatea de Litere, prorector al Universitatea Babeș-Bolyai din Cluj-Napoca, și consultant științific pe Adrian Tudurachi, cercetător de istorie literară la aceeași Universitate. Apariția ei a fost facilitată de un proiect al Ministerului Cercetării și Inovării. Textul tipărit este completat de imagini alb negru (portrete de scriitori și artiști, desene) și de planșe policrome, douăsprezece în fiecare volum.

Așa cum menționează în introducere coordonatorul general (care este și director al Centrului de cercetare a imaginarului „Phantasma”, înființat în 2002), „folosind aceste concepte (imaginar social și cultural, constelații simbolice și lumi imaginare, bazine semantice etc.), Enciclopedia imaginariilor din România analizează patrimoniul nostru cultural-imagistic din perspectivele conjugate a cinci domenii: literatura, limba, istoria, religia și artele” (p. 20), volumele compunând, astfel, „prismatic”, „un profil complex și multifațetat” (p. 22).

Repartiția tablei de materii pe cele cinci volume este următoarea: I. Imaginar literar (coordonator Corin Braga), II. Patrimoniu și imaginar lingvistic (coordonatori Elena Platon și Gheorghe Chivu), III. Imaginar istoric (Sorin Mitu), IV. Imaginar religios (Ioan Chirilă),  V. Imaginar și patrimoniu artistic (Liviu Malița).

Volumul întâi este deschis de introducerea metodologică a coordonatorului, intitulată „Imaginar social și identități culturale”, scrisă alert, inteligibil, fără abuz de  termeni tehnici. Este urmată de primul paragraf, „Cronotopul folcloric”, care introduce o serie de concepte și metode de studiu și familiarizează cititorul cu autorii literaturii primare și secundare din domeniu. Următoarele teme analizează diferiții „afluenți” ai bazinului semantic românesc, deschizând seria de investigații sub titluri precum: „Bazinul semantic iluminist și constelația imaginarului naționalist” (Adrian Tudurachi), „Imaginarul romantismului românesc” (Ioana Bot), „Imaginarul decadent” (Corina Croitoru), „Imaginarul exilului și diasporei” (Laura T. Ilea), apoi literaturile: rurală, citatdină, psihologică, avangardistă, autenticistă, bazinele textualist, postmodernist și altele. Volumul include și paragrafe ce investighează aportul literaturilor maghiare și germane.

Dintre temele abordate în volumul II enumărăm secțiunile dedicate elementelor de substrat, adstrat și suprastrat ale limbii, „Limba ca loc al memoriei” (Cosmina-Maria Berindei), „Bazinul lingvistic al folclorului” (Elena Platon), „Alteritate negativă. Evreul și romul în memoria limbii române” (Lavinia-Iunia Vasiu), „Discurs și ideologie. Nașterea religiilor politice românești” (Ioana Sonea), apoi sunt abordate limbajul protestului, limbajul publicității televizuale, cyberlimbajul, iar lista este mult mai amplă.

Volumul III, dedicat imaginarului istoric, cuprinde cinci „constelații” ale imaginariilor istorice: constelația originilor, a comunităților imaginate, a identității și alterității, a istoriei și politicii, a evaziunilor.

Volumul IV, dedicat imaginarului religios cuprinde studii despre Zamolxis și paleocreștinism, despre lăcașul de cult, arta iconică și murală, troițe, arbori, text și ritual liturgic, despre raporturile religiei cu socialul, cotidianul și folclorul.

Ultimul volum, al imaginarului artistic, este împărțit în cinci capitole mari, după artele tratate: teatrul, filmul, muzica, arhitectura, artele vizuale.

Partea introductivă familiarizează cititorul cu conceptele-cheie și perspectiva generală din care a fost gândită lucrarea. Evident, imaginarul ocupă o poziție centrală în arhitectura ei, reprezentând un „concept seminal”, așa cum s-a precizat din lucrările unor Gaston Bachelard, Henry Corbin, Gilbert Durand și a altor filosofi (p. 13). Înainte de orice, „imaginarul este un patrimoniu colectiv” (ibidem). Faptul că imaginile și simbolurile au capacitatea de a organiza „cosmotic”, cum spunea Blaga, categoriile inconștientului colectiv sau experiența interioară individuală, este spus de coordonator foarte frumos:

„Imaginile și simbolurile produse de fantezia umană nu sunt haotice (...) Când un arhetip, după ce a stat în latență o perioadă iese la suprafață pe «cerul» mentalității colective, acesta «constelează», crează o pleiadă de simboluri relaționate între ele” (p. 16). Funcția imaginantă este prin excelență o funcție creatoare. Din ea își trag izvoarele „produsele finite” ale spiritului și culturii. „Imagini despre sine (autoimagini) și imagini ale celuilalt (heteroimagini)..., viziuni ale naturii, ale lui Dumnezeu, ale lumii de apoi, reprezentări... ale mediului geografic, ale istoriei, societății, culturii, toate sunt produse și instrumente ale funcției imaginante” (p. 13).

