Coronavirusul, noi și lumea. Ancheta revistei ARGO

De câteva săptămâni stăm izolați în case, ne-am redus considerabil spațiul social, bucurându-ne, în schimb, de răgazul apropierii de noi înșine. Suntem în fața unei provocări majore. Pandemia ne pune la grea încercare și ne obligă să reflectăm asupra modului nostru de viață, asupra valorilor civilizației noastre, a prezentului și, mai ales, a viitorului. Pentru a înțelege mai binesituația actuală, dar și pentru a trage învățături care să ne fie de folos în viitor, ne-am gândit să realizăm o anchetă bazată pe următoarele întrebări:

1) Ce învățătură personală tragi din contextul social-psihologic-spiritual pe care ni l-a indus pandemia?

2) Cum vezi lumea și cum te vezi pe tine după?

3) Civilizația noastră, modul nostru de viață din ultimii 30 de ani și-a atins limitele? Trebuie schimbat? Cu ce? Sau doar ajustat? Cum ?

La ele au fost invitați să răspundă colaboratori, cititori și prieteni ai revistei noastre. Concluziile anchetei pot fi privite și ca modalități de a ne strânge laolaltă prin intermediul ideilor, ca într-o generoasă agora culturală mediată simbolic de rețelele sociale în spațiul cărora ne concentrăm existența în aceste zile. Rodul reflecțiilor personale se regăsește într-un text separat, care poate fi privit și ca un fel de narațiune cu tâlc despre experiențele noastre din aceste vremuri ieșite din fire. Așteptăm și cititorii să își exprime gândurile în scris, prin comentarii la text sau prin răspunsuri adresate redacției.

 

Mihai Vasile, profesor de limba română, Galați:

Avem ,,privilegiul’’ îndoielnic să trăim prima pandemie televizată din istoria umanităţii. Fireşte, pandemiile ne-au decimat pe parcursul istoriei,dar nu ne emoţionam în timp real că un bebeluş din Italia s-a însănătoşitşi nici că în Turcia străzile sunt spălate cu spumă. În fiecare moment avem iluzia că deţinem controlul, ştiind ,,exact” câţi s-au îmbolnăvit, câţi s-au vindecat şicâţi au murit. ,,Victoria” unei ţări îndepărtate în lupta împotriva virusului ne umple de speranţă, în timp ce aşteptăm, ţinându-ne răsuflarea,apariţia unui vaccin miraculos. Dacă în trecut aşteptam minuni din partea sfinţilor, acum asteptăm cu aceeaşiemoţie descoperirile ştiinţei. Inevitabil, omenirea va supravieţuişi va dobândi o conştiinţă globală, iar dulcile iluzii străvechi ale libertăţii individuale şi ale independenţei naţionale infatuate se vor spulbera sub asaltul globalizării. Chiar dacă se închid graniţele şi ţările se izolează, procesul nu mai poate fi stăvilit, pentru că nicio ţară şi niciun individ nu mai poate fi pe cont propriu. Suntem ,,frunzele aceluiaşi arbore”, iar acest arbore se numeşte Terra. Câteva tendinţe schiţate timid în anii predenţi vor deveni dominante în viitorul post-pandemic. Astfel, se va amplifica tendinţa de izolare fizică şi de apropiere virtuală. Plăţile vor fi efectuate mai ales on line,cumpărăturile se vor face de pe propria canapea,iar vizitarea unui muzeu îndepărtat se va realiza printr-o simplă comandă vocală. Deoarece tehnologia va deveni mult prea avansată pentru utilizatorul mediu, ,,asistenţii virtuali” – Siri, Alexa sau Cortana – vor prelua controlul vieţilor noastre şi ne vor ,,sugera’’ ce filme să vizionăm, cu ce să ne îmbrăcam sau când să mergem la medic. Poluarea se va reduce pentru că prezenţa fizică nu va mai fi necesară în multe locuri. Nu are rost să conduci o maşină de două tone ca să cumperi o pungă cu pufuleţi, când poţi face comanda on line şi o poţi primi cu o dronă. Profesorii şi elevii vor conştientiza că educaţia se poate face de acasă, cu ajutorul tehnologiei. În viitor, ,,asistenţii personali” vor lua locul cadrelor didactice şi vor asigura un învăţământ  ,,personalizat”, de masă. Google şi Facebook ne cunosc mult mai bine decât ne cunoaştem noi înşine şi ne pot oferi ceea ce ne dorim înainte chiar să conştientizăm.

