Acum cîțiva ani, am citit următoarea părere într-o carte despre creativitate, scrisă de un cercetător în neuroștiințe și un compozitor: „Prea adesea educația se concentrează pe o privire retrospectivă asupra cunoașterii primite și rezultatelor stabilite. Ar trebui să privească și înainte, spre lumea pe care copiii noștri o vor proiecta, construi și locui”[1].
Atunci, această frază m-a pus pe gînduri în primul rînd pentru că mi s-a părut că ar contrazice conținutul anterior al cărții, în care se spune că creativitatea ar fi o combinație a proceselor de deformare, fragmentare și mixare (deocamdată ne vom opri la această definiție). Dar deformarea, fragmentarea și mixarea a ce? Desigur, a ceva ce cunoaștem deja, iar autorii aduc numeroase exemple pentru a arăta cum renumite opere de artă, literare, plastice sau compoziții muzicale, au luat naștere anume prin combinarea acestor procese. Astfel, întrebarea care apare, după citirea fragmentului de mai sus, este la ce trebuie să privim înainte dacă cele noi se nasc din cele vechi? Dacă nu privim creativitatea mai întîi ca pe un meșteșug care trebuie tocit bazându-ne pe cunoștințe, ne cam scapă esența a ceea ce am putea numi imaginație.
În același context, al conținutului imaginației, amintim despre un interesant experiment, despre care am aflat din cartea lui Andrei Oișteanu, Narcotice în cultura română: în anii 1932 -1933, neurologul Gheorghe Marinescu a recrutat oameni de artă și intelectuali cărora li s-a administrat mescalină sub supraveghere, iar efectele înregistrate au fost multiple: de la halucinații la sinestezie (asociații între senzații de naturi diferite), macropsie (impresia de mărire a părților corpului) și călătoriile între micro și macrounivers. Interesante sunt, în contextul discuției noastre, nu atît efectele narcoticului, cât criteriul de alegere a publicului asupra căruia s-au făcut experimentele. Au fost aleși artiști și intelectuali pentru că aceștia pot exprima ceea ce văd și simt. Substanțele narcotice pot (sau nu) acționa ca un declanșator al unui spirit artistic inhibat de cine știe ce adversități interioare sau exterioare, dar nu sunt o forță creatoare în sine. Este exclusă, astfel, posibilitatea oricărei învestiri cu har, din senin, odată cu administrarea drogurilor. Așadar, pentru ca să poți declanșa, chiar și artificial, imaginația (iar mai apoi să poți și exprima, căci asta ne interesează), trebuie să ai depozitat ceva care să poată fi declanșat și, fără îndoială, acel ceva sunt cunoașterea și exercițiul.
Ideea întemeierii creativității pe cunoaștere nu este nouă, dar cred că acum lucrurile au luat o întorsătură curioasă. În primul rînd, din cauza atenției sporite și binemeritate care i se acordă creativității în educație, dar și în sfera productivă, dacă lăsăm deoparte arta cu care este direct asociată. Din cîte înțelegem, această atenție se datorează mai ales părerii că ocupațiile creative vor asigura locul omului în lume în fața invaziei inteligenței artificiale.
Însă, cum capacitatea de înmagazinare și procesare a computerelor este mult mai mare decît a omului, pare că și această portiță îi este închisă acestuia din urmă. E greu, într-adevăr, să concurăm cu o mașină rapidă care are la dispoziție o cantitate enormă de informații pe care le poate deforma, fragmenta și mixa; pare chiar absurd să pretindem că am putea ieși învingători, cel mult – aud vorbindu-se – le putem folosi ca instrumente. Dar dacă aceste instrumente pot face mai mult decât cel ce le mânuiește, oare le mai putem numi „instrumente”? Mai ales, dacă ținem cont de lenea specific umană, care ne-a dezvățat memorizarea poemelor lungi odată cu inventarea scrisului, a aritmeticii mentale odată cu calculul automat, iar inteligența artificială va ajunge să-și genereze propriul cod, dacă nu o face încă… Celui ce a inventat scrisul și condeiul nu i-a trecut prin cap că
„după el aveau să apară și alții, adăugând sculei de scris rânduri după rânduri de îmbunătățiri, până ce aceasta avea-n cele din urmă s-ajungă să cugete în locul autorului și să aștearnă pe hârtie propriile sale elucubrațiuni, pentru ca lenea omului ce ține condeiu-ntre degete să rămână deplină”[2].
