Interferenţe, peste timp, ale unor viziuni epistemologice: L. Blaga şi Th. Kuhn

În arhitectura complexă a sistemului blagian, cuprinzând succesiunea de trilogii, epistemologia ocupă un loc deosebit de important, în măsura în care Trilogia cunoaşterii deschide edificiul de ansamblu al viziunii sale filosofice. Este o situaţie pe care o consfinţeşte autorul însuşi, în testamentul său editorial, din 1959.

Analiza ce urmează nu-şi propune o abordare largă, atotcuprinzătoare, a epistemologiei lui Lucian Blaga, ci adâncirea unor aspecte ale conceptelor de cunoaştere paradisiacă şi cunoaştere luciferică, a căror forţă metodologică şi explicativă este reconfirmată de multiple analogii cu o viziune epistemologică ulterioară, precum aceea a lui Thomas Kuhn; respectiv, de strânsa apropiere funcţională şi de conţinut cu unele concepte kuhneene de bază ca: ştiinţă normală, cercetare extraordinară, criză, anomalii şi revoluţii ştiinţifice.

Blaga însuşi stimulează – se pare – pe cercetătorul de mai târziu, la noi interpretări ale conceptelor şi construcţiilor sale epistemologice. În introducerea la Cenzura transcendentă preciza, într-o notă explicativă: „Rezultatele la care am ajuns în Cunoaşterea luciferică  sunt independente de noua concepţie metafizică (din Cenzura transcendentă); ele rezistă prin ele înseşi (…). Recunoaştem prin aceasta că rezultatele obţinute în Cunoaşterea luciferică sunt susceptibile, în cele din urmă, să fie încadrate şi în alte viziuni metafizice” (Cenzura transcendentă, în Opere, vol. 8, Ed. Minerva, Bucureşti, 1983, p. 447 ).

Validitatea construcţiei epistemologice pe care o propunea Blaga era argumentată, pe larg, la vremea respectivă, prin confruntarea, chiar de către autor, a noilor sale idei şi teorii, atât cu rezultate şi probleme ştiinţifice contemporane, de vârf, cât şi cu sinteze filosofice notorii, bine închegate, precum criticismul Kantian sau pozitivismul mai nou şi altele.

Propunând ideile şi construcţiile sale originale, Blaga se opune atât exclusivismului metodologic, cât şi unui eclectism, pe bună dreptate considerat facil, „mălăieţ”, „care nu aduce niciodată servicii chestiunilor de supremă seriozitate”(ibidem, p. 508). Respingând poziţia după care ar fi cu putinţă o fixare pe planul cunoaşterii a materialului intuitive, fără intervenţia elaborărilor conceptuale şi categoriale, Blaga polemiza cu pozitivismul lui Mach sau al lui Avenarius, gânditori pe care îi socotea printer adversarii cei mai fervenţi ai categoriilor filosofice.

În Cunoaşterea luciferică, Blaga va delimita mai multe moduri ale cunoaşterii înţelegătoare, fără a le izola unul de altul. Pe de o parte, modul concret-sensibil, apoi cel paradisiac, cărora le adaogă pe cel mitic-imaginativ; acestea, împreună, au trăsături, în bună măsură, comune. Pe de altă parte, Blaga dezvăluie, cu originalitate, existenţa modului luciferic de cunoaştere, cu trăsături, în esenţă opuse celorlalte trei moduri de cunoaştere; acestea din urmă le va subsuma modului paradisiac.

Deşi au şi aspecte, laturi oarecum comune, cele două principale moduri de cunoaştere – paradisiac şi luciferic – diferă radical prin menirea lor funcţională, prin punctul lor de iniţiere şi prin perspectivele lor. Aşezând faţă în faţă, pe două coloane, unele din trăsăturile lor principale, va putea fi scos mai bine în evidenţă, atât corelaţia dintre ele, cât şi, mai ales, opoziţia lor (L. Blaga, Cunoaşterea luciferică, Opere vol. 8, Ed. Minerva, Buc. 1983, p. 434).

