Ilustrație: Francisco Goya, Saturn devorându-și unul dintre fii (1818-1823)

Pe cât de legitimă e interogația asupra modului în care iubirea este afectată de anumite elemente cu care este asociată în mod curent – precum posesia și atașamentul – atât de justificată este și interogația referitoare la natura acestora, și, bineînțeles, a iubirii.
În ce privește pe aceasta din urmă, cu greu s-ar putea vorbi de iubire și de o esență a ei în absența actului exercitării ei necondiționate: anume, actul de a iubi în mod „principial” și „a priori” orice, absolut orice, de a iubi (și nimic altceva! oricât de redundantă ar părea exprimarea) în condiții de libertate maximă, gândită și exprimată în mod curent ca „necondiționare”; de a iubi, în consecință, inclusiv propria-i absență (ca absență a iubirii!), acolo unde e de constatat și în orice grad ar fi aceasta. Se ajunge astfel la acceptarea necesității de a iubi chiar neiubirea – fapt care devine efectiv doar în atitudinea și în actul iertării – lucru posibil tocmai prin revelarea iertării ca principiu metafizic al iubirii.

Ca o consecință a acestui fapt, posesia și atașamentul – respectiv orice alte elemente contingente care se pot asocia sau suprapune demersurilor iubirii, afectând-o și denaturând-o, la nivelul manifestărilor sale în planul cotidian, cu tendința evidentă chiar de a i se substitui – nu pot trece decât drept manifestări ale lipsei iubirii (!), în diferite grade și nuanțări, beneficiind totodată de o toleranță infinită din partea acesteia, ceea ce și explică coexistența și chiar aparenta lor simbioză cu iubirea.

De altfel, această coexistență – în fond, tocmai această tolerare și iertare programatică infinită a neiubirii, din partea iubirii! -, deși văzută, în mod curent, la nivelul manifestărilor cotidiene, ca fiind nocivă și toxică, constituie chiar unica și ultima speranță ca să se realizeze, cândva, un univers exclusiv de iubire, o lume a iubirii definitive ca manifestare pură și propriu-zisă a iubirii absolute – cu o singură condiție: aceea ca iubirea să ajungă să își conștientizeze, în (fiecare) individ, propria-i natură, să devină conștientă de sine, de esența sa profundă, care e iertarea, ca principiu (metafizic) al iubirii. Iertarea nu e, așadar, altceva decât iubirea iubind această lipsă de iubire manifestabilă în nenumărate forme în lume, iubirea iubind în principiu chiar incapacitatea de iubire a celuilalt (actele sale de neiubire!); se poate spune că iubirea de celălalt nu este într-un alt mod nici măcar posibilă, dată fiind natura incompletă, nedeplină, eratică, de o perpetuă rătăcire, eventual căutare de sine (teoretică, iar în cazurile fericite, și practică!) și în mod ideal, abia, de iubire de sine, a acestuia.

