Nu știam că o excursie obișnuită în Bucureștiul atât de drag mie și familiei mele se va transforma în ziua în care a început totul, inclusiv viaţa mea. Căci am avut mereu impresia că am început să trăiesc cu adevărat abia după 21 decembrie 1989. Am luat cu mine, în noua viaţă, imaginile realității de atunci, reflectate în conștiința unui copil de 12 ani (aveam vârsta pe care o are acum Ax, băiatul meu), sub formă de fragmente de timp, de cioburi pline de senzații, pe care nu am reușit nici acum să le scot din carne. (Și poate că e mai bine că le am în mine, asta mă face să nu uit, să fiu tot timpul acolo).
Am plecat spre Capitală exact în dimineața zilei de 21 decembrie, cu gândul la Timișoara. Părinții mei ascultaseră toată noaptea „Europa Liberă”, și știam cu toții că acolo era vorba de ceva ce nici nu îndrăzneam să rostim, că era vorba despre „li-ber-ta-te”. Ne duceam la București ca simpli turiști și nu voiam să ratăm  nici de această dată delicioasele prăjituri de la cofetăria „Ambasador”, reperul gastronomic al copilăriei mele. Imediat cum am ajuns în Piața Universității, am văzut grupuri de muncitori din fabricile bucureștene, cu pancarte pe care erau înscrise lozinci anti-Timișoara și pro-Ceaușescu. Îmi amintesc perfect scurtul dialog al părinților mei: „Sigur va ieși ceva de aici” (mama). „Ceaușescu vrea să izoleze Timișoara. Nu va reuși” (tata). Se simțea deja în aer o tensiune teribilă.
Ne-am plimbat prin Lipscani, am făcut ceva cumpărături și pe la prânz am intrat într-o cofetărie din apropierea Pieței Universității. Din momentul în care am ieșit din acel loc a început… istoria pentru mine. Îmi aduc clar aminte de un vuiet prelung, care se amplifica și venea către noi. Bănuitoare și euforică, mama întreabă: „Ce se întâmplă?”. O doamnă între două vârste îi răspunde cu teamă, rotindu-și privirea de jur-împrejur: „Au început să strige «Jos Ceaușescu», doamnă! E revoluție și la noi!”. Până să ne dumirim că ceea ce se întâmplase la Timișoara se repeta la București, valuri de oameni ne-au înconjurat. Primii manifestanți pe care i-am văzut erau tineri, chiar foarte tineri, mai degrabă adolescenți sau studenți în primul an de facultate. Strigau „Jos Ceaușescu!” și „Veniți cu noi!”. Erau sute, poate chiar mii… Unul dintre aceștia s-a oprit în fața mamei, a luat-o de umeri, a strâns-o puternic, s-a uitat în ochii ei și i-a strigat: „Doamnă, haideți cu noi. Nu vă fie teamă, în seara asta îl dăm jos pe tiran!”. Privirea acelui tânăr și determinarea cu care a rostit cuvintele m-au speriat și m-au făcut să fac câțiva pași în spate. Mama, în schimb, luase deja drumul manifestanților și se agita și plângea, cuprinsă de euforia celor din jur. Mai țin minte că tata a tras-o de mână înspre trotuar și i-a șoptit: „Hai să plecăm de aici că ne împușcă ăștia!” (După ani de zile mi-aș fi dorit ca instinctul de a-și proteja famila să nu funcționeze, să mă fi aruncat în vâltoarea istoriei, să fi participat mai mult, mai viu, la deshuamarea pielii vechii Românii și la nașterea unei țări noi. Pe scurt, aș fi preferat martirajul eroic în locul unei retrageri ambigue și transparente). În același moment am auzit în spatele meu o bufnitură puternică și m-am gândit că se adeverește temerea tatălui: autoritățile trag în manifestanți, ca în Timișoara. Când m-am întors, am văzut un tânăr blond, cu părul lung, cu o mustață deasă, care ridicase piciorul pentru a doua oară și, cu o lovitură scurtă, a distrus geamul librăriei lângă care ne aflam. Tânărul, împreună cu alți bărbați, a aruncat din vitrină cărțile lui Ceaușescu și apoi le-a rupt și le-a călcat în picioare. M-am speriat și am început să plâng. Am crezut că nu mai avem nicio scăpare, că voi muri, așa cum auzisem că muriseră tineri și copii în Timișoara, cu câteva zile mai înainte. (O auzisem cu cîteva zile în urmă pe mama plângând și vorbind în șoaptă: „vai, vai, au murit copiii, au împușcat copiii!”).
Tata a luat decizia să părăsim Piața și să ne îndreptăm pe drumul cel mai scurt către gară. În drum spre metrou am trăit cea mai puternică experiență. Pot spune ca acesta a fost cel mai semnificativ moment al revoluției pentru mine. Senzația a fost că, de fiecare dată când  întorceam privirea, în fața mea se desfășura un scenariu, dar totul se derula cu încetinitorul, ca într-un flashback de film. Am văzut oameni părăsindu-și locul unde lucrau, dar și simpli trecători, care se alăturau manifestanților și începeau să cânte: „Deșteaptă-te, române!”, să plângă sau să strige: „Li-ber-ta-te!”