Călător sau turist? Excursie în Gruzia / Tania Niculescu

Dacă – scria Gabriel Garcia Marquez în celebra sa „Scrisoare de rămas bun”, cunoscută și sub numele de „Păpușa de cârpă”pentru un moment Dumnezeu ar putea uita că sunt o păpuşă de cârpă şi mi-ar da drept cadou o bucăţică de viaţă, aş profita de ea cât mai mult posibil. Dacă Dumnezeu mi-ar face cadou încă puţină viaţă – m-aş îmbrăca cu simplitate, m-aş lungi pe burtă pe pământ, lipindu-mi de el nu numai corpul ci şi sufletul. Aş dormi puţin, aş visa mai mult, ştiind că pentru fiecare minut în care închidem ochii, pierdem șaizeci de secunde de lumină (…) Ziua de mâine nu este asigurată nimănui, tânăr sau bătrân. Nu mai aştepta, acţionează acum, pentru că s-ar putea ca „mâine” să nu mai vină niciodată şi cu siguranţă, vei regreta ziua în care nu ţi-ai făcut timp…”.

Iar cine citește această scrisoare, nu poate să nu rămână impresionat și aruncând o privire asupra vieții sale, să nu decidă o eventuală schimbare, cu privire la felul în care va decurge ea în anii ce i-au mai rămas. De aceea, și o mică parte dintre seniorii noștri, au decis de câțiva ani, că este mai bine să adauge viață anilor lor, decât să se concentreze doar pe a adăuga ani, vieții. De ce doar o mică parte? Pentru că ei sunt cei care au înțeles din timp că, pregătirea pentru bătrânețe trebuie să înceapă de timpuriu, întrucât:

O viață lipsită de sens până la 65 de ani, nu va deveni dintr-o dată plină, atunci când te pensionezi” (Dwight L. Moody).

Și așa au început – printre alte activități – călătoriile noastre, mai întâi prin județ, apoi tot mai departe. Căci explorarea prin călătorii, este în esența omului. Iar  a călători, înseamnă a cunoaște, a fi deschis la nou, a explora și a descoperi, a învăța și a te bucura, a visa și a te confrunta cu situații noi, a te adapta găsind alte soluții, a interacționa cu persoane necunoscute, a-ți depăși limitele și astfel, prin noile experiențe, a-ți crește tot mai mult, încrederea în sine. „O călătorie este mai mult decât o vizită a obiectivelor turistice; e o schimbare profundă și permanentă a modului de a gândi despre viață” – spunea Mary Ritter Beard (istoric american). Și apoi, se spune că vom ajunge să regretăm mai mult lucrurile pe care nu le-am făcut, decât cele pe care le-am făcut, chiar dacă, uneori, nu au ieșit chiar așa am sperat. De aceea, ne-am pregătit din timp cu hărți și informații despre traseul ales și obiectivele pe care doream să le vizităm și, vaccinați, am pornit la drum către Georgia, cunoscută în vechime sub denumirea de Iberia, unul din primele state din lume convertite la creștinism. Se spune că în vestul Georgiei, denumit în trecut Colchida, Iason și argonauții săi au căutat lâna de aur. De fapt, așa cum îmi aminteam dintr-o călătorie anterioară în Georgia, pentru a-ți simți sufletul plin de bucurie, aici nu trebuie să vii cu scopul de a căuta la rândul tău și a găsi lâna de aur, căci aproape tot ce te înconjoară, peisajele, oamenii plini de amabilitate, condițiile de cazare, mâncarea – mai puțin felul lor haotic de a conduce pe șoselele modernizate și încă în plin proces de extindere și modernizare – te vor face să te simți bine. Așa că nu este de mirare că Georgia, are de cca. patru ori mai mulți turiști decât propria populație, turismul și agricultura (în special viticultura) fiind baza economiei sale. „Călătoria – spunea Mark Twain – este fatală prejudecății, bigotismului și îngustimii minții, și, din această pricină, mulți din oamenii noștri au mare nevoie de ea. Viziunile largi, generoase, caritabile despre oameni și lucruri nu pot fi obținute vegetând într-un mic ungher al pământului toată viața”.