Rolurile într-o familie se vor modifica treptat. Străvechea viziune patriarhală este deja asaltată din toate părţile, deoarece prezenţa tatălui puternic şi autoritar este inutilă în societatea care se făureşte sub ochii noştri. Bărbatul nu mai vânează mamuţişi nici nu îşi mai învinge în luptă rivalii. Bătaliile acestui mileniu se poartă în sălile de judecată, în spitale sau în şcoli, iar femeile sunt cel puţin la fel de eficiente ca bărbaţii. Empatia şi sensibilitatea vor fi mai valoroase decât agresivitatea şi forţa fizică. Copiii se vor adapta spontan la noua realitate şi vor fi un model pentru adulţi. Eliberaţi de povara muncii fizice şi intelectuale, oamenii îşi vor explora pasiunile,îşi vor dezvolta creativitatea sau pur şi simplu vor consuma produse şi servicii. Desigur, aceste schimbări ,,miraculoase” nu ne vor aștepta zâmbind la ieşirea din ,,starea de urgenţă”. Se vor consolida treptat, vor fi retrageri din calea progresului,vor fi tragedii individuale şi revolte colective, poate chiar războaie, dar drumul este deja trasat. Acest virus este un catalizator al viitorului controlat de inteligenţa artificială care va transforma individul într-o celulă a organismului planetar. Vom supravieţui, dar cu ce preț?

 

Daniel Mazilu, traducător, Tecuci:

1) Cât suntem vii, de pe planeta noastră nu avem unde pleca. Pandemia ne-a forțat să intrăm în claustrare, adică să vedem limita de jos a libertății. Să redescoperim statul și munca din case, imobilitatea din precauție și înțelegerea faptului că istoria ne-a făcut onoarea de a fi contemporani cu un fenomen global. Meditând la cele petrecute, trag următoarele concluzii: clipa prezentă este miezul biografiei noastre, momentul cel mai bun pentru a face tot ceea ce putem face. Ca bătrânii noștri zic: „să nu mai lăsăm pe mâine…” De asemenea, mărturia și mărturisirea celor trăite de noi acum devin foarte importante pentru generațiile următoare. Jurnalul ca gen literar (ucis de rețelele sociale) și ca preocupare intelectuală de seamă ar putea reînvia. Și dacă aș începe acum un astfel de jurnal, aș face din capul locului un inventar al unei lumi care pare că intră în descompunere. În fine, consider foarte importantă conștientizarea legăturii noastre cu Dumnezeu, ca tezaur de cunoaștere autentică într-o vreme a a simulacrelor, și presimțirea Proniei Sale, ca reazem major într-o civilizație naufragiată.

2) Pare incredibil cum un microorganism mai mic de 10.000 de ori decât un fir de paf este pe cale de a pulveriza o civilizație care-și făcea planuri de cuceriri spațiale. Crizele, ca fenomene istorice, oscilează între redundanță şi excepționalitate. Dar nucleul lor rămâne neschimbat: moartea sau întărirea credinței. Personal, mi-aș dori să cred că vom ieși mai întăriți în credință, pentru că va fi mare nevoie de această bărcuță în marele ocean al secularizării și al sărăciei materiale.

