Interpretând textul vieții / Bogdan Silion

Deseori, atunci când te afli în preajma gândurilor unui scriitor bun, pe care ai vrea să-l „prinzi” întrucâtva într-un exercițiu hermeneutic, de interpretare și explicație, îți vine în minte ideea renunțării la orice demers critic. Înțelegerea este suficientă pentru a te alege cu partea cea mai bună a unei scrieri, cea care contează cu adevărat și poate să îți ofere o adevărată miză existențială. Și atunci, poate că este mai bine să abandonezi ispita de a scrie despre un autor care îți place. Și dacă totuși te decizi să traduci ideile acestuia în propriul tău limbaj, încerci să cauți acel punct de convergență între tine, ca cititor și autor, intraductibil în esență, inefabil, întemeietor al înțelegerii de tip hermeneutic.

Îmi asum însă riscul de a nu mă ridica, în calitate de mesager al ideilor unui filosof important, la înălțimea scriiturii acestuia, mai ales când este vorba de una dintre cele mai interesante și autentice, stilistic și ideatic vorbind, dintre toate scrierile de tip eseistic de la noi din țară. Ștefan Afloroaei[1] este scriitorul în raport cu care orice cititor se simte privilegiat; nu însă și oricine vrea să îi surprindă ideile, să scrie despre cărțile lui. Dificultatea nu vine dintr-o precaritate a înțelegerii, dimpotrivă. Atunci când citești eseurile profesorului de filosofie ieșean, te întâmpină un aer rarefiat de metafizică pură, dar condensat în idei clare, ce facilitează înțelegerea. Dificultatea apare atunci când vrei să redai, să traduci fidel ideile acestuia. În acel moment îți dai seama de complexitatea unei gândiri aflate în permanentă tensiune metafizică, de arabescurile stilistice ale raționamentelor care, chiar și atunci când se află în apropierea unor locuri comune, se detașează cu grație de ceea ce ți se pare a fi univoc, resemnificându-le, oferind cititorului perspective euristice inedite, unghiuri de abordare spectaculoase sau meditații în cheie sobră, uneori ironică și chiar autoironică, pline de rafinament și substanță.

Fabula existențială este construită pe edificiul unor texte publicate de-a lungul timpului de autor în diverse reviste de specialitate. Așa cum ne-a obișnuit și în celelalte lucrări, Ștefan Afloroaei unește diferitele eseuri în jurul unei problematici unitare, a unei teme filosofice. Și această lucrare este un exercițiu de hermeneutică pe marginea unor sensuri, expresii, texte, fragmente din lucrările unor autori consacrați, ce vizează un anumit tip de experiență, decisivă, esențială, a vieții. Hermeneutica filosofică, domeniul principal de competență al lui Ștefan Afloroaei, se continuă și, am putea spune că are ca miză chiar, existența individuală, trăită ca clipă, moment atemporal de conjugare a tuturor sensurilor ori de suspendare a lor, în extensia unei comprehensiuni totale a sensului existenței. Aceasta este și semnificația fabulei existențiale: „De cele mai multe ori, dacă nu cumva întotdeauna, ceea ce spune omul și ceea ce face compun același fapt de viață. Se intersectează continuu pe aceeași scenă imagini și lucruri, cuvinte și fapte, narațiuni și evenimente. Este ceea ce face ca unele întâmplări să capete valoarea unei fabule; povestea lor poate fi citită ca o fabulă a celui în cauză”. (p. 9).

Fabula unei vieți nu se supune unui sens univoc. Ea îmbracă multiple forme, „odată cu fiecare experiență resimțită ca decisivă”. Uneori, ea povestește despre jocul din aparență și realitate, așa cum îi poate apărea unui interpret atent al vieții. Alteori, iese în evidență sensul originar, de povestire morală, „cu tâlc”, pentru cine reușește să tragă anumite învățăminte din ceea ce experimentează. În alte cazuri, devine decisivă experiența incertitudinii, îndoiala tragică, stranietatea lumii. Toate perspectivele, și multe altele, apar ca sensuri ale fabulei existențiale în lucrarea domnului Afloroaei.