Dar, aici ar trebui să facem și o precizare: de călătorit, călătoresc mulți, însă nu toți sunt călători ci mai degrabă – și poate cei mai mulți – sunt turiști. Turistul, spre deosebire de călător, este pasiv, așteaptă „să i se mestece posmagul”, adică doar să primească mură-n gură totul, nu-i place să fie surprins de o noutate, el nu explorează ci doar vizitează, bifând obiectivele surprinse în cât mai multe selfie-uri (în care nu obiectivul turistic este prim-planul ci…, ați ghicit, efemera și deseori insignifianta și mai ales efemera sa imagine), el se așteaptă să i se dea informația, să fie condus, dirijat, principala sa preocupare este de achiziționa și a se reîntoarce cu valizele burdușite pentru a putea arăta… lucruri, pe când călătorul caută să exploreze, să cunoască, să aibă parte de experiențe noi, de contactul cu alți oameni, de la care să mai învețe câte ceva. Geanta lor de călătorie este mai degrabă memoria – unealta cu ajutorul căreia vor oferi și altora informații. Din fericire, vârsta aduce unora dintre noi, suficientă înțelepciune pentru a putea alege să devenim călători și nu doar turiști. Căci plecăm în călătorie pentru a reveni nu cu lucruri pe care să le arătăm, ci cu amintiri pe care să le împărtășim și altora.

Așadar, am plecat spre sfârșitul lunii mai, pe la amiaza unei zile ploioase, înfofoliți în pelerine și am aterizat dis-de-dimineață în Tbilisi. După ce ne-am lăsat bagajele la hotel (checkin-ul era pe ora 14) am sunat după două taxiuri, care să ne ducă în centrul orașului, urmând a găsi firme de turism local pe care ne doream să le angajăm pentru excursiile din următoarele zile. Era o zi însorită și deja cald. Orașul, spre surprinderea noastră, părea pustiu. Doar dulăi mari, toți microcipați și blânzi, ne urmau adulmecându-ne, în speranța de a primi ceva de mâncare. Oamenii erau rari pe stradă. Credeam că este consecința pandemiei (Georgia era în zonă roșie când am pornit în excursie), însă mai târziu am aflat că la ei, serviciul începe de la ora 10. Am tot mers, am fotografiat, am găsit vechile agenții aflate pe bulevard, dar păreau părăsite (dăduseră faliment?), deja eram obosiți, nemâncați, când am zărit pe treptele unei clădiri ce părea a fi o instituție, doi oameni și am intrat în vorbă cu ei spunându-ne păsul și exprimându-ne mirarea că nu găsim agenții de turism (în Tbilisi se vorbește în mod curent rusa dar și engleza, mai ales la hoteluri). Foarte amabili, ne-au arătat în imediata apropiere un microbuz de 7 locuri (Ford) care avea sub parbriz un afiș cu obiectivele turistice și prețul până la ele). Mai mult, s-a oferit să sune chiar el proprietarul, care a apărut în scurt timp și chiar a pornit în căutarea acelora dintre noi, care, lăsându-i pe cei mai obosiți să-l aștepte pe băncuțele unui scuar din apropiere, plecaserăm să încercăm să mai găsim și alte oferte. Însă oferta primită a fost tentantă și am acceptat-o. Nu am regretat. Proprietarul, foarte informat cu privire la obiectivele, ne-a condus imediat la un restaurant din apropiere unde am avut dificultăți în a alege dintre ispititoarele feluri de mâncare oferite (și-n în cantitate greu de dovedit) dar foarte gustoase. Am încercat diverse feluri: khachapuri, odjakhuri, șașlâk  – adică, prima fiind o lipie sub formă de bărcuță, coaptă într-un vas de lut, cu ou, unt și brânză în interior, iar a doua, conține carne de porc cu cartofi condimentați și picanți. Ni s-au oferit mai multe sortimente de limonadă (pară, tarhon, lămâie) pe care le-am degustat cu plăcere, surprinși de savoarea lor. Apoi ne-am întors la mașină și am încercat să vizităm câteva obiective. Pentru început, Lacul Broaștelor țestoase – denumit astfel pentru forma sa, ca de carapace – un loc de agrement deja căutat, întrucât soarele începuse să dogorască, apoi ne-a condus în apropierea Panteonului, situat pe muntele Mtațminda – adică muntele sfânt, aflat la peste 700 de metri deasupra orașului – spre care am urcat pe jos, toropiți de căldură – pentru a vedea unde sunt înmormântate „celebritățile” gruzine – printre ele mama lui Stalin și primul președinte al Georgiei, Zviad Gamsahurdia – dar și scriitori, compozitori, sau Prințesa georgiană Nino Chavchavadze. Însă despre identitatea lor (numele erau scrise doar în gruzină) ne-a dat informații una dintre vânzătoarele chioșcului de suveniruri (cu prețuri cam piperate) care ne-a spus în limba rusă cine sunt. Apoi, admirând de sus panorama orașului, am observat și un balon, despre care am aflat că este în apropierea centrului vechi și că  putem face fotografii ale orașului de la 150 de metri. Ne-am spus (unii dintre noi) că nu putem rata ocazia, mai ales că, în urmă cu un an, acest balon nu exista. Zis și făcut.