3) Despre această pandemie se spune, pe de o parte, că va declanșa cea mai mare recesiune din istorie. Pe de altă parte, unii cred că va genera o mare reformă morală. Fără îndoială că pandemia va declanșa o criză majoră în plan societal. Începutul de criză ne-a derutat, fiindcă trăiam în cadrele fixe ale obişnuitului; ne-a obosit, fiindcă ne-am pierdut răbdarea în societatea vitezei; ne-a moleşit, fiindcă am uitat să privim spre cer; ne-a smerit, fiindcă ne-am socotit descurcăreţi şi stăpâni peste toate; ne-a pus în faţă nişte oameni dezamăgiţi, fiindcă aşa am devenit noi şi nu ne-am fi dat seama fără această criză. Lumea postpandemie, așa cum o văd eu, are șansa de a se reangaja pe Calea Vieții și a Adevărului. Dacă nu o va face, robotizarea societății și a omului vor fi iminente. Cu privire la România, pandemia va zgudui toate subteranele puterii și ale statului. Tranziția de la Securitate la democrația manageriată tot de către Securitate ar trebui să se încheie definitiv. Politizarea fiecărei fișe de post din sistemul bugetar ar trebui să fie condamnată prin lege. Românii ar trebui consultați de-adevăratelea cu privire la viața de zi cu zi. Un plan B de țară ar trebui repede gândit în contextul geopolitic al incertitudinii emergente.

                                                                                    

Ovidiu Nedu, muzeograf, indianist, Galați:

1) În primul rând, îmi confirmă cât de întrețesuți suntem. Nici măcar sănătatea, o chestiune aparent foarte personală, nu reprezintă o problemă individuală. În al doilea rând, din punct de vedere economic, am constatat o chestie și cred că în curând vom constata și o a doua. Mulți dintre noi sesizează acum că ne putem dispensa de o grămadă de lucruri fără ca aceasta să ne afecteze în mod real confortul. O dezinfectare excesivă mi-a distrus telefonul, obiect indispensabil. Situația s-a remediat nu cumpărând altul, că nu ai de unde, ci începând să refolosesc un telefon mai vechi, anterior declarat rebut. O grămadă de magazine sunt închise și nu le simt deloc lipsa.

Din păcate, cred că în curând va ieși la iveală și celălalt pol al populației, care trăiește la limita necesității, și care nu va putea face față actualelor opreliști. Și atunci vom constata, poate nu în moduri tocmai pașnice, cât de interdependenți, dar și cât de neechilibrați suntem.

2) Sper ca această pauză de la cursul urmat inerțiatic al vieții să ne arate ce era în exces și ce era cu adevărat necesar. Și, probabil că, după ce vor răbufni cei duși dincolo de limita supraviețuirii de această criză, vom înțelege că echilibrul și echitatea socială sunt chestii care ne privesc pe toți.

În ceea ce mă privește, inerțiatic, investesc prea multă energie în refacerea unor lucrări mai vechi, care între timp au ajuns oarecum sterile, chiar și pentru mintea și viața mea… Sper ca întrebările care se vor pune acum să îmi dea și mie un imbold să folosesc ceea ce am acumulat pentru a aborda probleme reale, vii, ale omenirii, și să o las mai ușor cu detalierea unor vestigii spectaculoase.

3) Nu cred că e vorba de criza unui model vechi de doar 30 de ani, ci, mai degrabă, a unuia vechi de câteva milenii. Abia recent rasa umană a dobândit o anumită siguranță a vieții în mediul natural. Totuși, psihologic, încă ne comportăm ca niște prădători amenințați de pieire, care trebuie să acumuleze cât mai mult, care se simt îndreptățiți să îi exploateze pe alții într-o luptă pentru supraviețuire pe care totuși, ca întreg, rasa umană a câștigat-o deja. Dar nu și la nivel psihologic. Am citit cândva că risipa, extravaganța, se explică tocmai ca o încercare ostentativă de a confirma, inclusiv față de sine, deținerea capacităților de supraviețuire. Situația economică care va urma epidemiei ne va arăta că, până și în condiții de pauză economică temporară, ca rasă, avem suficient pentru a trăi. Totodată însă cred că vom constata sau, mai exact, vom fi constrânși, forțați, să constatăm că acest suficient e prost distribuit. Cred că după epidemie, principala problemă cu care ne vom confrunta va fi cea a celor câteva miliarde de oameni ajunși la limita resurselor economice. Atunci problema necesităților și, mai ales, a împărțirii echitabile a resurselor vor deveni chestiuni de viață și de moarte. Și cred că vom fi forțați să regândim aceste aspecte. Nu lipsa resurselor ne va periclita liniștea atunci, ci cei lipsiți de minimul necesar al resurselor vor deveni principala problemă. De care nu vom putea face abstracție … în ultimă instanță nu ne vor lăsa ei să îi ignorăm. Și atunci cred că vom discuta mai puțin despre cât să producem și mai mult despre cum să gestionăm ceea ce producem.