Cunoașterea paradisiacă

Cunoașterea luciferică

·         Obiect nedespicat, asociat cu iluzia adecvației (iluzie neconștientizată)
·         Mistere latente, minimalizate
·         Reducție pur numerică a misterelor latente (prin abstracțiune)
·         Simili-probleme (fără tensiune internă)
·         Observații și descripții simple
·         Grade de abstracțiune
·         Obiect în criză, despicat în laturile fanice și criptice
·         Mistere deschise
·         Variere calitativă (atenuare, premanentizare sau potențare) a misterelor deschise
·         Probleme cu tensiune interioară
·         Observații și descripții dirijate (prin idei teorice)
·         Planuri ierarhizate de revelare a misterelor

Punând în funcţiune asemenea dimensiuni şi aspecte – precum cele marcate mai sus, în coloana din dreapta – cunoaşterea luciferică face ca misterul deschis, mai ales urmând metoda atenuării, să nu mai fie reprezentat, ca la început, prin fanicul său complex şi divers, ci prin cripticul său revelat, adesea mai simplu (de exemplu: vibraţiile mecanice, pentru varietatea sunetelor).

Raportându-se la Kant, Blaga arăta că fondatorul criticismului, deşi a presimţit câte ceva din cunoaşterea luciferică – de exemplu la nivelul antinomiilor – a vizat totuşi cunoaşterea în ansamblul ei, prin elemente ce nu caracterizează decât cunoaşterea paradisiacă. Deoarece obiectul cunoaşterii paradisiace (fenomenalul) îşi este sieşi oarecum suficient, cât timp nu depăşim limitele acesteia, nu este nevoie de apelul la numenalul kantian. Abia în câmpul cunoaşterii luciferice, cu laturile şi funcţiile ei proprii, se poate înţelege mai bine statutul (anterior ambiguu), al fenomenalului şi numenalului din epistemologia kantiană. Potrivit lui Blaga, „fenomenalul Kantian, ca şi numenalul se descoperă a fi cazuri cu totul speciale: întâiul al «fanicului» şi al doilea, al «misterului permanentizat»” (Cenzura transcendentă, în loc. cit. p. 389).

Denumirea pronunţat metaforică a celor două moduri de cunoaştere este preferată de autorul Trilogiei cunoaşterii pentru că respectivele denumiri (paradisiac, luciferic) sunt purtătoare mai largi de înţelesuri şi subînţelesuri şi permit mai uşor interpretări şi pecizări ulterioare, comparativ cu termeni tehnici prea restrictivi şi chiar inadecvaţi, ca de ex.: cunoaştere empirică şi cunoaştere teoretică. Ideea de mister este plasată în centrul (meta)teoriei despre cunoaşterea luciferică. Ea exprimă, ca idee-negativ, conştiinţa unei absenţe cu accent de esenţialitate, care se substituie unei prezenţe pline, dar fără accent de esenţialitate. Fără categoria de mister, notează gânditorul, „spiritul nostru ar fi mai sărac nu doar cu o idée-categorie, ci cu un întreg mod de cunoaştere, cel mai complex din câte îşi dispută întâietatea în spiritul uman” (Ibidem, p.493). O regulă fundamentală de lucru a cunoaşterii luciferice este formulabilă în metalimbaj astfel: „Orice complicaţie accidentală a unui fond ascuns poate fi privită şi ca revelare disimulatoare a unui mister” (Ibidem, p. 504). Printr-o asemenea normă, cunoaşterea e permanent dirijată de la accidentalul acoperitor, spre adâncul acoperit.