Fie că este contemplată de undeva de sus, oarecum dintr-un spațiu și timp unificate și transfigurate de prezența sensului, fie că sensul acesteia transpare din contingența și limitele fizice sau metafizice ale existenței, viața omului, a fiecărui om, dobândește atributul unei fabule. Un astfel de moment al conștientizării unui sens oarecum infrastructural vieții înseși, este unul privilegiat. Rareori, și doar în fața unor situații speciale – pe care existențialiștii le-au numit „situații-limită”, tocmai pentru a sublinia caracterul excepțional al trăirilor omului aflat în fața unei experiențe decisive – individul ajunge să se privească pe sine ca pe un străin, detașat de fapte, întâmplări, evenimente, ce îi compun ceea ce se numește „existență”. Fie că este vorba de celebrul rege-filosof Hamlet, așa cum îl surprinde Nietzsche sau de bătrânul antreprenor Vasili Andreici, dintr-o nuvelă tolstoiană, de oaspetele nocturn care-l vizitează pe Ivan Karamazov, de doamna Kurimoto – personaj din cartea lui Kawabata sau de Borges, Van Gogh ori Nietzsche, accentul este pus pe o anumită experiență, una considerată a fi fundamentală înțelegerii sensului existenței individuale, adică a fiecărei vieți, privite discontinuu,  revelatoare prin excelență, tocmai pentru că este trăită personal. Căutarea sensului este tema ce unește toate nivelurile interpretării, care, așa cum vom vedea, sunt prezente ca trepte hermeneutice pe care orice căutător de semnificație trebuie să le parcurgă.

Ca narațiune povestită și interpretată, resemnificată și contextualizată la nesfârșit, existența pare a fi o semioză nelimitată, așa cum afirmă și Eco. Din momentul în care alegerea unui om a devenit cunoscută, ea se supune unui arhetip existențial și intră în infinitul joc al interpretării. Fabula existențială se transformă într-un loc de unire paradoxală a contrariilor, prin replicarea infinită, prin intermediul interpretării, a trăirii personale, unice în esență. Hermeneutica, în încercarea desprinderii unui sens, vizitează locurile comune, identifică destine excepționale sau, dimpotrivă, banale, unește, prin interpretare, semnificațiile și le aduce în fața interpretului care, la rândul lui, le repovestește, le repune în interiorul unui sens. Deci, exercițiul hermeneuticii cuprinde mai multe niveluri de interpretare, așa cum transpar ele și din lucrarea de față. Primul nivel este cel al sensului prim, pe baza căreia se face hermeneza, sens personal, al experienței unice trăite (sau presupusă a fi trăită) de un anumit individ. Acest sens este interpretat de hermeneut, care devine astfel un creator al unui nou sens, a unei noi fabule. Cartea de față este expresia acestui nivel. Sensul nou se multiplică însă la nesfârșit odată cu orice lectură atentă a fabulei. Altfel spus, din momentul în care destinul personal devine exemplar, paradigmatic, el se înscrie pe linia unei exegeze nelimitate.

