Statutul epistemologico-filosofic al interdisciplinarităţii, ca orientare tot mai prezentă şi mai activă în construcţia şi dinamica ştiinţelor mature se edifică treptat, pornind de la complexitatea domeniilor vizate în cercetare, cât şi de la stadiile istorice mai noi din evoluţia diverselor ramuri ştiiţifice. Acestea din urmă nu pot fi propulsate doar prin specializare îngustă sau izolare metodologică. Corelându-se inextricabil cu evoluţia teoriilor ample, cu edificarea şi utilizarea paradigmelor de cercetare, înaintarea rapidă a ştiiţelor presupune nu întrebări izolate, nici doar date circumscrise limitat sau conjecturi îngust- localizate.

Viziunea şi demersurile interdisciplinare vor apărea ca fiind de neocolit, ca solidare, la început, cu construcţia de mari insule de raţionalitate, centrate pe macro-probleme, cum ar fi cele ale raporturilor om – mediu (ambiental), cele ale vieţii şi sănătăţii umane sau cele izvorâte din marile crize ale lumii globalizate contemporane. Prin interdisciplinaritate, ca program metodologico-epistemologic indispensabil în cercetarea prezentă şi viitoare se urmăreşte transferul de problematici, metode şi idei fecunde, dintr-o disciplină, în altele, cu scopul de a dinamiza şi stimula creativ disciplinele receptoare. Fără a fce doar o pledoarie pro domo, R. Thom – matematician de renume – argumentează că matematica contemporană constituie o principală sursă pentru transferuri interdisciplinare. Se elaborează astfel, modele complexe şi fecunde, capabile să-şi autocorecteze, cel puţin în parte, incongruenţele şi inadecvările, comparativ cu noile domenii în care sunt puse să funcţioneze structurile matematice translatate. Potrivit aceluiaşi  R. Thom, „limba interdisciplinarităţii este (în principal) matematică, deoarece tocmai în matematici domneşte o generalitate teoretică, nu neapărat legată de calcul, ci având o natură calitativă şi topologică” (Apologie du logos, Hachette, Paris, 1990, p. 642). Opoziţia fecunda dintre local (particular)  şi global (general) este prezentă în orice disciplină şi tocmai în cuprinderea respectivei opoziţii, structurile matematice cu dinamismul lor sunt de neînlocuit. Aşadar, matematica funcţionează ca un vector privilegiat al interdisciplinarităţii, mai ales în ştiinţele naturii, dar şi în lingvistică, în ştiinţele economice şi în alte ştiinţe ale complexităţii socio-culturale.

Sub aspect istorico-metodologic, o mărturie elocventă despre prezenţa şi rolul indubitabil rodnic al interdisciplinarităţii este oferit de apariţia, la jumătatea secolului douăzeci, a ciberneticii, în strânse corelaţii cu Teoria informaţiei şi Teoria sistemelor complexe. Chiar de la apariţie, cibernetica, respectiv teoria sistemelor cu comandă şi control, atât din lumea vie, cât şi din viaţa socio-culturală, s-a dovedit o construcţie multi- şi interdisciplinară, înnoitoare, generatoare de noi tipuri de explicaţie, de noi modele cauzal-ordonatoare, ce depăşesc pe cele linear-mecaniciste anterioare. Faptul că Norbert Wienner, fondatorul noii discipline (la care  a contribuit şi Şt. Odobleja cu a sa Psihologie consonantistă) era, ca formaţie de bază, matematician, confirmă, oarecum, ideea lui Thom despre rolul matematicii de principal vector al interdisciplinarităţii.