Atîta agitație a provocat inteligența artificială, încît Mircea Cărtărescu a găsit loc pentru ChatGPT și într-o poveste ce se petrece în secolul al XIX-lea… Oare de ce tocmai acum, când se pare că am ajuns în pragul automatizării profesiilor creative, spre deosebire de toate celelalte automatizări, am început să fim atît de contrariați? De ce automatizarea științelor umaniste ne sună a nonsens? Oare nu cumva ceva profund uman este atins, astfel încât linia dintre confort și invazie a început să ni se pară ștearsă? Poate că abilitatea de a formula un argument și de a-l pune în scris este ceva fundamental diferit, care nu poate fi înlocuit cu un automatism.
Merită, în acest context, să căutăm deosebirile și să ne întrebăm în ce mai rezidă creativitatea noastră, a oamenilor, dar mai ales cum ar trebui s-o privim. Am putea lansa o ipoteză de lucru și să spunem că a fi om este un proces creativ. În acest sens, am putea spune: cunoașterea umană se deosebește de informațiile depozitate pe servere tocmai prin relațiile pe care le creează între diferite date, prin contextualizare, dar și prin faptul că atrage după sine și alte categorii, mai ales emoțiile și judecata morală. Dar, mai cu seamă, cred că trebuie să căutăm cea ce le ține împreună pe toate acestea, pe ce se bazează coeziunea dintre ele.
Pe inteligența artificială nu o suspectăm că ar avea emoții și morală, cel puțin deocamdată. În schimb este versată în a face conexiuni între date, poate să găsească și să relaționeze informațiile, astfel încît acestea, aparent, sunt mai mult decât informații, și ne creează iluzia autenticității și a cunoașterii; iar de multe ori trebuie să recunoaștem că într-adevăr este cazul să le vedem astfel. Metoda prin care ajunge la acest rezultat este calculul, lucru la care este într-adevăr bună, căci având o bază de date colosală, media pe care o face între datele de același tip, atunci când încearcă să creeze ceva, este cea mai reușită aproximație dobândită din datele existente. Noi nu putem face acest lucru, căci oricât am studia, nu vom putea să cuprindem cu mintea noastră atâta informație la un subiect raportată la cât are acces un computer conectat în rețea. Anume în acest sens instrumentalitatea inteligenței artificiale are un potențial infinit, din punctul de vedere omenesc. Dar ceea ce vrem să evidențiem, la această etapă, este deosebirea fundamentală între procesele de creație automat și uman: căci primul se bazează pe calcul, iar ultimul pe gîndire. Ajunși în acest punct, ar trebui poate să ne întrebăm ce este gândirea, dar nu vom extinde exagerat subiectul încercând să dăm și gândirii o definiție cuprinzătoare. Totuși, merită să ne oprim un pic la felul în care ne formăm viziunea despre lume.