Or, în calitate de ființă multiplu imperfectă, în mare parte (încă) nedescoperită sieși, (încă) străină, pentru propriul sine, rătăcitoare față de sine, expusă limitărilor, încercărilor și erorilor, omul nu ar cunoaște, defel, atingerea iubirii, dacă ar fi ca aceasta să se exercite, în direcția sa, exclusiv ca iubire condiționată, după principiul reciprocității – al condiționării reciproce, mai precis – adică exclusiv în măsura în care el însuși s-ar ridica la nivelul vibrațional al iubirii și ar ieși în întâmpinarea acesteia exclusiv ca iubire și, în consecință, deloc ca neiubire.
Or, dimpotrivă, iubirea dispusă să iubească gestul/actul născut din lipsa iubirii, din neiubire – indiferent dacă acesta, de la sine, tinde ori nu să dobândească aparența iubirii – e chiar iubirea (manifestă a priori, nu doar a posteriori!) de starea ființială multiplu imperfectă a celuilalt, afectată de slăbiciune, de rătăcire, de cădere, de ceea ce în context teologic numim „păcat” – anume de păcatul împotriva iubirii! Și ce e, orice „păcat”, decât păcat contra iubirii?!
Iubirea trebuie în mod esențial să ierte pentru a fi iubire, dar nu e vorba, așadar, numai de iertarea cotidiană, a posteriori (acordată celui ce a greșit, ce a vătămat, ce a săvârșit răul – anume agresiunea la adresa iubirii – sau e în curs de a-l făptui), ci trebuie să ajungă să iubească în mod principial (!), anume a priori și contrafactual, neiubirea (înțeleasă ca exercitarea oricărei posibile lipse de iubire la adresa ei înseși!), exact în forma generală exprimată de dictonul „iubește-ți aproapele!” (se subînțelege, în oricare dintre manifestările acestuia, actuale sau potențiale, deci în sens „a priori!”), nu doar în forma particulară cunoscută sub dictonul „iubește-ți dușmanul!” (care la prima vedere pare mai șocant deși e, în fond, mai banal – dușmanul având, prin definiție, un statut deja confirmat, ceea ce înseamnă că dictonul e valabil cu precădere în sens „a posteriori” – iar dacă am încerca să îl înțelegem în sens „a priori”, cu referire la potențialii sau viitorii dușmani, momentan văzuți doar în calitatea lor de „aproapele”, dictonul și-ar pierde autonomia, reducându-se la celălalt dicton, al iubirii aproapelui).

Diferența constă în aceea că, în cazul celui de-al doilea dicton, dușmanul putând fi iubit doar prin iertare (cum altfel?), natura iubirii devine astfel mai vizibilă – evidențiindu-se prin contrast – iar caracterul șocant al (necesității) iubirii dușmanului ajunge să releve, în fapt, caracterul șocant – cel puțin la prima vedere – al esenței iubirii!
Cu alte cuvinte, iubirea își relevă mult mai vizibil esența – anume principiul metafizic al iertării infinite – chiar în raport cu propria sa negație, iar iubirea a ceea ce tinde să anuleze (!) iubirea – fapt realizabil prin iertare – nu e un simptom, un epi-fenomen ori o consecință a iubirii, ci ține chiar de esența ei.

O întrebare cu totul legitimă, în acest stadiu al investigației, ar fi aceea despre cum e – teoretic și practic – posibilă, iertarea, atât din perspectiva subiectului ei activ, cât și a aceluia pasiv. Iertarea devine posibilă atunci când constituie – principial – și realizează – concret – spațiul supraviețuirii și exercitării iubirii, în absolut orice condiții, mai exact ca iubire de om în pofida (!) actelor sale de neiubire, cu trimitere implicită la o esență a sa, la o natură umană care, deși afectată de neiubire/de agresiune (păcat) împotriva iubirii, continuă să se păstreze în sinea sa ca fiind străină acestora – inclusiv în situațiile de persistență a acestora, cum e cazul patimii -, ceea ce se traduce prin credința (!) că esența omului poate rămâne în mod fundamental nealterată – mai exact afectată, dar nu iremediabil – de starea de neiubire (păcat) în care a căzut.
Posibilitatea iertării (la nivelul subiectului activ) trimite, așadar, la posibilitatea recuperării, respectiv a salvării naturii umane (la nivelul subiectului pasiv), cu putință de conceput și de realizat exclusiv în spațiul unei asumpții (!) fundamentale referitoare la natura iubirii și a urii, respectiv a binelui și a răului și a raportului dintre ele. Abia în spațiul de acțiune al acestei asumpții devin posibile iubirea și iertarea, ele relevându-și totodată sensul lor profund: acela de agenți ai transformării omului!

Așadar, în ce constă, în detaliu, această asumpție? În acest punct al investigației se cuvine lămurit un aspect esențial al raportului dintre iubire și ură (respectiv dintre bine și rău): nu ar avea sens ca iubirea să iubească neiubirea dacă opusul ei – în speță ura – nu ar putea fi transformat în iubire, respectiv dacă agentul răului nu ar putea fi transfigurat, în final, într-un agent al binelui (avem aici esența istoriei lui Pavel).