Apoi, cu toate că dorința noastră de a vedea cât mai multe dintre obiectivele fixate dinainte era mare, oboseala și-a spus cuvântul și am ales să mergem să ne odihnim la hotel, pentru a putea aborda cu forțe proaspet, următoarele obiective, având în vedere faptul că, Georgia fiind pe atunci în zonă roșie, trebuia să plecăm devreme pentru a ne putea întoarce până-n ora 21 la hotel. În cea de-a doua zi, am dorit să vedem în apropierea orașului Kutaisi peștera Prometheus și canionul Martvili. Dar, după ce am străbătut cei 300 de km până la peșteră, am avut neplăcuta surpriză să ni se spună că ea va fi deschisă abia cu ocazia zilei naționale a Georgie (26 mai) și nimic nu l-a putut îndupleca pe paznic să ne lase să intrăm în peșteră, nici măcar obișnuita – pe la noi – promisiune a unei „atenții”, pentru că la ei – se spune – obiceiul mitei ar fi fost desființat (se poate?!?). Așa că ne-am consolat cu vizitarea muzeului din Gori (unde s-a născut Stalin) a casei sale și a vagonului în care călătorea.

În cea de-a treia zi – tot ca pe o compensare din partea ghidului nostru pentru ratarea zilei anterioare – am fost duși, înainte de a urma drumul spre sudul Georgiei până aproape de granița turcă, la mănăstirea Jvari din apropierea orașului Tbilisi, mănăstire construită în sec.al IV-lea pe locul în care Sf. Nino – o femeie misionară și vindecătoare –  ar fi creat prima comunitate creștină. De sus, de pe terasa de la Jvari, se vedea confluența dintre râurile Kura și Aragvi, râul alb și cel negru.

Apoi, ne-am îndreptat spre vestita stațiune de ape minerale, Borjomi – perla Caucazului – orășel stațiune așezat în defileul pe care râul Kura îl taie prin Caucazul Mic, locul pe care viceregele rus Mihail Voronțov l-a transformat într-o adevărată stațiune frecventată pe vremuri de aristocrația rusă și chiar de membri familiei regale, pe care l-am străbătut la pas, admirându-i arhitectura deosebită și unde am băut apă minerală caldă, chiar din vestitul pavilion Ekaterina.

Cum timpul ne presa, nu ne-am mai urcat și-n telecabină, cu toate că ne tenta să vedem panorama stațiunii și, pentru că ne doream să ajungem în aceeași zi și la Vardzia dar și la castelul Rabati, ne-am luat micul dejun pregătit pentru noi de personalul hotelului încă de dimineață și ne-am îndreptat către peșterile de la Vardzia, gândindu-ne că Borjomi merită să fie vizitat mai pe îndelete, cu o altă ocazie, în care ne vom caza mai aproape, adică la Batumi, pe care acum nu-l puteam vizita din cauza distanței și a drumului dificil până acolo, ceea ce ne-ar fi creat probleme în ce privește încadrarea în timpul prevăzut de regulile impuse de pandemie. Complexul de la Vardzia a fost săpat în stâncă pe la începutul anilor 1100 în timpul domniei lui Georgy al III-lea și terminat în timpul domniei fiicei acestuia, legendara regină Tamar, în încercarea de a pune o pavăză în calea hoardelor mongole care bântuiau pe atunci teritoriul. Finalizată, construcția cuprindea cam 6000 de locuințe, ca un oraș de piatră, cu străzi, piețe, depozite de alimente, bucătării, grajduri, pivnițe de vin și care putea adăposti cca. 20 000 de persoane. Fiind reședința preferată a reginei, aceasta avea doar pentru ea 366 de camere în complex. Era o adevărată fortăreață rupestră care avea trase în interior izvoare de apă, săli (și o sală a tronului), biserici – una cu clopotniță exterioară – iar legătura cu exteriorul se făcea printr-un tunel ascuns și  îngust săpat în stâncă. Toate precauțiile au fost însă în zadar, pentru că natura, este singurul dușman imprevizibil al omului și, la doar un secol de la construirea sa, fortăreața a fost zguduită de un cutremur puternic, ce a făcut ca cca. două treimi din ceea ce fusese construit să se prăbușească. În secolele următoare Vardzia a fost prădată de mongoli, iranieni, turci.