De-a lungul epocilor însă, analiza produselor imaginarului consemnează, în afară de momentele de strălucire, derive ale funcției imaginante, ce duc la stereotipuri și clișee.

În definirea universurilor imaginare, autorul introduce trei lentile conceptuale: cronotop, bazin semantic și constelație de imagini. Cronotopul, care a fost înțeles de lingvistul rus Mihail Bahtin ca modul în care sunt reprezentate în limbaj și discurs configurațiile temporale și spațiale, este „responsabil” de faptul că „fiecare univers imaginar are o geografie și o temporalitate proprii…” (Eleonora Sava, „Cronotopul folcloric”, p. 17). Itemi precum nunta, moartea, sărbătoarea, trecerea, tărâmul celălalt, ar arăta, după autoare, că „sensul și gândirea abstractă nu ne sunt date decât cronotopic” (p. 23). Într-adevăr, termenul, comod de utilizat, are avantajul de a sugera constructul sintetic spațiu-timp generat spontan de imaginariile folclorice; se poate discuta, însă, dacă timpul și spațiul folcloric sau din basme, sunt asimilabile topo-diacroniilor cotidiene, având în vedere că ele exprimă mai degrabă stări interioare. În măsura în care termenul „cronotop” aduce în prim-plan spațiul și timpul, el abate atenția de la sâmburele numinos, hierofanic, al arhetipurilor simbolice prezente în povești și legende, către ceea ce au ele periferic și supus contingenței. Însăși autoarea precizează că „structurile cronotopice modelează universul textelor, constituind poarta de intrare spre sfera semantică” (p. 23, s. mea, C. F.). Deci element de interfață, și nu centru semantic. Obiecțiile noastre se sprijină parțial chiar pe rezerva exprimată de coordonatorul general al lucrării față de noua direcție impusă de „ultima generație de autori”, înclinați să accepte numai „istoricitatea imaginariilor sociale” (p. 15).

Bazinul semantic, termen creat de Gilbert Durand plecând de la sensul dat de Eugenio d’Ors barocului ca paradigmă mai degrabă atemporală, în pofida conotației diacronice a conceptului de „eon” (vezi pp. 18 și 115), poate fi comparat cu un fluviu care, împreună cu afluenții și izvoarele lui, colectează și imprimă o anumită morfologie constelațiilor universurilor imaginare. Evident, așa cum izvoarele Dunării gâlgâie peste mări și țări, bazinele semantice, „cu anumite modificări și pierderi”, transcend granițele statale, precum și pe cele lingvistice și culturale, reflectând circulația, împrumuturile și contaminările universurilor lingvistico-religioase, simbolice pe care le traversează. Afluenții unui bazin semantic pot proveni, așadar, și dinspre literaturi străine. Aceasta justifică atât prezența imaginariilor românești peste hotare, cât și a imaginariilor minorităților maghiară, germană și altele, în cultura română (p. 18), coabitarea acestor geografii spirituale distincte generând „franje de interferență” caracteristice.

Autorii atrag atenția asupra deosebirii dintre taxonomiile formale, schemele sinoptice ale genurilor literare și a tropilor „care oferă cadrul de organizare a textelor la diferite niveluri” (p. 19), asimilate superstructurilor literare, în opoziție cu macrostructurile, urmând dihotomia introdusă de Teun A. van Dijk (ibid.). Acestea din urmă, reprezentate de universurile imaginare și tipurile de poetici, se diferențiază în funcție de „constelații semantice și simbolice mai mult sau mai puțin coerente, ce traversează curentele, genurile, și speciile literaturii” (Lionel-Decebal Roșca, „Literatura română de inspirație istorică”, p. 82).

Este o precizare importantă; prin urmare, fluidul semantic al imaginariilor traversează structurile formale: curente, genuri, specii literare; accentul, cum subliniază și Corin Braga în secțiunea „Literatura psihologică”, cade pe semantică, pe conținut, nu pe semiotică, pe formalizare. Nu e o clasificare formală, ci „o calificare conținuistică sau tematică” (p. 226). De altfel, este semnificativă frecvența cu care este folosită metafora apei în prezentarea fiecărui bazin semantic. Ea sugerează elementul de legătură și continuitate care irigă și „înmoaie” în freaticul imaginarului diferitele „ținuturi” reprezentând configurații ale materialului literar, lingvistic sau artistic.