Dar, bineînțeles, și ura încearcă transformarea iubirii în ură (avem aici chiar esența istoriei lui Dracula!), altfel nu ar avea un rost (fie și aparent) nici al ei demers.
Și atunci, unde e diferența?! Devine evident faptul că înțelegerea problemei este mai importantă decât formularea ei și nu se rezumă, simplu, la aceasta. A pleca, însă, de la formularea posibilităților ce par a epuiza, la nivelul discursului, raporturile dintre iubire și ură – de pildă, în forma unei tetraleme logice – poate fi de un real folos. Presupunând, inițial, că manifestările iubirii și ale urii chiar sunt expresia propriei lor naturi – anume faptul de A IUBI, respectiv de A URÎ – ajungem să avem de a face cu o tetralemă logică întemeiată pe principiul simetriei:

i) Iubirea IUBEȘTE iubirea;
ii) Iubirea IUBEȘTE ura;

(așadar, „iubirea de dușman”, iubirea de cel ce te urăște nu e decât reflexia întru totul logică a naturii iubirii, nu e atât de „nenaturală” cum s-ar putea crede, doar practica umană degradată, contrară, îndepărtată de esența iubirii facând-o să apară drept un gest extraordinar, împotriva firii și doar în acest sens, degradat, al naturii umane putându-se vorbi de transfigurarea acesteia, prin acest act).

iii)                                        Ura                                     URĂȘTE                               iubirea;
iv)                                        Ura                                      URĂȘTE                                     ura.

Strict ipotetic vorbind, fiecare – iubirea și ura – dacă ar fi entități de sine stătătoare, generate de un principiu metafizic autonom, ar rămâne ceea ce sunt, în sensul că în manifestările lor nu s-ar lăsa afectate de obiectul lor (de subiectul lor pasiv). Și nimic nu s-ar schimba vreodată în mod esențial la nivelul sufletului omului iar iertarea, chiar dacă totuși posibilă, nu ar avea vreun sens propriu-zis istoric, deoarece nu ar aduce cu sine vreo schimbare (decât cel mult aceea subtilă de la nivelul subiectului activ). Așadar, dacă într-adevăr și iubirea, și ura ar fi, deopotrivă, entități autonome, schimbarea s-ar putea petrece doar atunci când iubirea (în particular ființa sensibilă ce o încarnează) ar începe să urască iar ura (în particular ființa sensibilă în care prinde contur) ar începe să iubească: în momentul în care, fiecare, ar înceta să mai fie ele însele.
Dar dacă iubirea ar începe să urască atunci ar eșua în chiar demersul de iubire a vrăjmașului – despre care am văzut mai devreme că îi este cu totul natural și chiar definitoriu (!), întrucât abia în cadrul său își revelă, ea, cu limpezime maximă, esența! Prin urmare, dacă esența iubirii e iertarea, iubirea dușmanului nu mai poate fi doar expresia unei conjuncturi, a unor factori străini iubirii propriu-zise și naturii sale. Și de ce – prin urmare – ar IUBI, iubirea, ura? În primul rând deoarece ea este – simplu – „ceea ce este”, iubire și nimic altceva. Cum, însă, ar putea să o facă?! Doar prin iertare ar avea – în mod principial, dar și concret – puterea și posibilitatea să o facă. Și doar prin iertare ar putea converti ura (incluzând vrăjmașul ce îi oferă, urii, concretețe) la iubire…

Mai mult decât atat, iubirea – chiar și când se afirmă ca iubire în chip manifest mustrătoare, nu doar ca iubire în chip manifest iertătoare – în mod esențial nu poate urî: iubirea explicit mustrătoare e chiar iubirea explicit iertătoare în acțiunea ei de a-l aduce pe celălalt la un anumit nivel de conștiință la care el, în urma simplei luări la cunoștință de actul iertării, la adresa sa, nu e capabil – printr-o reacție pe măsura stimulului – să ajungă.