Ca disciplină ştiinţifică de sinteză, mai nouă, cibernetica va studia sistemele adaptative  complexe, precum cele de tehnologie înaltă, cele biologice sau cele economice, social-politice şi culturale, cele ideal-conceptuale etc. Fiind un fel de metaştiinţă, mai ales a secolului XXI, ce include organic metode, concept şi legităţi din alte discipline adiacente, interdependente, direcţionate toate către studiul sistemelor complexe şi al adaptării lor la medii, de asemenea, complexe, cibernetica a suferit, la rândul ei, o complexificare. Se pot distinge, astfel, cibernetica de ordinal unu, predominant tehnologică; apoi, cea de ordinal doi, mai ales vizând biologicul şi cea de ordinal trei, centrată pe sisteme teoretic-ideale, complex-adaptative. (vezi Wikipedia, Cibernetica şi ştiinţele complexităţii. În loc de introducere). Este demn de remarcat forţa euristică înnoitoare a ciberneticii, ca o cunoaştere sintetizatoare a organizării şi comunicării informaţionale. Între ideile noi, cu mare capacitate explicativă, ale ciberneticii s-au impus: retroacţiunea sau feed-back-ul funcţional, în comparaţie cu interacţiunea egalitară; apoi, autoreglarea, comparativ cu caracterul stabil, static; dar, mai ales, finalitatea antientropică, comparativ cu cauzalitatea clasică, predominant linear-mecanicistă. Asemenea idei fertile şi clarificatoare pot deveni, uneori, obscurizante, printr-o supra-aplicare şi extinderi excesive, de tipul celor numite de E. Morin „cibernetism” sau „informatism”. (apud  V. Tonoiu, În căutarea unei paradigme  a complexităţii, Ed. IRI, 1997, p. 136).

Puternic întrepătrunsă cu cibernetica lui Wienner ca (meta)-ştiinţă a organizării este Teoria shannoniană a informaţiei. Aceasta din urmă are meritul de a fi oferit noţiunii de informaţie un statut apropiat physis-ului, ca realitate organizată. Cibernetica, cu diversele sale niveluri face posibil ca teoria lui Shannon şi Weaver să fie adâncită prin recontextualizări, „prin dubla şi metodica deschidere atât către  physis, cât şi către domeniul antropo-social, permiţând o complexificare a înţelegerii celor două domenii, correlate prin bucle recursive”. (V. Tonoiu, op. cit., p. 137). Prin astfel de recontextualizări şi deschideri se depăşeşte „carenţa” teoriei matematice a informaţiei, limitare adesea remarcată, anume lipsa de interes a acestei teorii faţă de sensul şi mai ales valoarea informaţiei pentru receptor. Sensul – care se generează în praxis-ul antropo-social – era, prin abstracţie, neglijat în etapa iniţială a teoriei informaţiei. Potrivit lui B. Jarrosson, tocmai contextul cultural-cognitiv conferă sens informaţiei (vezi Invitation a la philosophie des sciences, Seuil, Paris, 1992, p. 219). Urmărind a lega informaţia cu contextul său, o corelăm cu conceptual de sens, ce are şi aspecte subiective. Dintre  variatele impresii receptate prin simţurile noastre, nu toate devin informaţii cu sens. Doar unele dintre respectivele impresii sunt preluate de reţeaua categoriilor intelectului şi astfel se structurează şi se constituie informaţia cu sens, cuprinsă în judecăţi asupra fragmentului de realitate vizat. Intelectul este cel care face să se ivească informaţia cu sens din percepţii,  acela care oferă o „lectură” a realului, dând o organizare senzaţiilor, pentru ca ele să devină informaţie cu sens. Potrivit aceluiaşi Jarrosson, demersurile subiectului generic ar fi mai ample, cu trei etape: a) o cunoaştere prealabilă ; b) intenţia globală şi c) imaginaţia creatoare.

În prima etapă, a cunoaşterii prealabile, se conferă un sens pentru senzaţii aflate, oarecum, pe un loc median, între cele extrem de uzuale şi cele mai noi, adesea ultraspecializate. În etapa a doua se preia informaţia care – trecând de reţeaua categorială – a căpătat un sens în raport cu experienţa noastră trecută şi va fi încorporată în cunoştinţele noastre. Ea va trebui să fie coerentă cu reprezentarea noastră a lumii, pentru că, altfel, disonanţa ar duce la respingerea foarte probabilă a sa. În această manieră, reprezentarea noastră a lumii exprimă şi intenţia noastră asupra lumii şi participă la trierea senzaţiilor, favorizând pe acelea care o întăresc. Astfel, cu o paradigmă de natură mecanicistă se vor selecta faptele percepute într-o manieră restrictivă adecvată; unele vor fi neglijate sau nu vor primi semnificaţia extinsă. Se poate constata că prima etapă şi cea de a doua se pot opune, prin efectele lor; prima etapă lărgeşte perceperea de semnale-informaţii la noi aspecte şi domenii iar a doua face să intervină o selectivitate, adesea rigidă, prin demersurile de filtrare ale intelectului şi ale paradigmei intenţionale. A treia component, imaginaţia creatoare, se manifestă printr-o capacitate de a descoperi noi interprtări ale fragmentelor realităţii, prin reprezentări (mai ales metaforice), ce le substituie pe cele uzuale, chiar răsturnându-le. Cu precădere, minţile geniale surprind ceea ce altele, comune, nu sesizează, respectiv reuşesc să dea un nou sens lumii înconjurătoare, „citind” în faptele din lume, noi informaţii şi sensuri. Asemenea manifestări ale imaginaţiei creatoare apar mai rar, păstrând şi laturi misterioase, greu sau chiar imposibil de măsurat.