Blaga va distinge între cunoaştere ca ansamblu de idei, ca locuitor al lumii a treia, am spune – după Popper – şi cunoaştere ca fapt psihologic în curs de realizare, fără să izoleze aceste ipostaze. Mecanismul de legătură între ipostazele amintite este presupus a se realiza printr-o aşa-numită constantizare. „Prin acest fel de transpunere a unor factori subiectivi (senzaţii de sunet, culoare etc.), prin constantizare, de pe planul fenomenal al conştiinţei, pe planul unei consecvente raportări la obiect, se realizează, dacă nu o «cunoaştere», cel puţin o «cvasi-cunoaştere»” (Ibidem, p. 512).

Trecerea de la starea de pură subiectivitate, la cvasi-cunoaştere (cu aspecte disimulatoare) nu se realizează pritr-o ancorare într-o conştiinţă generică, pe linie kantiană. Susţinând că nu înţelege conştiinţa generică decât ca o conştiinţă reactivă a indivizilor, Blaga se delimitează de apriorism, dar, totodată minimalizează rolul comunicării prin limbaj şi al cooperării, în cazul grupurilor de cercetare şi – mai larg – al comunităţii sociale, pentru constituirea şi dezvoltarea cunoaşterii, inclusiv a celei ştiinţifice. O iluzie nu devine cunoştere – notează Blaga – „prin aceea că este universală, dar iluzia dobândeşte virtuţi cognitive, adică devine semn al unui obiect, atunci când ea este o reacţiune constantă a aceluiaşi subiect cognitiv” (Ibidem, p. 514). Sub aspectul analizei raporturilor dintre conştiinţa individuală şi conştiinţa grupurilor sociale, Blaga se pare că rămâne aici, la cadrul filosofic clasic, unde subiectul, cogito-ul în sens cartezian, apare ca fondator solitar de sine, chiar dacă în limitele fixate prin „cenzura transcendentă”.

Vom urmări, în continuare, variate analogii metateoretice şi interferenţe de concepte şi construcţii epistemologice între creaţia blagiană şi aceea, mai târzie, a lui Kuhn, ceea ce ni se pare că permite o adâncire a capacităţii explicativ-interpretative pentru viziunea epistemologică a fiecăruia dintre cei doi gânditori. Analogii semnificative şi de adâncime vor apărea – credem –  pe de o parte, între conceptele de ştiinţă normală (strâns corelat cu cel de paradigmă), apoi cele de cercetare extraordinară şi revoluţie ştiinţifică, ale lui Kuhn şi, pe de altă perte, conceptul de cunoaştere paradisiacă (ce preia şi cunoaşterea sensibil-concretă, ca şi pe cea mitică), respectiv cel de cunoaştere luciferică, din viziunea lui Blaga. Dualitatea între paradisiac şi luciferic vizează la Blaga, cunoaşterea lato sensu, inclusive cea filosofică. Kuhn este centrat mai ales pe cunoaşterea (şi metacunoaşterea) la nivelul cercetării ştiinţifice disciplinare, specializate, cu dualităţile şi etapele acesteia. Deşi poziţia kuhneeană reprezintă o restrângere şi o specializare în raport cu cea a lui Blaga, structurarea de ansamblu a celor două vizuni epistemologice are analogii izbitoare. Idei blagiene despre caracterul nemonolitic al cunoaşterii, despre complementaritatea celor două moduri de bază ale cunoaşterii sunt reluate în termeni proprii, dar cu aceeaşi structurare, şi de către Th. Kuhn.

Drama cunoaşterii, expusă de Blaga nu este o simplă descripţie metaforică, ce ar rămâne cumva la nivelul superficialului, al accidentalului. Dimpotrivă. Se va edifica o (meta)teorie, cu precădere metafizică, punându-se accentul pe rolul central al misterului, ca şi pe funcţiile explicative necesare ale componentelor (cunoaşerea paradisiacă, cu modurile ce-i sunt subordonate, apoi cea luciferică) şi de asemenea, pe înlănţuirea necesară a unor faze, numite metaforic precum urmează: starea de graţie (cu problematizare redusă), ieşirea din graţie, orgoliul luciferic (adânc problematizant), integrarea în mister (Ibidem, p. 496).