Itinerariul hermeneutic al lui Ștefan Afloroaei străbate potecile filosofiei și ale literaturii în căutarea diferitelor sensuri ale existenței umane. Drumul începe cu Hamlet, filtrat prin intermediul gândirii lui Friederich Nietzsche. În eseul „Lumea, o reprezentare dramatică”, profesorul ieșean găsește alegerea prințului Danemarcei de a se salva prin intermediul artei dramatice al cărei regizor devine, transfigurând tragedia existenței proprii în scenă de teatru, o „decizie singulară”, ce nici nu neagă lumea cu tot ce este al ei, nici nu afirmă o subiectivitate „recuperată” prin răzbunare sau hedonism. În cazul său „este mai puternic instinctul superior al artei”. Reprezentația teatrală devine fabula existențială a lui Hamlet. În continuarea eseului, Ștefan Afloroaei regăsește în scrierile lui Nietzsche mai multe mărci ale relației dintre viață și text. Una dintre ideile recurente ale filosofului român se regăsește în următorul fragment: „Interpretarea unor scrieri presupune o viziune asupra vieții; or, acest lucru cere interpretului să afirme el însuși un mod propriu de viață.” (p. 34). Modul în care fiecare om își evaluează viața, ceea ce gândește și face în mod concret este decisiv pentru a putea vorbi despre un „sens” al existenței. Această înțelegere de sine, ca instituire a sensului, este atât un punct final al hermeneuticii, cât și un punct de plecare al înțelegerii celuilalt. Pe filiera gândirii aceluiași Nietzsche, dar și în extensia unui Gadamer sau Schopenhauer, Ștefan Afloroaei este convins că „buna înțelegere a unui text e posibilă numai odată cu cea a unui mod propriu de existență” (ibidem). Analogia dintre viață și text, specifică unei mod de privire „filologic”, ce continuă oarecum unele gânduri exprimate și în cărțile scrise anterior, mai ales Lumea ca reprezentare a celuilalt (1994) și Metafizica noastră cea de toate zilele (2008) devine un fel de „loc privilegiat” al exegezei întreprinse de Șt. Afloroaei.

În esență, textul vieții nu ne aparține; noi suntem doar comentatorii ei. Această viziune schopenhaueriană este semnificația oricărei practici hermeneutice: „O carte – la fel și viața omului – nu există doar pentru că e scrisă; ea există cu adevărat când e citită și comentată, există ca atare în comentariul și interpretarea ei” (p. 44). Lecturându-și viața, omul încearcă să o înțeleagă, să-i determine sensul. Iar atunci când reușește să descifreze narațiunea infrastructurală a existenței proprii, aceasta îi devine fabula existențială. Probabil că fiecare este în posesia unei astfel de fabule. Ceea ce îi reține atenția profesorului de filosofie sunt însă anumite interpretări, cele care, fără îndoială, constituie drumurile cele mai des străbătute. Așa, de pildă, autorul nostru găsește în romanul lui Milan Kundera Insuportabila ușurătate a ființei un sens aparte al „eternei reîntoarceri” nietzscheene. Ce se poate înțelege din ideea că toate lucrurile s-ar relua întocmai și la nesfârșit? Sau, exprimată în termenii meditației lui Ștefan Afloroaei: „Noi acceptăm ideea că unele fenomene pot să revină într-o privință, fie sub forma unor cicluri, precum cele naturale sau istorice, fie a unor ritmuri sau configurații. Acceptăm că unele similitudini sau analogii sunt posibile. Însă nu e ușor de acceptat posibilitatea reluării întocmai a oricărui lucru” (p. 49), fie și pentru faptul că ideea este incomensurabilă logic, dacă ne gândim că repetarea însăși se reia la nesfârșit. Dacă privim însă „eterna reîntoarcere” ca pe o miză existențială – și nu ca pe un „pariu” logic – se poate concepe o ieșire din cerc. Înțelegerea sensului, trăirea lui în mod plenar, face din clipa meditației asupra propriei existențe un eveniment irepetabil în sine, ce, în mod paradoxal, oferă adevăratul sens al eternei reîntoarceri: „(…) când omul se întreabă ce face până la urmă cu restul vieții sale, el va căuta pentru sine ceea ce suspendă simpla reluare în timp a celor obișnuite (…) Grație ei (a eternei reîntoarceri, n. B. S.), viața poate fi trăită în așa fel încât cel care o face să dorească reluarea ei întocmai” (p. 58). În cele din urmă, atunci când propria ta viață devine obiect al meditației, sensul existenței se dezvăluie în chiar acest moment.[2]

Interogația cu privire la sensul vieții reprezintă substanța unor eseuri grupate sub denumirea de „Memorie, nume și percepție a timpului”. Sunt instantaneizate diferite atitudini, gesturi, reflecții ale unor scriitori, cum ar fi Lev Tolstoi, Jose Saramago sau Yasunari Kawabata. Ceea ce au în comun acești scriitori este faptul că fiecare dintre ei exprimă o anumită relație cu temporalitatea evenimentelor, a vieții înseși. Experiențele descrise sunt mai mult decât simple încercări de a te sustrage timpului.