Și aici insistăm asupra faptului că nu încercăm să subminăm în nici un fel rolul cunoașterii în procesul de creație, căutând o portiță de salvare metafizică pentru om, într-un moment în care s-ar putea că asistăm la moartea creativității umane. Dimpotrivă, dorim să subliniem acest rol, înainte de a încerca să avansăm. Aparent, în orice moment avem la îndemînă material pentru creativitate, căci ne este specifică o cunoaștere de fundal, care constă din totalitatea experiențelor, tradițiilor, credințelor, stereotipurilor și chiar superstițiilor cu care am interacționat sau doar ne înconjoară, și care provin din familie, din cercul de prieteni și colegi sau pur și simplu din stradă. Aceasta e definită de realitatea imediată cu care venim în contact nemijlocit. Din ea ne formăm cioburi de idei care, lăsate de capul lor, fără interogații asupra lor și în lipsa unor încercări de a le înțelege și a le integra, sunt vulnerabile în fața oricărei teorii cât de cât coerente în care aceste cioburi s-ar potrivi. Astfel se explică adeziunea facilă la tot felul de teorii ale conspirației, ba chiar și construirea lor „din ceea ce avem”. Desigur, nu există argument care să poată trece de atotputernica barieră „oamenii de știință s-au înțeles să tacă”. Iar creativitatea bazată pe acest tip de fundament, pe informații neclarificate, pe supoziții neverificabile, fără o investigare până la capăt a argumentelor, este distrugătoare, este o creativitate nocivă.
Alăturarea celor doi termeni sună cel puțin straniu, căci ne-am obișnuit să vedem creativitatea în lumină pozitivă, cu toate acestea, exemple de creativitate nocivă s-ar găsi. Antropologul Agustín Fuentes, bunăoară, consideră că „războiul și pacea trebuie să fie văzute ca două fețe ale monedei creativității umane și părți componente ale nișei umane contemporane”[3], iar în ceea ce privește războiul ne înșelăm dacă credem că se bazează doar pe cruzime și violență. Pe lîngă faptul că una dintre cele mai creative și puternice componente ale războiului este propaganda, la care ne vom mai întoarce, e oarecum surprinzător, dar logic faptul că rolul decisiv îl au coordonarea, colaborarea și cooperarea, căci „un război nu este câștigat de cea mai violentă armată, ci mai degrabă de cea mai cooperantă, coordonată și mai preocupată de membrii săi”, iar colaborarea, cooperarea și coordonarea „nu sunt opusul sau antidotul violenței și al cruzimii. De fapt, acestea stau la baza celor mai îngrozitoare evenimente: Holocaustul, atrocitățile în masă din Rwanda, Congo și Cambodgia…” (ibidem, p. 388). În fond, orice calitate poate fi canalizată spre țeluri distructive, în lipsa simțului critic și a gândirii.
În ceea ce privește dezumanizarea în mod creativ a altor oameni, pe care am putea s-o calificăm drept încă un exemplu de creativitate nocivă, cazul evreilor este, probabil cel mai evident și ilustrativ. În excelenta sa lucrare de imagologie etnică, Imaginea evreului în cultura română, Andrei Oișteanu pune în evidență „modul în care credințele mitologice, legendele, superstițiile, tradițiile populare, iconografia și textele creștine (canonice și apocrife), cunoștințele prost digerate, fobiile și prejudecățile au generat distanța substanțială dintre cele două portrete”[4], adică dintre „evreul real” și „evreul imaginar”. În carte sunt descrise toate trăsăturile imaginare prin care acest grup etnic a fost dezumanizat nu numai de către oamenii din popor sau de către politicieni, ci și de artiști și intelectuali. Evreul era viclean, laș, urât mirositor, vrăjitor chiar, învinuit de deicid, hagiocid și infanticid ritual. Iar iudeofobia era cu atît mai puternică, cu cît distanța dintre „evreul real” și „evreul imaginar” era mai mare. Rezultatul acestui tip de creativitate colectivă este binecunoscut – cel mai condamnat și condamnabil eveniment istoric – Holocaustul, care ar fi fost imposibil de înfăptuit doar prin comandă politică, fără susținere populară.