Ne apropiem de înțelegerea faptului că iubirea nu suferă nicicând o alterare a naturii sale, ci numai agentul iubirii – atunci când își ignoră propria natură de ființă iubitoare, ajungând să sufere o lipsă fundamentală și o contaminare – atunci când începe, cu alte cuvinte, să uite de el însuși… ajungând, in extremis, la ură, ca formă extremă a lipsei, a absenței iubirii. Or – iar acesta e un fapt fundamental (!) – iubirea începe să constituie o lipsă chiar din momentul în care când e afirmată (în orice formă) ca iubire condiționată, actul de a o condiționa fiind chiar primul pas către anihilarea iubirii, în lume și în om! Paradoxal este faptul că majoritatea formelor de iubire, așa cum ne ajung la cunoștință în lume, sunt – nu simplu, ci multiplu – condiționate, iubirea fiind astfel subminată în chiar cele mai elementare modalități de afirmare a ei.
Ei bine, acest aspect este unul crucial în economia raportului dintre iubire și ură, respectiv în chestiunea relevării naturii acestora, deoarece ura își poate altera esența doar în condițiile experimentării iertării – cu alte cuvinte, în condițiile exercitării necondiționate (!) a iubirii – la adresa ei: în manifestări necondiționate de ura însăși, adică în condițiile necondiționării iubirii de către ură, ca opus al său. Iar constatarea aceasta ne determină să înțelegem că iubirea propriu-zisă – iubirea privită chiar la nivelul esenței sale – ori e necondiționată, ori nu e… deloc!  În plus, iubirea opusului iubirii (a urii) nu e doar un act de afirmare și de confirmare a identității proprii, ci și de revelare a identității acestui opus, din perspectiva iubirii.
Prin iubirea urii (și a manifestărilor ei aferente) i se demască urii, de fapt, instabilitatea, inconsistența, ineficacitatea și lipsa de sens (absurditatea), iar toate acestea devin vizibile exact atunci când celui de-al doilea pol al tetralemei mai sus enunțate nu i se răspunde în mod automat cu cel de-al treilea: e singurul loc, acesta, în care simetria se sparge, în care se poate găsi breșa necesară convertirii urii la iubire!

Se poate reacționa cu ură la iubire, desigur, dar e împotriva firii, în contra vieții, motiv pentru care reacția nu poate dura la infinit. Ura nu se poate universaliza, ci doar iubirea. De ce? Deoarece ura e distructivă – nu e creativă și nici măcar conservativă – iar absolutizarea/permanentizarea ei ar conduce tocmai la propria sa disoluție. Absurditatea urii tocmai în asta constă, în caracterul ei auto-devorant (în mod exemplar ilustrat de celebrul tablou al lui Francisco Goya, „Saturn devorându-și fiul”). Paradoxul este că i se înfățișează, urii, absurditatea – în chiar nuditatea sa – tocmai printr-un gest (de iubire a urii, respectiv a vrăjmașului) ce pare a fi el însuși absurd!!! E implicată aici tocmai fermitatea și tăria iubirii de a rămâne ceea ce este chiar în condițiile agresiunii radicale la adresa sa, chiar în contextul încercărilor constante de dezumanizare, la adresa agentului său. Mai mult decât atât, se poate spune că nu există o cale mai propice de a experimenta iubirea, pentru acest agent, decât aceea de a continua și de a învăța să iubească chiar în vreme ce simte că se dezumanizează! De unde revelația iubirii ca act eroic.