Abia în sec. XIX, a putut fi reluată aici viața monahală și în prezent locuiesc aici câțiva monahi (pe unul din ei l-am și văzut). O parte dintre noi am urcat spre complex. Cei ce nu au condiție fizică, nu sunt sfătuiți să o facă, pentru că efortul fizic este considerabil. Deja la coborârea pe treptele abrupte și tocite, genunchii dădeau impresia că flutură în vântul puternic ce se iscase. A urmat o coborâre printr-un tunel îngust și în multe locuri fără balustrade de susținere, așa că echilibrul trebuia menținut prin agățarea de pereții ciopliți în piatră. După ce am parcurs traseul, la ieșirea din tunel am avut impresia că m-am născut a doua oară.

Am pornit apoi spre Rabati, castel aflat în apropierea orașului Akahkalaki situat la 6 km de granița turcă. Situat pe un afluent al râului Kura acesta a fost cucerit și distrus de multe ori, până când prin 1570  a fost cucerit de turci și apoi, cam peste o jumătate de secol, a fost integrat în imperiul otoman, până la războiul ruso-turc din 1828 când a fost ocupat de ruși. Abia după dezmembrare Uniunii Sovietice a redevenit al Gruziei.

Castelul Rabati a fost reconstruit complet de otomani. Clădirile de azi, datează de prin secolele XVII-XVIII în marea lor majoritate. Există o moschee, o madrasa (școală musulmană), un castel (Jakeli) dar și o biserică ortodoxă mică, care a funcționat alături de moschee. Este specificul zonei, pentru că în districtul Rabati, lăcașurile de cult creștin, ortodoxe, catolice și armenești coexistă din vechime cu cele islamice, făcând din Rabati un simbol al toleranței etnice și religioase. Și pentru că vorbim de toleranță, nu putem spune că ea nu s-a păstrat și astăzi, căci iată, vechiul se îmbină perfect cu noul și în cea mai mare sală a castelului, am dat peste o imensă masă de ședințe încărcată cu microfoane, ceea ce ne-a stârnit zâmbetul și ne-a făcut să-l întrebăm pe paznic dacă așa decurgeau ședințele cavalerilor. Oricum, și vizitarea castelului Rabati cu havuzurile și fântânile sale arteziene frumos ornate cu mozaic și pietre albastre, necesită timp și o bună condiție fizică (mai ales dacă urmează și urcarea în turnul de unde se poate observa orașul și cupolele vechilor băi turcești. Dar altfel, ce rost ar avea să mergi să vezi castelul doar pe dinafară, mai ales că prețul de intrare era extrem de mic (7 lari, adică mai puțin de 2 euro de persoană). Mulțumiți de cele vizitate, ne-am întors spre seară la hotel.

În dimineața celei de-a patra zile, ne-am îndreptat spre zona viticolă Kakheti unde am vizitat întâi o fabrică de vinuri. Înainte de a cumpăra ceva, a avut loc degustarea vinurilor (fiecare cât și-a putut permite, ținând cont că era o zi la fel de călduroasă ca și precedenta), și abia apoi ne-am putut cumpăra vinurile preferate sau cognac de vechime apreciabilă (17, 25 de ani).