De multe ori, sensul vieții rezultă din chiar trăirea existenței în ceea ce are ea prezent, temporal. Dacă Tolstoi încearcă să găsească un sens în afara limitei constituite de moarte (și știm din Jurnal că învățătura creștină îl ajută pe scriitorul rus să-și trăiască viață în „liniște, pace și bucurie”) Saramago și Kawabata adoptă alte perspective privind relația omului cu propria viață supusă trecerii timpului. Astfel, un posibil sens ar fi căutarea permanentă a întâlnirii cu celălalt, așa cum face registratorul Arhivei Generale din romanul lui Jose Saramago, Toate numele: „(…) când cineva pleacă în căutarea altui om se poate vedea atunci pe sine ca ființă omenească. Înțelege în același timp că dorința de a pleca într-o asemenea căutare aparține vieții ca atare, unei vieți care numai astfel este ceea ce este”. (p. 97).

O astfel de soluție ar duce inevitabil la o conjuncție a prezentului, trecutului și viitorului, după cum ceremonia ceaiului inițiată de bătrâna Kurimoto Chikako, personaj din romanul O mie de cocori, al lui Yasunari Kawabata, impune o „eliberare completă de cronologia temporală obișnuită” (p. 103). Dar înțelegerea nu se reflectă doar asupra existenței personale. Ea prezintă, deopotrivă, și o resemnificare metafizică a ideii de timp și de spațiu, o alternativă la univocitatea interpretărilor privind timpul și deciziile pe care le luăm în interiorul acestora. Și de noile „calități” pe care le dobândește timpul, diferite de perspectivele cu care suntem obișnuiți, ar trebui să fim preocupați. În fond, metafizicianul este în permanență în căutarea unor „noi înțelesuri”, a „diferenței”, regăsite în chiar „locurile comune” pe care le vizitează.

Uneori, sensul se găsește în vecinătatea non-sensului. Prezența ca absență, camuflarea sacrului în profan, intangibilitatea frumuseții și a adevărului și totuși sesizabile imediat sunt teme asupra cărora autorul nostru s-a mai oprit în unele lucrări anterioare. Revin, pe lângă acestea, și alte teme recurente, îndeosebi din Privind altfel lumea celor absurde. În eseurile grupate sub titlurile Ceea ce nu se vede, Paradoxul celor desăvârșite și Lumea eterată a cuvântului, regăsim una dintre caracteristicile gândirii lui Ștefan Afloroaei, semn al unei autenticități nedisimulate, și anume îmbrățișarea paradoxului[3]. Pentru a folosi un termen consacrat, se poate spune că Afloroaei se situează în apropierea „antinomiei transfigurate”. Filosoful reușește, prin intermediul unei anumite practici hermeneutice, să evite eșecul gândirii ce cade în paradox. Tributar poate unei gândiri de tip coincidentia oppositorum – tratat, ca simbol și ca experiență hermeneutică, în Privind altfel lumea celor absurde – Ștefan Afloroaei se situează mai mereu în proximitatea „a ceva cu totul altfel”.