Pornind de la unele disociaţii ale viziunii epistemologice istoriste a lui Thomas Kuhn se pot delimita două niveluri ale procedurilor metodologice şi ale rezultatelor lor creative în ştiinţele mature. Primul este acela al utilizării paradigmei de cercetare existente în comunitatea  în cauză, pentru rezolvarea de aşa-zise puzzles sau probleme normale; al doilea este cel al trecerii la o nouă paradigmă, prin demersuri adesea interdisciplinare, respectiv al revoluţiei ştiinţifice kuhneene. În acest al doilea nivel, trecerea la noua paradigmă va însemna aport multidirecţional de informaţii noi, cu reconfigurarea stilului şi metodelor de cercetare, într-un process ireversibil. Chiar dacă şi la nivelul întâi, cel al aşa-zisei ştiinţe normale –  ce evită anomaliile cercetării – se pot produce idei şi rezultate noi, utilizând paradigma drept ghid, înnoirile obţinute prin formarea oarecum bruscă a noii paradigme, cu deschideri numeroase şi spre alte discipline, sunt mai frecvente şi mai de profunzime. Calea mai profundă a cercetării noului în ştiinţa extraordinară (nivelul doi) se constituie, aşadar, ca o succesiune ireversibilă de restructurări (Blaga o numea metaforic cunoaştere luciferică); ea implică schimbări ale paradigmelor, cu generarea de instrumente metodologice mai perfecţionate, adecvate unor noi problem mai ample şi, de regulă, mai adânci,incluzând vechile anomalii. Accentuarea ce vizează caracterul mai profund al cercetării la nivelul doi – al ştiinţei extraordinare – nu echivalează cu minimalizarea rolului paradigmei pentru ştiinţele mature. Creaţia unei paradigme este, pentru Kuhn, actul fondator al unei ştiinţe. Acesta va provoca o transformare intrinsecă a practicilor de cercetare în domeniul vizat, astfel încât ştiinţa în cauză, din preparadigmatică devine ceea ce s-a numit ştiinţă normală. Paradigma (incluzând teorii) se va caracteriza prin putere explicativă, prin numărul mai mare de probleme abordabile, de întrebări rezolvabile pe care tocmai permite a le defini; apoi, prin promisiuni şi forme noi ale încrederii în raport cu un progres cognitiv, uneori considerat excesiv linear şi cumulativ. Apariţia de anomalii în cercetare va întrerupe dezvoltarea cumulativă în domeniu. Revoluţia ştiinţifică (kuhneeană) şi generarea unei noi paradigme vor apărea, de asemenea, ca inevitabile.

Fecunditatea teoretico-practică a procedurilor interdisciplinare se regăseşte, cu şi mai mare pregnanţă, în domeniul supercomplex al ştiinţelor socio-umane. Urmărind statutul metodologic al ştiinţelor sociale, în special al politologiei, D. Fisichella considera că distincţia lui Windelband între ştiinţe ideografice (vizând mai ales determinarea individualităţii unor fenomene) şi cele nomotetice (orientate spre construcţia de sisteme teoretce universale) nu funcţionează pentru a marca deosebirea dintre ştiinţele socio-umane şi cele ale naturii. Cu argumente din istoria şi filosofia ştiinţei, autorul italian arată, justificat, că amintita distincţie este, mai ales, intradisciplinară şi nu interdisciplinară (D. Fisichella, Ştiinţa Politică, Ed. Polirom, Iaşi, 2007, p. 37). Există niveluri (faze) ideografice şi alte niveluri nomotetice de cercetare, în interiorul fiecărei discipline. Cunoaşterea predominant universalizantă şi deductivă nu poate şi nu trebuie să excludă cercetările bazate pe observaţie, descriere şi instanţializare individuală. Apoi, faptele vizate nu pot fi, la rândul lor, total neutre faţă de concepte şi structuri teoretice generale.