Prin urmare, bazinele semantice pot fi asimilate macrostructurilor sinoptice ce funcționează la nivelul conținuturilor imaginare, organizând „imaginile, simbolurile, decorurile, personajele, geografia și episoadele interne în lumi ficționale coerente…” (p. 19). Față de organizarea tematică a materialului, cuprinzând, de exemplu, inventare taxonomice cum ar fi Indexul motivelor folclorice Aarne-Thompson, „abordarea pe bază de bazine semantice… nu se focalizează pe câte o imagine recurentă, ci abordează un complex figurativ în ansamblul său”. În locul decupajelor precise „care separă figura dominantă, autorul privilegiază privirea defocalizată, „cartografierea întregii galaxii figurative”.

„Spre exemplu..., centrul organizator al galaxiei romantice este Noaptea, marea zeiță Nyx originară din cosmologia orfică. În jurul acestui arhetip constelează serii de imagini și simboluri: luna, stelele, întunericul, somnul, visul, nebunia, moartea, fantomele, spectrele, dublul, geniul, titanul, iubirea, magia etc” (p. 20).

Caracterul iradiant al unui astfel de pasaj pune în valoare miza de fond a întregului demers: interesul cercetătorilor s-a focalizat nu asupra decupajelor taxonomice, cum procedează studiile fenomenologice, ci asupra decapajului semantic menit să pună în lumină sursele de creativitate ale producțiilor literare, lingvistice, religioase, istorice și artistice – asta fără a le rupe în mod artificial de „contextul cronotopic”, de epoca și de spațiul în care ele au înflorit. Avem de-a face atât cu un decupaj, cât și cu un decapaj: decaparea bazinului simbolic de motiv artistic și convenție, a semnificației – de contextul (sau pretextul!) cultural-istoric, politic, ideologic – aceasta este elementul de noutate adus de Enciclopedia imaginariilor peisajului nostru cultural. A decapa, ideatic, „conductorii” sensibilității literare, artistice, religioase etc., de „izolatorii” formali, ce țin de superstructură, folosind instrumente precum psihologia inconștientului și hermeneutica, reprezintă demersul central al unei cercetări care a permis autorilor să ajungă la inima vie și pulsatilă a imaginariilor care îmbracă, după caz, forme de expresie literară, artistică, religioasă, istorică.

Perspectiva amintește de interesul deosebit al lui Mircea Eliade, în anii ’30, privind sursele creativității folclorice, manifestat într-o serie de articole și studii, precum și de vechea lui intenție (neconcretizată) de a scrie o istorie a misticii.

Imaginariile au, deci, viața lor proprie; revendicându-se de la o înțelegere interioară a simbolurilor trăite ce nutresc, la rândul lor, inspirația literară sau artistică, după un parcurs pe suprafața accidentată a diferitelor formele de relief social, economic, politic sau istoric, la celălalt capăt, ele tind să se „sleiască” în convenție și clișeu. Acestea din urmă apar atunci „când imaginile colective încetează să mai fie generate spontan și creator” (Corin Braga, p. 15), când legătura dintre sursele imaginarului și imagini este ruptă.

Pentru a putea procesa eficient informația enormă aflată la baza studiului, autorii au folosit decupajul pe bazine semantice, dar și o diviziune generală pe cele cinci domenii de studiu: literatură, artă, religie, istorie, limbă. Ei s-au confruntat cu o dilemă metodologică: fie să urmărească exclusiv constelațiile imaginariilor, indiferent dacă transcend sau nu domeniile tematice, fie să împartă de la bun început materia în mari „felii” taxonomice. Această ultimă opțiune s-a dovedit cea mai logică, în pofida inevitabilelor reveniri asupra unei teme sau alta, în funcție de perspectiva de abordare.

Aproximativ douăzeci de bazine semantice au fost identificate de autori în cele cinci volume: bazinul folclorului, literatura de inspirație religioasă, cea de inspirație istorică, bazinul iluminist și clasic, bazinul romantic, bazinul balcanismului literar (levantin), bazinul decadent (simbolist, naturalist), textualismul, postmodernismul, bazinul exilului literar ș.a.m.d.

Noțiunea de bazin semantic a fost „aleasă ca element ordonator pentru întreaga Enciclopedie a imaginariilor din România de către coordonatorul acestei serii” – vezi vol. II, Elena Platon, Patrimoniu și imaginar lingvistic, p. 26). Alături de alte idei-forță ale demersului, acesta este utilizat în cel mai firesc mod în toate secțiunile lucrării, semn al suflului comun care a inspirat întreaga echipă de cercetători. Astfel, în cadrul unei secțiuni este urmărit întregul parcurs al unui bazin semantic, începând cu izvoarele ce-l alimentează și încheind cu despletirile și disoluțiile „deltaice” înspre alte universuri imaginare sau care se pierd în nisipurile manierismelor și stereotipiilor. Câteva exemple:

  • Cosmin Borza, în „Literatura rurală”, arată cum, instaurarea regimului comunist curmă cu brutalitate evoluția naturală a geografiilor literare, astfel încât „Rebreanu este pus la index pentru aproape un deceniu, iar bazinul semantic rural intră în faza celei mai dure regularizări politice din istoria sa” (p. 204);
  • Ligia Tudurache, așează bazinul citadinismului „la confluența mai multor curente: cel simbolist, cu orașul care suprasolicită și istovește simțurile...; cel modernist, interesat de complexitatea și multiplicarea modelelor existențiale..., de fracturarea indentității; și cel avangardist, mizând pe energie, vitalitate, frenezie, trepidație și raportul stimulativ cu noile tehnologii” („Literatura citatdină”, p. 214). Spre capătul celălalt, acolo unde forța creatoare a acestui bazin dă semne de istovire, pe „cursul inferior” al curentului, „Imaginarul citadinismului proletar avea să se răsfire într-o deltă largă în literatura anilor 1990 și în mizarabilismul douămiist” (pp. 222-223);
  • Corin Braga încheie secțiunea „Literatura psihologică” oferind o hartă miniaturală dar completă a acestui bazin semantic: „Lumea interiorității, cu toate tehnicile ei, introspecția, monologul interior, psihonarațiunea, fluxul de conștiință, rememorarea, confesiunea, notațiile de jurnal, se dezvăluie ca un nou continente, cu o geografie și o temporalitate proprii (...) Avându-și izvoarele în primele ecouri în România ale psihologiei lui James și Bergson și ale prozei lui Proust, Joyce și Woolf, ea a dezvoltat două mari «albii», una în perioada interbelică și apoi una în perioada postbelică și poststalinistă (...) Meandrele și deltele ultimelor decade reprezintă nu atât o fază de scătuire a acestui bazin semantic, cât una de incorporare a lui, cu toate inovațiile sale, într-o literatură dezinhibată și deschisă spre noi orizonturi” (p. 250).

Cititorul are, deci, oportunitatea și plăcerea de a călători prin adevărate diorame fluviale, fiecare cu coloratura ei distinctă, cu particularitățile „geografice”, cu „mineralizările” ce țin de stratigrafia regiunii de obârșie, apoi de „climatul” politic sau istoric traversat, și chiar de „lucrările de amenajare” ale malurilor, întreprinse de-a lungul timpului de puterea seculară sau de „cartografii” fenomenului.

Am putea merge și mai departe, sugerând posibilitatea ca fiecare secțiune să fi fost rezumată grafic, printr-un fel de hartă conceptuală care să ilustreze constelarea particulară a imaginarelor în signatura-unicat a unui bazin semantic. Însă fiecare cititor, ca pur exercițiu intelectual, poate reface și proiecta „rețeaua neuronală” de simboluri și arhetipuri care „galvanizează” bazinul semantic respectiv. De exemplu, pentru imaginarul iluminist și naționalist (cf. pp. 99-113), figuri iconice precum cele ale „apostolului”, „profetului”, „învățătorului”, pot fi unite prin linii de conexiune logică cu „neamul”, „limba-tezaur”, „mântuirea” sau „luminarea poporului”, „ceasul libertății”, „clopotele deșteptării neamului” ș.a.m.d.

O lucrare realizată de un colectiv de specialiști are certe avantaje. Cel mai evident este faptul că, gândită la asemenea porporții, a putut fi dusă la bun sfârșit într-un interval de timp mult mai scurt decât dacă ar fi fost opera unui singur autor. Altul, deosebit de important, este că fiecare autor vine cu propriul evantai de competențe, oferind un binevenit multiperspectivism, astfel încât, toate direcțiile de cercetare și metodologia de studiu, însumate interdisciplinar, dau un relief extrem de minuțios obiectului de studiu cartografiat, punându-i în evidență, ca să zicem așa, structura fină, de obiect complex și fractalic. Astfel înțeleasă munca autorilor, cititorul atras de acest câmp de cercetare, chiar nespecialist, are asigurarea că oricare dintre cele cinci volume ale Enclopediei imaginariilor reprezintă un summum de efort analitic, dar și de minuțioasă restaurare a universurilor imaginare ale unei producții culturale seculare.

Este îmbucurător faptul că fiecare volum dintre cele cinci a fost gândit ca un produs de sine stătător, astfel încât poate fi achiziționat individual, în funcție de zona de preocupări a fiecăruia, ceea ce întărește caracterul de instrument de lucru extrem de util, care își va găsi locul bine stabilit pe coordonatele majore ale culturii noastre.

121 vizualizări
Articolul anterior
Pierduți în Babiloniazi / Romeo Aurelian Ilie
Articolul următor
Pentru un proces al comunismului

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Fill out this field
Fill out this field
Te rog să introduci o adresă de email validă.
You need to agree with the terms to proceed

Sari la conținut