Drumul ne-a dus apoi către orășelul Signaghi, în apropierea căruia se afla mănăstirea Sfintei Nino din Bodbe, construită în sec. XVII pe locul unei mănăstiri mai vechi din sec. IX. După ce în perioada sovietelor a fost transformată în spital, a redevenit așezământ monahal din 1991. În prezent, aici este o mănăstire de maici, bine întreținută. În apropiere, un grup de elevi din anii terminali de liceu, sărbătoreau plini de veselie încheierea anului școlar. Nici n-ai fi putut spune că Georgia era în zonă roșie datorită pandemiei. Pe drumul spre orășelul Signaghi, era un loc din care puteai ajunge mult mai rapid în oraș, traversând pe cablu cu ceea ce localnicii numesc „tarzanca” valea adâncă dintre șoseaua pe care ne aflam și orașul ce se zărea pe celălalt versant. Orașul Signaghi este denumit și orașul iubirii, deoarece aici, actele de căsătorie pot fi încheiate la orice oră din zi sau noapte. Înființat prin sec. XVIII și înconjurat de un zid fortificat de cca. 5 km, are un stil arhitectural între cel georgian și cel italian, străzile fiind pavate cu piatră ca pe vremea romanilor, iar balcoanele sunt sculptate.  Pe vremuri, avea 23 de turnuri la care au participat sătenii din împrejurimi, de aceea turnurile au primit denumirea satelor care au contribuit la ridicarea lor.

Înainte de a pleca, am intrat într-un local unde am încercat câteva specialități georgiane: badrijani nigvzit – adică un rulou de vânătă prăjită cu nucă condimentată și usturoi și o ciorbă denumită ca la ruși, soleanca, dar făcută în alt mod. Delicioase! Cum la amiază am avut puțin timp liber, ajunși în oraș, am decis să vedem la pas (pasul unor septuagenari) cât putem din oraș. Am mers agale, admirând casele cu balcoanele lor dantelate, cocoțate pe malul abrupt al râului Kura, până la templul Meteki care datează din sec. XII. Situat în partea opusă fortăreței Narikala, este vegheat de statuia regelui Vaghtang Gorgasali, fondatorul orașului (o frumoasă legendă spune că, mergând la vânătoare prin acele ținuturi împădurite pe vremuri, a văzut cum șoimul său care prinsese un fazan, a căzut împreună cu el în apele unui râu atât de fierbinte, încât ambele păsări au suferit arsuri. Regele a hotărât să taie pădurile și să întemeieze aici un oraș). Numele orașului vine deci de la „tbili” care înseamnă cald, iar apele sale au fost considerate tămăduitoare. Am privit frumosul parc Rike ambarcațiunile ce plimbau până târziu turiștii pe apele râului ce străbate orașul, statuile ce răsar parcă la tot pasul și tot pe jos ne-am întors la hotel, îndrumați de trecătorii amabili.

Cea de-a cincea zi am rezervat-o vizitării Caucazului de nord. Primul obiectiv aflat în drum era castelului Ananuri construit de o dinastie feudală din Aragvi care a condus zona din din sec. XIII. Construit pe malul frumosului râu Aracvi, are în interiorul zidurilor două biserici, una mai veche, în care se află și mormintele unor duci ai dinastiei și alta mai nouă, construită la sfârșitul sec. XVII. Drumul spre castel este deseori blocat de turmele de oi care, mergând spre pășunat sunt nevoite să traverseze șoseaua, mai ales atunci când ea trece peste viaducte.

În apropiere, tarabele de meșteșugari și neguțători de suveniruri te îmbie să le cumperi produsele. Cine rezistă ispitei? Ne-am continuat drumul către biserica Sf. Treimi Stepantsmida, denumită după numele călugărului ortodox Ștefan, care în evul mediu a înființat acolo un schit. Drumul spre Stepantsmida, trece prin stațiunea de schi Gudauri care, singură, are un domeniu schiabil cam cât jumătate din cel al României pus cap la cap, însă prețurile sunt foarte mici. Dotată cu o telegondolă care transportă schiorii spre pârtii, stațiunea este tot mai căutată, dovadă fiind ritmul intens cu care se ridică noile vile și hoteluri. Iar la Gudauri se ajunge pe Autostrada Militara, vechiul drum al năvălitorilor de la nord de Caucaz, care în prezent este o șoseaua strategică prin care Georgia face legătura cu Rusia. Șiruri kilometrice de camioane stăteau la punctele vamale așteptând să treacă (până la granița rusă sunt cca 12 km). Munții erau deseori învăluiți în fuioare de ceață densă și zăpada încă persista pe porțiuni întinse.