. Doua fete se privesc scurt, se iau de mână, închid ochii și  încep să strige, plângând: „Jos tiranul! „. O zăresc pe frizerița care, în pofida gesturilor celorlalți angajați, care închideau prăvălille și trăgeau obloanele, n-a închis ușa, ci a deschis larg geamurile (lacrimi au început sa îmi curgă acum când îmi reamintesc, și fiorii de atunci mă cuprind și acum) și a ieșit în stradă, cu brațele larg ridicate, i-a îmbrățișat pe tineri și a strigat fericită: „Bravo, mamă, așa! Uraaaa!” Nu o să uit niciodată fericirea de pe chipul ei, după cum nu voi uita nici bucuria celor două fete care – și asta îmi închipuiam chiar în acele momente, sunt sigur- erau în stare să moară pentru libertatea lor. Insist asupra acestor gesturi simple ale oamenilor prezenți în acele momente în zona Pieței Universității, pentru că mi se par a fi pur și simplu eroice – pentru că sunt spontane și autentice. Nimic fals, nimic ideologizant, pur și simplu libertate stihială și solidaritate profund umană. Pentru mine, acele gesturi au fost esențiale și mi le-am însușit ca modele de umanitate și de dorință de libertate.
Am mai văzut, în acele câteva minute când ne îndreptam spre metrou, grupuri mai mari de demonstrați (l-aș numi „al doilea val”), cântând, formând cordoane umane, ținându-se braț la braț. Lângă trotuare stăteau indivizi îmbrăcați în pardesiuri lungi, închise la culoare, care țineau mâinile în buzunare (unii chiar în buzunare interioare, de la piept), supraveghind atent manifestanții. Se distingeau net de ceilalți prin îmbrăcăminte, prin atitudinea degajată, prin prestanță. „Ăștia sunt securiști!”, ne avertizează tata. Unul dintre ei, observând ușoara noastră dezorientare, ne-a întrebat, pe un ton amabil, unde vrem sa ajungem. Când a aflat că am vrea să ne îndreptăm spre gară, bărbatul între două vârste ne-a indicat o rută ocolitoare către Piața Unirii, unde era următoarea gură de metrou (cea din Universității era deja blocată). Traversând strada, am intrat, preț de câteva minute, chiar în mijlocul manifestanților, unde era un vacarm de nedescris. Unii strigau „Jos…..!”, „Moarte tiranului!”, alții agitau mâinile sau niște pancarte, iar cei din față, braț la braț, mergeau încet („ca la înmormântare”, am gândit) și cântau același obsedant „Deșteaptă-te, romane!”. Înainte de a părăsi Piața, mi-am mai aruncat o dată privirea către stradă. Atunci am văzut câteva tancuri și mașini blindate trecând în viteză prin mijlocul demonstranților. Câțiva dintre ei au căzut ca secerați, alții  au început să huiduie și să arunce cu pietre. Unii manifestanți fugeau, alții se puneau în genunchi, unii se trânteau pe jos. În vacarmul acela am auzit deodată un strigăt, care devenea din ce în ce mai clar, venind de undeva din spatele manifestanților. Pot spune că acel strigăt mi-a deșteptat constiința: „Vom muri și vom fi liberi!”. S-a auzit mai întâi slab, apoi din ce în ce mai intens, amplificat de sute, poate de mii de piepturi, până a devenit o voce unică, uniformă. Am înțeles că toți tinerii aceia luptau în numele libertății absolute și nu numai pentru a-l da jos pe Ceausescu.
Ultimele imagini pe care mi le amintesc au fost acelea ale blindatelor trecând în viteză prin mulțime. În stația de metrou era o liniște de contrast puternic cu evenimentele de la suprafață. La fel și în Gara de Nord, unde, totuși, m-au surprins cozile la telefoanele publice și numărul mare de milițieni și de cadre înarmate. În tren, deși era aglomerație, nimeni nu a scos o vorbă. În compartiment ne uitam unii la alții bănuitori, până când tata, guraliv din fire, s-a adresat tânărului din fața sa: „Dumnezeule, ați văzut ce se întâmplă?? ” Vecinul a lăsat capul în jos și nu a spus nimic. Atunci am înțeles că am lăsat Revoluția în urmă.
Abia mai târziu am realizat importanța celor la care asistasem: fusesem martorul unui moment care avea să-mi marcheze existența. Indiferent de interpretările ulterioare, de implicațiile politice, de cauzele directe sau indirecte ale izbucnirii Revoluției, am avut credința nezdruncinată, de la bun început, că am asistat la un act spontan al unei generații care dorea să se nască din nou.

P.S.

Le voi fi recunoscător părinților toată viața pentru asemenea amintiri, pentru că au crezut încă de la început în Timișoara, pentru lacrimile mamei de atunci, pentru siguranța tatălui meu, care a sperat mereu că va trai mult timp în libertate, pentru că atunci am fost acolo. Scriu ca să nu uit, eu, Bogdan Silion, la 34 de ani de atunci!
Articolul anterior
Mestecenii lui David Sava
Articolul următor
Cele mai bune cărți din 2022 editate în România

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Fill out this field
Fill out this field
Te rog să introduci o adresă de email validă.
You need to agree with the terms to proceed

Sari la conținut