În diferitele lor faze – normale sau extraordinare, nomotetice sau ideografice –  ştiinţele caută, formulează şi utilizează regularităţi sau legităţi, vizând tendinţe generale, relaţii invariabile sau, mai ales, cu o mare frecvenţă de realizare. Termenul de lege se va utilize totuşi, în diverse discipline ştiinţifice, cu precauţie, întrucât conţine şi aspect echivoce. Pentru ştiinţele socio-umaniste, el pare a fi suprasemnificant, având excrescenţe aşa-zis metafizice. De exemplu, „legile” lui Marx cu privire la istorie sunt – cum s-a spus – mai mult elemente ale unei viziuni despre istorie. Iar pentru ştiinţele naturii, acelaşi termen cuprinde adesea reziduuri cu aspecte mecanicist-rigide, precum ipoteza despre o necessitate implacabilă a naturii. Cercetări interdisciplinare din ştiinţele empirice, ca şi acelea metateoretice din epistemologie au forjat convingerea că nici o lege a ştiinţelor factuale n-ar putea fi vreodată dovedită ca fiind, în mod definitive, complet-adevărată. Apariţia inevitabilă a anomaliilor, ce transcend paradigmele din respectivele ştiinţe este o confirmare mereu reluată a convingerii de mai sus. În măsura în care legile sunt incluse în sisteme teoretice, ele sunt mai rezistente, totuşi, la infirmări, rămânând o bază suficient de sigură pentru previziuni.

Cercetarea capacităţilor şi limitelor manifestate prin previziunile ştiinţelor empirice (inclusive cele socio-umane) este un câmp interdisciplinar prin excelenţă, ce angajează şi opţiuni valorice, filosofico-morale. În acest sens, ne putem întreba, justificat, dacă legile şi previzibilitatea ce ele o permit (de exemplu legile statistice acţionând în pandemie) nu limitează drastic opţiunile şi libertatea indivizilor umani. Se poate contraargumenta, totuşi, că previziunea – ca bază a descoperirii de fapte şi fenomene noi – este şi o expresie a libertăţii cercetătorilor. După acelaşi D. Fisichella, libertatea, aici, este indisociabilă de o anumită responsabilitate şi astfel, „conştientizarea consecinţelor inerente propriilor comportamente şi elaborarea chibzuită a proiectelor în baza congruenţei mijloacelor şi scopurilor vor implica a ţine cont de necesitatea evitării consecinţelor nedorite şi a pericolelor din viitor ; astfel, previziilitatea şi regularitatea nu neagă oportunitatea opţiunii individuale şi colective” (ibidem, p.45). Odată cu avansarea istoriei, cu amplificarea fluxurilor informaţionale, a mobilităţii sociale orizontale şi verticale, este nevoie de o previziue mai cuprinzătoare privind complexitatea societăţilor. Prin integrarea în contexte policondiţionale alternative, adesea la fel de posibile, previziunea va lua forma unor scenarii. În cadrul elaborării de scenarii alternative şi al optării pentru unul sau altul dintre ele, spaţiul rezervat libetăţii (în plan teoretic, dar şi practic) rămâne prezent. În confruntarea în interiorul multitudinii scenariilor elaborate „apar gradele de plauzibilitate ştiinţifică ale respectivelor scenarii şi capacitatea lor de a lansa noi ipoteze (creative), credibile, de o importanţă comparativ mai durabilă şi mai extinsă” (ibidem, p.46 ).

Amplificarea abordărilor interdisciplinare, cu angajări moral-filosofice în ştiinţele antropo-sociale deschide, în plan metateoretic, o perspectivă a semnificaţiilor ontologice mai adânci ale interdisciplinarităţii. Întrucât cultura reprezintă modul autentic uman de existenţă şi creaţie, cercetarea comportamentelor omului se impune a fi realizată complementar, cu ajutorul mai multor paradigme şi metode. Dintre acestea amintim:

• cele de ordin teoretic (ştiinţifice, fiosofice), cele de ordin simbolic şi hermeneutic (artistice, religioase, cu tipuri distincte de limbaje),
• dar şi de ordin normativ (drept, morală, tradiţii cu funcţii de reglementare ) şi de ordin instituţional şi instrumental-practic (educaţie, economie, tehnică, mijloace de comunicare ş. a.).