De aici și predilecția hermeneutului pentru găsirea unui sens în „cele ascunse”: în prezența pictorului Van Gogh, ce se arată ca absență din celebrul tablou Scaunul lui Vincent; în „adevărul” de netăgăduit al frumuseții, prezentă ca senzație fizică și în mod indubitabil absentă ca realitate „corespondentă”, așa cum este gândită de Jorge Luis Borges; în libertatea poeziei de a întemeia, metafizic vorbind, cuvântul, în absența unei logici identitare („rostirea poetică nu este cu totul străină de orice altă manieră de a vorbi, nici înstrăinată de această lume (…) Îi este propriu mai curând un formidabil paradox: ea manifestă – aici și acum – însăși plenitudinea limbajului” (pag. 163); sau în golul imens de sens pe care îl aduce plictisul ori teama de moarte. Dialectica sacrului și a profanului al lui Eliade, hermeneutica lui Gadamer sau filosofia lui Nietzsche sunt instrumentele teoretice pe care autorul le folosește în demersul său hermeneutic de a integra coincidențele contrarii în actul hermeneutic. În grila de interpretare a lui Ștefan Afloroaei, obișnuitul, familiarul lasă loc unei dialectici între contrarii ce nu conduce la o soluție previzibilă. De exemplu, în cunoscuta nuvelă a lui Lev Tolstoi, Stăpân și slugă, înțelegerea sensului vieții trăite îi apare lui Vasili Andreici într-un complex joc de semnificații, în care se produce un permanent transfer de sens între întrebarea privind rosturile existenței și răspunsul așteptat: „Întrebarea cu privire la sensul celor petrecute – și la propria viață – lipsește atâta vreme cât omul despre care vorbim este sigur de sine, stăpân peste fapte, lucruri și suflete. Ar fi fost inutilă o asemenea întrebare: răspunsul a venit deja înaintea ei, sub forma unor lucruri și bunuri deținute (…) Dacă în lumea comună a vieții avea evidența unui răspuns fără să-și pună vreo întrebare, acum vine peste el o întrebare ce nu mai așteaptă răspuns (…) În cele din urmă, după ce aude vocea care îl cheamă și îl așteaptă, orice întrebare gravă se retrage. Are în față doar răspunsul ca atare – consimțământul făpturii lui întregi.” (p. 181).

Ultimele două eseuri sunt și cele mai reușite ale autorului prezentat. Distanța dintre a trăi și a exista și Intervale și stări ale existenței clarifică, oarecum, sensul celorlalte scrieri. Nu mai este vorba de o hermeneutică aplicată unor texte, ci de realizarea unor analize conceptuale desprinse din actul hermeneutic în sine. Diferența dintre a trăi, a exista și a fi este esențială pentru constituirea unui sens al vieții. Cele trei niveluri de ființare corespund tot atâtor trepte de interpretare. Filtrele interpretative ale autorului sunt Tzvetan Todorov, Martin Heidegger, Gilles Deleuze, Emil Cioran sau Hans Georg Gadamer.

Opțiunea către o interpretare a diferitelor niveluri de existență, ca tot atâtea straturi de semnificație, i se pare autorului nostru ca oferind posibilități mai complexe, deschideri mai mari față de certitudinea carteziană a existenței Eu-lui cugetător. Posibilitatea ontologică a modului omenesc de a fi este mult mai deschisă decât limitativul cogito cartezian. În plus, incertitudinea care afectează existența unui om poate fi doar o etapă de trecere către o evidență superioară. Nu de puține ori, constată Ștefan Afloroaei, „există situații când faptul concret de existență lasă să se vadă absența unui sens de a fi” (p. 201). Între a fi și a exista nu există o continuitate, mai ales atunci când cineva poate să privească detașat propria viață. De exemplu, suferința sau experiența de tip religios îi conferă subiectului statutul oarecum privilegiat al celui pentru care faptul de existență ajunge să fie sesizabil în viața concretă. În fața finitudinii existenței sale, omul „află ceva esențial cu privire la sine” (p. 206). Se poate trăi fără a exista; o astfel de trăire ar fi însă în afara sensului, în afara înțelegerii de sine. Existența rămâne astfel o căutare permanentă a sensului; este o experiență hermeneutică în cele din urmă. Existența ca text, dar și ca interpretare este fabula lumii noastre. Abia însă când viața proprie devine fabula existențială a fiecăruia dintre noi – în momentul confruntării cu limitele existenței noastre – putem să spunem că suntem în posesia sensului: „o fabulă constituie locul de probare al unei existențe trăite, unde aceasta intră în dispută cu sine și se expune ca atare, se verifică „pe viu” ea însăși. Termenul păstrează până astăzi înțelesul de reprezentație, curs al unor acțiuni, expunere pe o scenă. Or, experiența ce descoperă ceva esențial în privința celui care o face ia de regulă forma unei fabule, a unei drame pe scena lumii. Ea probează un mod de existență, ceea ce înseamnă că atât viața cuiva anume, cât și lumea acesteia se anunță în una și aceeași reprezentație”. (p. 8).