Războiul și Holocaustul sunt exemple extreme, dar nici la nivele de o anvergură mai mică nu ducem lipsă de creativitate nocivă. În top am plasa coachingul și trainingurile de dezvoltare personală, care sunt practicate de oameni fără pregătire științifică, „coaches” și mentori de multe ori șarlatani, ce profită de credulitatea oamenilor și se bucură de un succes tot mai mare. Avem tot mai mulți specialiști cu diplome inventate în psihosomatică, în „noua medicină germană”, „antrenori de masculinitate” și alți asemenea „profesioniști” a căror creativitate debordantă nu poate fi pusă la îndoială. Mai mult ca atât, uneori nici onestitatea lor nu poate fi pusă la îndoială, căci activitatea lor nu doar că se bazează pe un public prost informat și necritic, dar și pe propria convingere în adevărul a ceea ce „predică”.
Ceea ce trebuie să înțelegem din toate aceste exemple este că actul de creație ar trebui să presupună și asumarea responsabilității pentru acesta. Iar responsabilitatea nu vine atât din convingere, cât dintr-un proces mai lung ce presupune, la prima etapă, identificarea acelei cunoașteri de fundal, chestionarea ei pentru a înțelege în ce fel ne formăm opiniile, cum comunicăm, din ce se nasc convingerile noastre, apoi depistarea inconsistențelor, a lacunelor și a punctelor critice și, în cele din urmă, lucrul la acel nucleu de idei, valori, sensuri și etică ce ne definește ca individualitate și, în același timp, să fie deschis mereu spre noi orizonturi. De fapt, acest lung proces nu înseamnă altceva decît conștientizarea propriei identități și asumarea acesteia.
Ajunși în acest punct prin care am statuat primatul cunoașterii în procesul de creație, putem să înaintăm în depistarea diferențelor dintre un creator uman și unul artificial, dacă nu cumva am și făcut-o într-o oarecare măsură. Dacă la prima etapă vorbeam despre diferențele de metodă în procesul de creație (calcul și gîndire), acum ne îndreptăm atenția spre identitatea creatorului despre care, în cazul ChatGPT-ului nu am avea ce spune, pentru că lipsește cu desăvârșire. Bineînțeles, am văzut că și în cazul oamenilor aceasta poate să nu fie conștientizată și asumată, iar diferența dintre ceea ce se poate face și ceea ce putem face stă în gustul nostru estetic, în standardele noastre, în morala noastră. Însă inteligența artificială nici măcar nu are această opțiune (cel puțin deocamdată): ea este absolut indiferentă față de ceea ce creează, iar „opera” sa se bazează pe ceea cu ce am „hrănit-o” noi, oamenii, adică pe informațiile pe care i le-am oferit. În așa fel, suntem de două ori responsabili: pentru propria noastră creație, dar și pentru cea artificială. Riscurile în cel de-al doilea caz sunt la fel de mari, căci inteligența artificială poate perpetua și amplifica părtinirile din datele la care are acces.
Anume identitatea creatorului este cea care face diferența dintre creația umană și cea artificială, căci dacă ambii creatori acționează printr-un proces de deformare, fragmentare și mixare asupra cunoștințelor pe care le dețin, identitatea autorului e cea care decide și își asumă responsabilitatea în legătură cu subiectele pe care le abordează. Dacă aș cere unui ChatGPT să elogieze, în stilul Hannah Arendt, arianismul german, cu siguranță s-ar absolvi fără clipire de sarcina înaintată, într-un mod ireproșabil din punct de vedere al stilului, dar și indiferent la faptul că Hannah Arendt nu ar așterne niciodată asemenea lucruri pe hârtie. Identitatea creatorului contează pentru consumator pentru că acesta se bazează pe discernămîntul și responsabilitatea autorului, nu dintr-un moft, ci dintr-un imperativ evolutiv, despre care vorbește și părintele sociobiologiei, Edward O. Wilson, în Originile creativității umane:
„triburile strămoșilor noștri s-au bazat pe un comportament cooperant sofisticat numai ca să supraviețuiască de la o zi la alta. Acest lucru depindea la rândul lui de o cunoaștere precisă a istoriei personale și a realizărilor fiecărui membru al grupului și de un simț empatic al sentimentelor și înclinațiilor fiecăruia. E profund satisfăcător – numiți-l, dacă vreți, instinct uman - nu doar să afli, dar să și împărtășești emoțiile stârnite de poveștile spuse de semenii tăi. Toate aceste activități contribuie la supraviețuire și reproducere. Bârfa și povestitul sunt așadar fenomene darwiniene”[5].