Pe terenul mai delimitat al evoluţiei ştiinţelor Kuhn a realizat o viziune (meta)teoretică analogă, cuprinzând o înlănţuire necesară a fazelor: preştiinţă, ştiinţă normală, cercetare extraordinară şi revoluţie ştiinţifică, noua ştiinţă normală ce a instaurat noua paradigmă. Cunoaşterea ştiinţifică, la nivelul fazei ştiinţei normale se desfăşoară în cadrul unei paradigme, ca realizare exemplară, ce cuprinde: legi şi ipoteze majore, reguli de aplicare a acestora, probleme exemplare şi soluţii deja date, angajamente ontologice, cel mai adesea tacit asumate de grupul de cercetare disciplinară în cauză (Th. Kuhn, Structura revoluţiilor ştiinţifice, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1976, p. 220). Utilizând paradigma, grupul de cercetare rezolvă probleme aşa-zis normale. Totuşi, neprogramat, vor apărea probleme mai adânci, irezolvabile în cadrul paradigmei existente şi care pregătesc criza şi apoi revoluţia ştiinţifică, ce va instaura o nouă paradigmă de cercetare. Kuhn va explicita, de asemenea, incomensurabilitatea şi necomunicabilitatea unei vechi paradigme cu cea nouă, pe cale de a se constitui, în urma crizei şi a revoluţiei ştiinţifice.

Anterior, Blaga, referindu-se la termenii ce expun cele două moduri de cunoaştere, sublinia: „Sensul lor diferă profund, după cum e vorba de obiectul cunoaşterii paradisiace sau despre cel al cunoaşterii luciferice” (L. Blaga, Cunoaşterea luciferică, în loc. cit. p. 336). Când se utilizează eventual aceiaşi termeni (de exemlu: esenţial, accidental, cunoscut, necunoscut ş.a.) „se impune o deosebită atenţie la disocierea sensurilor de care e susceptibil acelaşi termen, în raport cu dualitatea cunoaşterii” (Ibidem). Analizând demersurile de rezolvare a problemelor de cunoaştere luciferică – corespunzând anomaliilor din reconstrucţia epistemologică a lui Kuhn –  Blaga introduce aşa-numita idee teorică, care permite un fel de salt în cripticul misterului deschis. „De aici urmează – adaugă Blaga – că ideea cu funcţie teorică, ce apropie soluţionarea fie şi parţială, pe de o parte, şi fanicul misterului deschis, pe de alta, trebuie să-şi fie, din punctul de vedere al conţinutului lor, străine. Acest aspect constituie tensiunea interioară a problemei luciferice”  (Ceea ce ar corespunde anomaliei, din viziunea lui Kuhn).

Cercetarea extraordinară (respectiv, cunoaşterea luciferică la Blaga) va fi urmărită şi sub dimensiunile sale psihologic-motivaţionale. Kuhn invocă, în privinţa genezei acesteia, o schimbare bruscă, nedeductibilă din vechea paradigmă, analogă cu faza „iluminării”, dezvăluită de psihologia creativităţii (vezi Th. Kuhn, op. cit., p. 138). Blaga, vizând rezolvarea de probleme în cunoaşterea luciferică, prin utilizarea unor categorii în rolul de idei teorice, va remarca şi el, sub unghi psihologic: „În cunoaşterea luciferică, un concept categorical, găsindu-se în disonanţă cu materialul „fanic” aduce intelectul într-o stare de neliniştită perplexitate iscoditoare” (L. Blaga, op. cit, în loc cit., p. 345). Accentuându-se asupra polarităţii dintre cele două moduri de cunoaştere, asupra discontinuităţii lor, se va sublinia că „actul punerii unei probleme de cunoaştere luciferică implică anularea virtuală a poziţiilor conceptuale ale cunoaşterii paradisiace”; aceasta, în măsura în care „materialul fanic al unei probleme deja puse suportă în cadrul noii abordări din cunoaşterea luciferică, o dislocare categorială” (Ibidem, p. 358). Fără a nega un dualism de procedee şi concepte, ce ar putea fi dependent şi de natura domeniilor vizate, Blaga accentuează însă – ca şi Kuhn mai târziu – dualitatea existentă în cunoaştere, ca atare. Trăsături şi funcţii analoge ale momentelor duale ale cunoaşterii ştiinţifice vom regăsi în viziunea lui Kuhn. Ştiinţa normală şi cercetarea extraordinară, revoluţionară vor avea funcţii necesare – poate mai mult precizate şi localizate, comparative cu Blaga – astfel încât ştiinţa trebuiesă conţină fie aceste componente, fie eventual altele, care ar îndeplini, totuşi, aceleaşi funcţii.