Putem înțelege procesul de dezumanizare ca tentație, apoi act al agentului iubirii (omul) de a ceda în fața urii, fără însă a pierde orice legătură cu iubirea. Putem imagina grade infinite de îndepărtare de sursa primă – iubirea – toate menținând însă anumite afinități cu ea, identificând, ca extreme, cazul răufăcătorilor, la nivel uman, iar la nivel suprauman acela al lui Satan. E aproape cu neputință de găsit un caz extrem uman care să înceteze complet orice legătură cu iubirea sau orice raportare la ea, dat fiind că răufăcătorii – inclusiv dictatorii și criminalii de război înșiși – continuă să își exprime iubirea și atașamentul față de anumite seturi de valori, inclusiv față de anumite persoane, ba chiar, mai mult decât atât, justificându-și actele criminale tocmai în numele apărării acestor valori și persoane! Exact acest atașament al lor, această raportare a lor la iubire – în esență, acest mod de justificare, a urii, prin iubire (!) – denotă că manifestările urii, cel puțin la nivel uman, sunt adiacente/cotangente iubirii, constituind de fapt grade de îndepărtare de sursa primară a iubirii, care, atât la origine, cât și de facto e universală, nicidecum particular-limitativă.
În mod similar, Satan, conform istorisirii biblice, e doar un înger (așadar, aceasta este esența sa!) căzut. Un bine… ratat! O scădere a calității sale de creație bună, o deviere de la propria-i esență, care e (emanație din) binele divin! O îndepărtare – am putea spune, de un grad maxim – de la sursa primă a iubirii. Poate fi vorba și de o ruptură, în sensul unei separații complete și definitive de sursa aceasta primordială? Dacă ar fi așa atunci Satan ar deveni, practic, un al doilea Dumnezeu, o a doua sursă primă și creatoare de lumi, ceea ce ar fi complet absurd. Suntem constrânși, în consecință, să admitem faptul că existența sa și a entităților răului asociate sieși ține exclusiv de domeniul aparenței fenomenale (în sensul că dețin realitate, dar numai fenomenală), nu de acela al esenței, iar degradarea suferită survine tot la acest nivel fenomenal. La nivelul ființei, un înger căzut rămâne un înger, un bine ratat rămâne un bine, o iubire (auto)renegată rămâne o iubire. De aceea teologi din vechime, precum Origen sau Augustin, au și susținut că toată natura căzută se poate mântui, chiar Diavolul, chiar Satan (!), astfel încât, conform acestei logici metafizice, cei care neagă această posibilitate (inclusiv mare parte a trunchiului Bisericii!) se află într-o eroare fundamentală (nu îi vom spune erezie, deoarece erezia e o anatemă ce reprezintă expresia unei puteri, mai precis a unei autorități care se autorizează cu de la sine putere în a emite verdicte definitive în numele divinității, relevând nu natura adevărului verdictului, așa cum se intenționează, ci tocmai natura puterii celui ce dă glas respectivului verdict). Tocmai pentru că răul și ura aferentă lui țin, de fapt, de existența fenomenală degradată, agenții lor se pot, cel puțin teoretic, curăța de ele și pot reveni la esența lor originară, astfel explicându-se răbdarea divină infinită față de ei, putându-se afirma chiar că Lumea (cu toate ispitele ei) există câtă vreme această șansă la revenirea în matca originară le este dată: cu alte cuvinte, câtă vreme inclusive. Satan își trage seva tot de la sursa primă a Vieții și a Iubirii…

Or, tocmai acest fundament este cel care face posibilă dialectica binelui și a răului, respectiv a iubirii și a urii, în lume, deschizând orizontul de posibilitate al schimbării, al transformării și transfigurării, prin mecanismul iertării. Dacă ura nu ar fi un grad de înstrăinare de sursa primă, un grad de absență a iubirii, atunci nu ar putea fi transformată, nu ar deveni altceva decât este, ar rămâne Ură; răul, dacă nu ar fi absența binelui, ar rămâne Rău, adică ceea ce la nivel fenomenal – afectat fiind de un anumit grad de degradare – chiar este! Iar lumii i-ar lipsi orice posibilitate de a fi îndreptată, de a fi readusă la un nivel fenomenal care să rezoneze deplin cu propria-i esență, respectiv de a fi mântuită!