Ascensiunea creativității inteligenței artificiale ne face să revedem dilema veche: dacă trebuie sau nu să privim opera prin prisma identității/biografiei autorului. În ceea ce privește biografia, răspunsul rămâne incert: în eseul său, Testamente trădate, Milan Kundera argumentează că interpretarea operei prin prisma biografiei autorului înseamnă neglijarea testamentului artistic al autorilor, un fel de scormonire prin gunoaie, care nu scoate la suprafață decât lucruri irelevante pentru opera scriitorului, dar care hrănește pofta noastră de senzațional. Totodată, același Salman Rushdie amintit în eseul lui Kundera, pare să vină, după atentatul din vara lui 2022, cu o replică literară la o cumplită situație autobiografică, prin ultima sa lucrare. Mă întreb, în același timp, dacă acei supraviețuitori ai Holocaustului care, ulterior, au făcut literatură, și-ar fi dorit ca opera lor să fie citită făcând abstracție de cadrul real pe care a fost clădită.
Amprenta autorului însă, în sensul dezideratelor pe care și le-a propus și care au marcat efortul său creator, identitatea unică a autorului care se reflectă în creația sa, acestea mă interesează, căci creatorul, posedând un corp, o minte și o conștiință, și împărțind cu mine aceeași lume omenească, participă la un proces de negociere socială, care se realizează prin subiecții implicați și constă în recunoașterea neîncetată de către aceștia a ceea ce consideră că înseamnă artă și creație; căci, reiterez, a fi om este un proces creativ, iar în momentul în care ne va fi indiferent cine a scris, cine a pictat sau cine a compus – un om sau inteligența artificială – în acel moment vom renunța la ideea de cultură în general, așa cum o înțelegem azi.
Muntele vrăjit al inteligenței artificiale, unde nu există timp, moarte și, mai ales, chin creator, e deschis pentru toți. Îl putem explora și putem chiar rămîne acolo, dacă, într-o zi, zbuciumul creatorului muritor, transpus în încercările lui de artă nemuritoare, nu ne va mai interesa:
Sunt un porc din turma lui Epicur
trăiesc în ascuns, exersez verbal
saltul peste propria umbră și
în scris cuadratura subiectului rotund
Din când în când un clic dreapta pe mouse
mă ajută să n-am conștiința încărcată,
pentru că nu împărtășesc nimic
din punctele culminante stivuite în mine:
Heidekoller, Eichelmast, langue et parole
decolarea și aterizarea prețioaselor libelule
pe ceafă în zăpușeala extremă a orașului
cum mă întind după roadele acestei lumi
pe care un grandios abductor o ține legată de trup
Însă gramaticile transepileptice
aflate în custodia propriei mele persoane
țintesc în exclusivitate către poezia curată
Propriile cuvinte mă vâră cântând după gratii[6]
[1] David Eagleman și Anthony Brandt, Specia rebelă. Despre creativitatea oamenilor și despre modul în care ea schimbă lumea, Humanitas, 2020, p. 250.
[2] Mircea Cărtărescu, Theodoros, Humanitas, 2022, p. 162.
[3] Agustín Fuentes, Scânteia creativă. Cum au devenit oamenii ființe excepționale datorită imaginației, Publica, 2017, p. 221.
[4] Andrei Oișteanu, Imaginea evreului în cultura română, Polirom, 2012, p. 13.
[5] Erward O. Wilson, Originile creativității umane, Humanitas, 2019, p.161.
[6] Gerhard Falkner, din antologia de poezie germană Salutare, barbarilor, Casa de Editură Max Blecher, 2022, traducere de Manuela Klenke.