Ştiinţei normale îi revine sarcina de a oferi contextul adecvat pentru cercetătorii ce lucrează în interiorul unei paradigme, în vederea aprofundării unei teorii, până la detalii. Este necesar ca ştiinţa normală să fie mai puţin critică; altfel, toţi cercetătorii şi-ar dedica timpul criticii la adresa cadrului metodologic-conceptual şi nu ar detalia rezultatele. Dar şi situaţia când toţi savanţii ar rămâne doar susţinători ai ştiinţei normale este unilaterală; fiecare disciplină s-ar închide într-o paradigmă unică şi nu ar mai progresa dincolo de ea. Nu există temeiuri necesare, a priori, pentru ca un cadru al ştiinţei normale să fie perfect adecvat, într-o disciplină ştiinţifică sau alta. Urmează, de aici, că ştiinţa trebuie să dispună, pentru a îndeplimi o altă funcţie necesară, de un mijloc de a rupe cu paradigma deja folosită şi de a trece la o alta, mai adecvată noilor probleme (unele, de tip anomalie). Acest mijloc apare sub forma cercetării extraordinare şi a revoluţiei ştiinţifice. În locul unui progres cumulativ al ştiinţei, propus de empirişti şi inductivişti, Kuhn propune şi opune un progres prin succesiunea ireversibilă de restructurări revoluţionare, cu apariţia  de noi paradigme de cercetare, dar fără a atinge vreodată un adevăr definitive, ca punct terminus.

În acelaşi sens, având însă o deschidere filosofico-speculativă mai amplă, Blaga va caracteriza cunoaşterea luciferică, nu ca o prefacere a misterelor existenţiale în non-mistere, în soluţii total transparente, ci ca o manifestare a posibilităţii minţii umane de a se integra în mister ca atare, fie prin atenuare sau permanantizare, fie chiar prin potenţare, la nivelul mai înalt al intelectului ecstatic.

Întâlnirea, peste un arc de timp de peste treizeci de ani, între epistemologia lui Blaga, ale cărei baze au fost puse între 1931 şi 1934, şi cea a lui Thomas Kuhn, care-şi publica în 1962 prima ediţie a Structurii revoluţiilor ştiinţifice – ni se pare a scoate în evidenţă, remarcbil, adâncimea de gândire şi durabilitatea valorică, proprii edificiului filosofico-epistemologic blagian.

În domenii fundamentale – precum este şi cercetarea cunoaşterii – soluţiile radical-noi şi mai ales cu bătaie mai lungă în timp nu se întâlnesc nici uşor, nici prea frecvent. Ceea ce face ca acelea dej propuse – chiar perfectibile şi reinterpretabile, cum e şi construcţia blagiană – să-şi păstreze mereu o aură de demnitate spirituală şi de mister fascinator, ce propulsează înaintarea cunoaşterii umane.

Articolul anterior
Înțelegerea hibridă / Daniel Mazilu

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Fill out this field
Fill out this field
Te rog introdu o adresă email validă.
You need to agree with the terms to proceed

Meniu
Sari la conținut