Imagine: Marele Zeu, Sefar Tassilli n’Ajjer, Algeria. Desen pe gresie (cca. 9000 BC)

Richard Constantinescu, Răni și renaștere. Arta dureroasă a transformării, Editura Creator, Brașov, 2025.

Rândurile de mai jos seamănă, în multe privințe, cu o recenzie; probabil prima dintr-un șir de texte care vor aborda această carte din mai multe perspective. Cititorul va resimți în cuvintele mele o bucurie prietenească în fața „debutului stilistic” al doctorului Richard Constantinescu de la UMF „Gr. T. Popa” din Iași, cât și o invitație la o lectură care i-ar putea oferi unele răspunsuri la întrebarea: Cum pot fi integrate suferințele și eșecurile în „arta dureroasă a transformării” vieții?

Ce soartă au cărțile care vorbesc despre soarta oamenilor?

„Cărțile își au soarta lor”, scria Terentianus nu într-un eseu de filosofia culturii, ci într-un tratat în versuri despre gramatica limbii latine[1]. Și dacă afirmația lui este adevărată și probată prin trecerea timpului, la fel de adevărată este și cea care spune că multe dintre cărțile lumii au fost scrise tocmai pentru a vorbi despre soarta oamenilor. Și, oare, nu cumva aceste cărțicare se referă la natura umană, la viața mundană în societate, la călătoria noastră spre veșniciene atrag mai mult decât tratatele de gramatică, de geografie sau de chimie?

De puține zile s-a încheiat la București ediția a XVIII-a a Bookfest. Se pare că, și anul acesta, cele mai bine vândute cărți confirmă apetitul cititorilor români pentru tema generală a vieții[2]. Dar, statistic vorbind, multe dintre volumele acestei ediții sunt meditații izvorâte din viața noastră ante, în timpul și după pandemia de COVID-19.

Între cărțile anului 2025 merită să includem și cartea recentă a doctorului Richard Constantinescu, Răni și renaștere. Arta dureroasă a transformării, Editura Creator, Brașov, 2025, scrisă în bună măsură în intervalul menționat mai sus. Și fiindcă acest volum a beneficiat deja de câteva lansări captivante la Iași, Tecuci și Roman (adică în punctele nodale ale vieții autorului), consider că lucrarea la care mă voi referi ar putea reprezenta o plăcută surpriză și pentru cititorii gălățeni. Drept pentru care, îi mulțumesc prietenului Bogdan Silion pentru spațiul acordat în ediția de vară a revistei Argo.

„O hartă către o transformare personală” cu structura unui puzzle

Trecut de 50 de ani, adică de acel mezzo del cammin di nostra vita (Dante), doctorul Richard Constantinescu, iatroistoriograf, antreprenor cultural și activist educațional, titular al disciplinei Istoria Medicinei la Universitatea de Medicină și Farmacie „Grigore T. Popa” din Iași, coordonator al Centrului Cultural „I.I. Mironescu” și custode al Muzeului UMF „Grigore T. Popa” din Iași, debutează stilistic prin acest volum pe care el îl consideră „o hartă către o transformare personală”. Harta aceasta reală apare ca urmare a unei cartografieria suferințelor (fizice, emoționale și spirituale), a rănilor și a „punctelor nodale ale regenerării”[3], cartografiere realizată cu „minuțiozitatea unui chirurg”, după cum scria Ioan Stanomir pe coperta IV. Fără îndoială, viața complexă a autorului reprezintă temeiul acestei cărți. Cartea (care seamănă la prima vedere cu un puzzle) conține 83 de articole publicate în intervalul 2010-2024 în publicații de specialitate. Aceste texte revăzute (și probabil finisate în perspectiva publicării în volum) sunt ordonate cronologic. Autorul ar fi putut, însă, folosi și alte criterii. Bunăoară, criteriul tematic sau criteriul intensității trăirilor evenimentelor descrise în carte. Dar este evident că această structurare ia forma unei anamneze, cu evenimente care survin sau care se condiționează, deoarece Richard Constantinescu își construiește narațiunea pe calea descoperirii unui fir roșu al vieții sale. Acest fir al experiențelor vieții (de la suferințe și răni, la renaștere și transformare) este expus în chiar titlul cărții, despre care Ioan Stanomir spune că este un „act de inițiere și de comuniune”. Descrierea aceasta i se potrivește foarte bine lui Richard Constantinescu, un „intelectual angajat”, care își gândește prezența în comunitate prin contribuții în sfera comuniunii. Cartea aceasta (de aproximativ 300 de pagini) este un fel de areopag în care autorul se arată interesat de noutățile lumii în care trăiește, de problemele semenilor, de soarta valorilor sau a fricilor care ne modelează viețile. Văzută din punctul de vedere al biografiei sale, lucrarea este un cvasi-jurnal de cititor (după ce pomenește nenumărate studii inedite în spațiul nostru, autorul oferă la finalul cărții o listă de articole și cărți pentru curioși și pasionați), de părinte (după venirea pe lumea a Sabrinei), de fiu (după descoperirea tatălui despre care nu știuse nimic până spre 45 de ani), de prieten (al tecucenilor, ieșenilor și bucureștenilor cu care s-a intersectat) și de harnic universitar, care injectează viață în rutina instituțională, în familia regăsită tardiv și în dialogul permanent cu publicul cititor.

Și dacă o bună parte din viața luireprezintă temeiul acestei cărți, lucrarea – odată publicată – devine, la rândul ei, un temei pentru ceea ce el numește „arta dureroasă a transformării”.