Având, prin excelenţă, un caracter integrator, lumea culturii poate fi explicitată doar printr-o perspectivă interdisciplinară, pentr a-i sesiza, fie şi aproximativ, varietatea de articulaţii şi aspecte, aflate în interdependenţe şi în transformări neîncetate.

O schimbare de mare anvergură a intervenit în statutul global al ştiinţelor, în contextul evoluţiilor din cultura contemporană. Modelul ştiinţei clasice, galileo-newtoniene, considera că universul material devine inteligibil numai dacă omul, ca subiect cunoscător, se detaşează de propria subiectivitate evaluativă, de atitudini şi interese practice deformante, precum „idolii” lui Fr. Bacon. Astfel, subiectul uman s-ar raporta la ontos, doar ca subiect pur raţional, neangajat axiologic, detaşat de propria istorie. În a doua jumătate a secolului douăzeci se instituie o schimbare radicală a paradigmei epistemologice de raportare la univers. În accord cu această nouă paradigmă, universal nu se mai prezintă atemporal, ci are esenţialmente o istorie. Conform de-acum cunoscutului principiu antropic, consubstanţial universului, istoria vieţii şi a omului sunt cuprinse, potenţial, în mecanismele de devenire istorică ale respectivului univers. Este o opoziţie netă cu vechiul model al ştiinţei clasice, după care totul s-ar petrece în univers, ca şi când omul ar fi inexistent acolo. Potrivit noii paradigme, universul ar fi astfel autoorganizat, încât să facă posibilă apariţia şi vieţuirea omului. S-a argumentat de către savanţi – precum  John Barrow (Originea universului, Ed. Humanitas, Bucureşti, 1994, p.133) – cum, pentru ca universul să conţină observatori umani vii, cu atomii şi nucleele lor, constantele fundamentale ale naturii (cea gravitaţională, viteza luminii în vid, constanta lui Plank, sarcina şi masa electronului şi alte câteva ) trebuiau să aibă valori foarte apropiate de cele tocmai dezvăluite de Fizica şi Cosmologia epocii prezente. Astfel, reprezentările anterioare, ce instituiseră opoziţia pâna la ruptură dintre om şi natură, nu mai au o valabilitate universală, ci se vor explica prin punerea lor într-un anumit context istoric şi intelectual, corelat, la râdul lui, cu un model cultural determinat. Cum s-a subliniat, „Principiul antropic acordă umanului o semnificaţie cosmologică şi ontologică…; nu antropologizarea naturii ar fi acum pe primul plan, ci naturalizarea sau cosmologizarea omului şi a culturii sale” (Gr. Georgiu, Filosofia culturii, Ed. SNSPA, Bucureşti, 2001, p. 113). Demersurile de cunoaştere interdisciplinară devin indispensabile într-o asemenea refacere a unităţii, a noii alianţe dintre om şi natură, dintre subiect şi obiect, dintre cultură şi cosmos. Fără a se anula diferenţele de nivel, gândirea filosofică şi ştiinţifică actuală regăseşte presupoziţii ale vechilor ontologii şi admite un fel de acord metafizic, quasireligios, între raţiunea umană şi lume, acord înscris în structurile profunde ale realităţii obiective. Se instituie astfel o tendinţă de depăşire a separaţiei rigide, din ştiinţa clasică, dintre subiect şi obiect. În noile contexte ale cercetărilor interdisciplinare, opoziţia dintre ştiinţele naturii şi ştiinţele spiritului este atenuată şi regândită, pusă repetat în discuţie, pe baza noilor perspective intergratoare, prin excelenţă pluri- şi interdisciplinare. În locul izolării omului, prin metodologii superspecializate, ştiinţele naturii, în stadiul actual al intrării în „noua alianţă”, conferă din nou omului cosmologizat, statutul de „măsură a tuturor lucrurilor”. Sintetizând, există temeiuri pentru a susţine că omul rezumă Universul, care, la rândul său, incluzând, la limită, Transcendenţa, l-a generat pe om.