Cheia întregului proces constă în faptul că ura e o lipsă de iubire și nu dispune de o esență proprie, motiv pentru care ea poate suferi o alterare a naturii sale (strict fenomenale). Mecanismul prin care se realizează acest proces se rezumă la o schemă relativ simplă: când e / când se simte iubită, ura, în caz că nu suferă un șoc spontan, poate fi inițial derutată, apoi, când această derută e procesată conducând la un anumit nivel de conștiință, încetează a mai fi ea însăși, gradul de îndepărtare fenomenală de propria sa sursă și de propria-i esență – care e iubirea – fiind asumat și sublimat, agentul urii devenind, și la nivel fenomenal, iubire. Prin contrast, agentul iubirii – al iubirii propriu-zise – când e urât, chiar la nivel fenomenal nu încetează a mai fi el însuși, tocmai din pricina faptului că în cazul său planurile esențial și fenomenal sunt în deplină rezonanță și continuitate: iubirea nu devine ură – dacă e într-adevăr ceea ce este, ceea ce trebuie să fie – iubirea nu poate deveni o formă oarecare de abatere de la sine însăși. Numai agentul iubirii, indus în eroare de confuzia iubirii cu anumite aspecte fenomenale cu care în plan mundan coabitează (precum, de exemplu, atașamentul și posesia, despre care am mai discutat anterior), ajunge să uite de sine și de propria-i esență, devenind, treptat, un agent al urii. Așadar, nu agentul însuși, în calitate de emanație individuală, este expresia unei îndepărtări de sursa creației – în sensul Mayei orientale, în care orice ego individual ține de registrul iluziei – ci numai anumite comportamente și manifestări ale sale. Iar realitatea acestei îndepărtări este probată de însăși posibilitatea reversării sale: acesta e punctul nodal al întregii (dezbateri) morale, aceasta este modalitatea în care o veche problemă ontologică este dezvăluită iar soluția întrevăzută. Tot această reversiune e și supremul – posibil chiar singurul – argument în procesul revelării firii, respectiv esenței celor două – iubirea și ura – oricât ar căuta filosofii, psihologii, moraliștii, teologii etc. un altul care, ideal, să se preteze a fi integrat (și) unui raționament deductivo-demonstrativ.
Asumpția asupra căreia îndreptam ochiul interogației, ceva mai devreme, capătă, într-un final, contur: răul e un bine ignorat, ura e o iubire uitată. Chiar natura de a fi, a iubirii, revelată în iubirea opusului (a urii), este cea care demască natura de a fi a acestui opus. Iubirea, fiind o emanație a binelui, relevă și confirmă, în plus, natura acestuia, respectiv pe aceea a raportului său cu răul. Singura modalitate de reversare a procesului ontologic de degradare fenomenală (la nivelul agentului uman) e iertarea, ea fiind, în chiar virtutea condițiilor sale de posibilitate, necondiționată (cu vizibilitate maximă în cel de-al doilea pol al tetralemei mai sus enunțate). Abia în perspectiva legăturii sale de esență cu iertarea – în calitate de principiu al ei metafizic – este, iubirea, necondiționată. Cu alte cuvinte, necondiționată e – prin natura sa – iertarea și, o dată cu ea, iubirea care-și asumă în mod definitiv, ca fiind esențial sieși, principiul (și actul) iertării. Putem spune, în concluzie, că tocmai aceasta e esența iubirii: actul de a veni în întâmpinarea celuilalt (aproapele!) exclusiv din perspectiva binelui, eventual a posibilității acestuia de a (re)deveni o întruchipare a binelui, act care, inevitabil, ia forma, respectiv devine expresia iertării programatice – punctual, a iertării în accepțiunea ei „a priori”, nu doar „a posteriori”. Acest act este unul transformator, la nivelul naturii umane fenomenale, transfigurator, un act de recuperare și (re)afirmare a esenței originare ignorate sau uitate, un act decisiv întărind iubirea și convertind ura. În acest mod, și nu în altul, se afirmă ținuta fermă și atitudinea eroică a iubirii iar singura cale prin care poate agentul uman să le conștientizeze, dincolo de deducțiile și de schemele de raționament aferente, este de a deveni, el însuși, iubire: în accepțiunea ei profundă, luând cunoștință de nucleul ei dur, de chiar principiul ei lăuntric, de chiar condiția sine qua non care o face posibilă și o definește.