Conflictul cu Gabor Maté sau despre „corpul afimativ”

Temele abordate în carte reflectă necesitatea unei „transformări”, pe care autorul nu o vede sub chipul unei „ședințe de psihoterapie”, ci sub aspectul unei schimbări semnificative de atitudine în fața vieții. Este aici o altă viziune a corpului care, sub coordonarea permanentă și adeseori inexplicabilă a creierului, poate ieși, în opinia lui Richard Constantinescu, din discursul redundant al lui nu (pe care îl promovează/utilizează Gabor Maté[4]) spre a deveni „o voce” esențială în „identitatea și reziliența persoanei”. Din acest motiv, n-am greși dacă am spune că această carte este povestea unui conflict de viziuni pe fundalul descoperirilor neuroștiinței. Gabor Maté este pomenit în paginile acestui volum explicit o singură dată, dar aproape în fiecare pagină întrezărim umbra ideilor sale cu care Richard Constantinescu polemizează. Se întâmplă aceasta, deoarece autorul nu rezonează principial cu abordarea clinică a lui Maté. Cultivarea traumei și abordarea acesteia într-o manieră excesiv analitică nu reprezintă o soluție (personală) pentru Richard Constantinescu. Pe această cale, aparent terapeutică a lui Maté – dacă se ajunge totuși la vreo soluționare, se poate vira ușor spre deznădejde sau chiar spre suicid, dacă pacientul nu se vindecă. Într-un moment de apogeu al conflictului cu Gabor Maté (adulat în România și criticat în lume[5]), Richard Constantinescu primește vizita psihologului Mircea Miclea la UMF „Grigore T. Popa”. În urma unei conferințe care merită ascultată[6], la cina care a urmat cei doi au dezbătut câteva ore bune problema responsabilității pentru viața proprie. În rezumat, ideile lui Miclea care l-au influențat fundamental pe Richard Constantinescu și care l-au determinat să publice acest volum sunt următoarele:

• nu trecutul este esențial în transformarea vieții, ci viitorul în care hotărăști să te impliciîncă de acum;
• gestionarea specifică a trecutului face diferența dintre„victimă” și „erou”;
• abordarea de la punctul b explică și existența„personalităților stagnante” și a „personalităților direcționale”[7];
• este de preferat să cultivăm o personalitate direcțională;
• excesul de analiză a greșelilor din trecut paralizează disponibilitatea omului de a acționa în prezent;
• adevărata vindecare/transformare a vieții vine nu printr-o obositoare gândire/regândire a faptelor, ci prin voința de acțiune.

Dacă ideile de mai sus vă dau de gândit, vă recomand lectura acestei cărți nu doar pentru remarcabila cristalizare stilistică a autorului, ori pentru diversitatea situațiilor de viață analizate sau pentru abordarea critică a teoriilor lui Gabor Maté, ci pentru ocazia dvs. de a medita în profunzime la nevoia unor transformări, pornind de la fraze precum:

„Când hrănim trauma cu atenția noastră, ne sabotăm propria evoluție, ne facem mai vulnerabili în fața stresului și, mai rău, alterăm acea capacitate fascinantă a creierului nostru – neuroplasticitatea, un fenomen despre care a scris în spațiul românesc, pentru prima oară, neuroanatomistul Grigore T. Popa.” (p. 19).

„Așa cum istoria medicinei ne învață că boala a fost adesea premisa progresului științific, această carte afirmă că rănile – fie ele fizice, emoționale sau spirituale – reprezintă puncte nodale ale regenerării.” (p. 22).

„Experiența comunistă, dublată de experiența pandemică ar trebui să ne îndemne să ne orientăm înspre proiectarea de spații care afirmă viața, să trecem de la arhitectură antiseptică înspre o «arhitectură a speranței».” (p. 75).

Desigur, problema universală a suferinței rămâne o constantă a istoriei. Rănile biografiilor noastre atestă încercările și necazurile prin care am trecut. Cumulându-le și concentrându-ne excesiv asupra lor, am putea rămâne la concluzia că durerea ne mutilează definitiv viețile.

Dar cartea lui Richard Constantinescu ne oferă o altă perspectivă! Arta dureroasă a transformării este întipărită în profunzimile trupului nostru, deoarece aceasta reprezintă modul în care minunatul creier se îngrijește de înnoirea noastră.

[1]Terentianus Maurus, De litteris, syllabis, pedibus et metris, cap. De syllabis, p. 50, unde citim: „pro captu lectoris habent sua fata libelli”. Ediția la care trimit poate fi consultată aici https://dn790004.ca.archive.org/0/items/bub_gb_7md7PtowGvYC/bub_gb_7md7PtowGvYC.pdf
[2]Vezi aici un top alcătuit de Claudia Tokacs https://rasfoiala.com/2025/06/02/bookfest-2025-top-bestselleruri-la-marile-edituri/
[3]Richard Constantinescu, Răni și renaștere, ed. cit., p. 22.
[4]Gabor Maté, Când corpul spune nu: costul stresului ascuns, Ed. Curtea Veche Publishing, 2021.
[5]Vezi câteva exemple aici https://www.psychologytoday.com/us/blog/addiction-in-society/201112/the-seductive-dangerous-allure-gabor-mat ; https://medika.life/gabor-mates-bizarre-ideas-on-connections-between-stress-and-disease/; https://www.psychologytoday.com/us/blog/addiction-in-society/201703/is-gabor-mat-sacrosanct
[6]Vezi expunerea lui M. Miclea, „Vulnerabilități psihologice universitare”, disponibilă aici: https://www.youtube.com/watch?v=GRKOPxxqD4s
[7]Richard Constantinescu, op. cit., p. 16.