Un mic birt, meșteșugari și producători locali care-și vindeau produsele, cai înșeuați ce așteptau amatorii de plimbări, dar și atv-uri, instructori pentru zboruri cu parapantele, ce te îmbiau care mai de care, să plonjezi cu ei în hăul ce se căsca la picioarele noastre, mărginit de licărirea unui fir de apă.

Apoi, șoferul ne-a arătat câteva tuneluri de-a lungul șoselei. Erau porțiunile în care, pe vreme de iarnă nu se putea trece pe șosea, aceasta fiind complet învăluită de nămeți și atunci se foloseau acele tuneluri. Cum munții sunt bogați în fier, erau izvoare de ape minerale cu fier (am oprit pe drum la un astfel de izvor captat). Aici, zăpada era portocalie datorită minereului. Undeva, dincolo de cel mai înalt punct al drumului spre Stepantsmida (de cca 2800 de m), acolo unde drumul cobora ușor spre vale, era fabrica de ape minerale. Satele par uitate de lume, pe șosea se înghesuie cirezile de vite de-ai spune că te afli în India, blocând uneori circulația ( sunt mai mici ca pe la noi, dar capabile să urce precum caprele pe înălțimi). Șoferul ne-a informat că satele au gaze, internet prin satelit dispensare și la nevoie vine elicopterul). Ne-am mirat, dar aveam să aflăm odată ajunși la Stepantsmida că și acolo încălzirea este pe gaz (nici n-ar fi avut lemne, munții fiind golași). Apoi am urcat din nou către biserica Sfintei Treimi, pe un drum nou construit, dar care avea numeroase serpentine în ac de păr. Spre deosebire de vizita pe care o făcusem în urmă cu doi ani, când privind spre vale nu vedeam decât o mare uriașă de ceață, de data aceasta, Kazbegii erau învăluiți de ceață, dar satul cel mai apropiat era vizibil.

Cea de-a șasea zi am dedicat-o vizitării la pas a orașului Tbilisi. Am început  de dimineață, când șoferul ne-a dus întâi la parcul de distracții pe care l-am putut vizita în tihnă, întrucât începea să funcționeze abia pe la ora 10, apoi am mers la podul uscat, denumit astfel pentru că sub el nu curge nici un râu. Aici este un fel de bazar cu lucruri mai vechi, chiar antichități, dar și noi. L-am vizitat din curiozitate. Dar n am văzut prea multă lume interesată să cumpere.

Mai degrabă părea să fie o zonă ocazională de socializare. În apropiere, lângă statuia alfabetului, un grup de copii sărbătoreau ceva. Apoi am fost conduși la magazinele din apropierea gării pentru cumpărături și în final – era ziua națională și șoferul se ducea cu prietenii să sărbătorească – am fost lăsați în centru vechi. Am început așadar vizitarea zonei vechi, cam de prin dreptul vechilor băi, am trecut pragul câtorva magazine de suveniruri și trecând peste un podeț – care probabil în următorii câțiva ani, se va surpa sub greutatea miilor de lacăte agățate de el, în încercarea efemerilor de a păstra într-o bulă a timpului, urmele pașilor lor – am ajuns la o cascadă.

De altfel, am observat că pe tot teritoriul Georgiei apa izvorăște de pretutindeni; de pe pereții pietroși ce străjuiesc șoseaua ce duce spre ieșirea din oraș, din mijlocul unei poienițe, sau în vârful munților și mi-am adus aminte că am citit undeva că, la împărțirea pământului, georgienii (v-aduceți aminte că v-am spus că ei încep lucrul la ora 10) au venit mai târziu și atunci, Dumnezeu, s-a îndurat de ei și le-a dat pământul pe care-l păstrase pentru sine. Ne-am odihnit puțin într-o cafenea unde chelnerii s-au scuzat(?) că au doar limonadă de casă. Dar era foarte proaspătă cu lămâie din belșug, gheață și frunze fragede de mentă!

Apoi, am mers spre podul păcii – o construcție proiectată de un arhitect italian cu o lungime de 156 de m și cu 10 000 de becuri LED încorporate pe care l-am străbătut ajungând în frumosul parc Rike unde erau proiectate să funcționeze sălile de concerte (sub forma unor pahare răsturnate) dar care, deocamdată sunt nefuncționale. Apoi, în două minute, am urcat cu telecabina la vechea fortăreață Narikala (cea Podul Păcii neînvinsă) la poalele căreia se află grădina botanică.