Viața întreagă nu este decât o încercare de recuperare a sensului. Saga existenței fiecăruia este un ocol hermeneutic, un comentariu al textului, o fabulă existențială, de care ne dăm seama atunci când ne detașăm de noi înșine. Și poate că nu greșim considerând că lucrarea lui Ștefan Afloroaei nu este altceva decât însăși demonstrația premisei de la care se pornește, anume că sensul existenței tale este constitutiv sensului acestui lumi, că deci nu te poți înțelege decât interpretând textul lumii în intervalul căreia te situezi.

[1] Fabula existențială, Editura Polirom, Iași, 2018.

[2]Într-un recent interviu, Ștefan Afloroaei vorbește despre sensul repetării propriei vieți. Întrebat dacă este posibil să retrăiești propria viață, profesorul de filosofie răspunde: „În sensul obișnuit al cuvintelor, nu e posibil. Însă în ordine spirituală e posibil, bunăoară când cineva își redescoperă, printr-o experiență cu totul aparte, cursul propriu al vieții. Cazul biblicului Iov e știut în această privință. Sau cazul celor care au cunoscut, după război, închisori și lagăre în care moartea ajungea mai ușoară decât suferința. Chiar dacă am socoti irepetabil cursul vieții, gândul unei asemenea posibilități stranii, cum spune Milan Kundera, ne-ar face atenți la etica deciziilor noastre, ne-ar da prilejul să ne înfricoșăm în fața indiferenței sau a acelor cruzimi de care suntem uneori în stare.” ; www.hotnews.ro, 29 mai 2019

[3]Într-un alt interviu, filosoful recunoaște că: „Recunosc acum că lumea paradoxului – sau a celor „cu totul altfel“, ca să uzez de o expresie cunoscută – m-a atras dintotdeauna. Unele lecturi, precum cele din Seneca sau Dionisie, Pascal sau Kierkegaard, mi-au întreţinut acest interes pentru ceea ce – în primă instanţă – apare lipsit de sens. Primele volume publicate (Ipostaze ale raţiunii negative, Editura Ştiinţifică, 1991 şi Întîmplare şi destin, Editura Institutul European, 1993), lasă să se vadă o asemenea preocupare. La fel şi unele pagini din Metafizica noastră de toate zilele (Humanitas, 2008), mai ales din ultima secţiune. Cred că este în joc şi o anumită sensibilitate, nu doar simpla atracţie faţă de unele teme sau idei. De altfel, împărtăşesc într-o privinţă ideea mai veche că filozofia caută să descopere o „lume pe dos“, cel puţin faţă de cum ne apare ea în mod obişnuit. Nu ar fi vorba însă de „partea lipsită de coerenţă a vieţii“, ci mai degrabă de o altă configurare a acesteia, la un alt nivel decât cel pe care ni-l oferă logica noastră obişnuită” (Dilema Veche, nr. 586, 7-13 mai 2015).

Articolul precedent
Revoluția „Tânărului gol” / Bogdan Silion
Articolul următor
Credința, după ce te lovește trenul (sau te lovești la cap)… / a.g.secară

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Fill out this field
Fill out this field
Te rog introdu o adresă email validă.
You need to agree with the terms to proceed

Meniu