Pe versanții ce străjuiesc grădina creșteau flori galbene de cactus. Am remarcat, atât la dus cât și la întors, modul disciplinat în care oamenii evitau să se înghesuie în telecabina în care de regulă încăpeau opt oameni dar acum lua doar 3 sau 4. De sus, am privit orașul și statuia de aluminiu Kartlis Deda (mama Georgia) care cu paharul într-o mână (pentru prieteni) și sabia în cealaltă (pentru dușmani), străjuia orașul. După ce am coborât de la Narikala, am mers pe străduțele orașului vechi căutând Turnul Înclinat, ridicat în 30 de ani de păpușarul Rezo Gabriadze care a utilizat părțile folosibile  ale clădirilor abandonate ale orașului vechi, după un cutremur.

Turnul are un ceas adăugat în 2010. În partea de sus are o fereastră ce se deschide și din care iese un îngeraș ce atinge un clopot marcând ora. Apoi, doar la orele 12 și 19, sub ceas se desfășoară o scenetă care marchează cercul vieții; bărbatul se întâlnește cu o femeie, urmează căsătoria, nașterea copilului și înmormântarea. Frumos, dar… ce scurtă pare viața! Turnul se află în spatele teatrului de păpuși și se dorește a fi un manifest împotriva modernizării prin ridicarea de clădiri uriașe, construite din sticlă și oțel. Tot în apropiere am găsit și una din cele mai vechi biserici ale orașului (datând din sec. V după cum ne-au spus preoții care slujeau acolo și care, spre uimirea noastră ne-au invitat să intrăm înăuntru fără să ne ceară (ca la Stepantsmida) să ne îmbrobodim capul cu tot felul de cârpe pentru a-i fi cuiva pe plac (?!?) și care ne-au invitat vorbind când rusa când engleza să lăsăm acatiste, adăugând apoi că, putem lăsa dacă dorim ceva pentru biserică, sau nu (nefiind  o obligație). Am mai hoinărit un pic prin vechiul oraș amestecându-ne printre oamenii care ca și noi se plimbau, făceau fotografii copiilor, participau la nunți, apoi ne-am căutat un loc în care să mâncăm ceva și… am găsit! A fost singurul loc (în plin centru al orașului) în care serviciul a lăsat de dorit; am primit ojahuri cu carnea cam arsă, dar ne-au fost schimbate porțiile când am invitat bucătăreasa să-și savureze creația. Ne-am întors la hotel ca să ne pregătim bagajele, urmând ca a doua zi șoferul să ne ducă la aeroport și să plecăm spre casă. Urma să petrecem cam nouă ceasuri pe aeroportul Istambul. Nu ne bucura perspectiva și… n-a fost să fie așa. Pentru că avionul avea o defecțiune ce n-a putut fi remediată timp de mai multe ore, s-a decis că vom avea un alt zbor abia în toiul nopții și am fost cazați la un hotel din centrul orașului – chiar în spatele Primăriei – care ne-a stârnit admirația și ni s-a asigurat și cina. Așa că sejurul nostru s-a prelungit cu o seară petrecută agreabil, cu plimbare pe bulevardul Rustaveli, unde grupuri de cântăreți locali, tineri sau bătrâni, încântau auzul trecătorilor, iar tarabele cu tot felul de suveniruri îți ieșeau în cale una după alta.

Mulțumiți, obosiți și deja nostalgici, am părăsit după miezul nopții orașul și țara pe care sperăm să le revedem cât de curând. Mai sunt încă atâtea frumuseți rămase încă nedescoperite de noi! „Lumea este o carte, iar cei care nu călătoresc nu pot citi decât o pagină din ea” spunea Sfântul Augustin. Iar noi, ca cititori împătimiți ce suntem, nu ne putem mulțumi cu o singură pagină din această frumoasă  carte a lumii. Timp să avem!

Tbilisi de la 150 metri înălțime

 

Fortăreața Narikala

 

 

Pavilionul Ekaterina

 

Peșterile Vardzia

 

Statuia lui Stalin

Articolul anterior
Şcoala japoneză sau cum se plămădeşte bunul cetăţean / Adrian Ţîru

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Fill out this field
Fill out this field
Te rog introdu o adresă email validă.
You need to agree with the terms to proceed

Meniu