 

Alexandra Teodorescu, profesor de filozofie, Universitatea „Dunărea de Jos” Galați:

1) Cred că unul din cele mai dificile lucruri pentru un om și care dă, într-un fel, măsura înțelepciunii sale, este capacitatea de a discerne clar lecții și de a trage concluzii elocvente din întâmplările din viața sa. Prin urmare, asta e cea mai grea întrebare și pentru că pandemia aceasta e în plină desfășurare și nu este clar pentru nimeni încotro merge. Deci ar fi ideal să răspund acestei întrebări undeva în 10 ani, după ce voi ști mai clar ce am învățat din ea.

2) Sigur voi fi mai rotunjoară J Asta ca să ne păstrăm puțin și simțul umorului. Voi fi și mai ocupată făcând toate lucrurile pe care nu le pot face acum, din casă. Pentru mine, personal, criza aceasta pandemică a apărut într-o perioadă care mă împingea exact în partea opusă, pe stradă, în comunitate, vorbind cu tot felul de oameni. De aici, un oarece șoc și o senzație acută că am mult de recuperat când se va putea ieși din case. În ceea ce privește lumea, chiar mi-e greu să îmi imaginez, dar, în fond, mersul firesc al lumii cred că are tendința de a rămâne același, într-un soi de homeostazie.

3) Dacă întrebarea se referă la spațiul românesc (și cred că da, datorită acestui indiciu al celor 30 de ani), atunci cred că da, e o șansă la schimbare, la salt chiar, prin faptul că devin clare și vizibile toate problemele sistemice aduse de corupție. Dacă noi nu am vrut să le scoatem de sub preș, iată că ne-a tras pandemia preșul și se vede acum tot. E primul pas către dezbărarea de obiceiurile proaste din trecut, faptul că vedem pe pielea noastră ce efecte dezastruoase au. Cred că oamenii vor înțelege că atât practicarea corupției, cât și tolerarea ei au efecte concrete asupra traiului nostru în comun și trebuie să înceteze.

              

        Adi G. Secară, scriitor, Galați:

1) Ca om care a apucat să facă… armata în stil clasic (întâlnind tot felul de Moș Teacă și locotenenți ori subofițeri puși pe afaceri de tot felul), e o formă de intrare într-un război sui generis sau un fel de naufragiu, dacă tot nu am sărbătorit anul trecut cei 300 de ani de la publicarea lui „Robinson Crusoe”! Din alt unghi de vedere, simplist, este o dovadă că Dumnezeu (Marele Posibil) nu glumește cu noi, nu îi place să se tragă de șireturi cu noi, adică, de fapt, nu îi place ca noi să ne tragem de șireturi cu El: nu prea știm să-I fim prieteni! Oricum, de la o vârstă, felliniană (gen 42 1/2), El îți tot amintește că viața este o călătorie ca o muncă la ceva destul de vag, promisiunile referindu-se la o Vacanță Mare, mare de tot!

Așadar, vorba multora, toată starea de asediu nu aduce mari schimbări, cât ești îndeajuns de introvertit și nici nu ai câștigat la prono-sport! Universurile interioare, paralele sau nu, pot fi destul de bogate pentru un naufragiu sănătos întru tine însuți! La urma urmelor, Marcel Proust a fost obligat să se autoizoleze la propriul domiciliu și ne-a dăruit, după unii, nu numai un ciclu romanesc uluitor, ci și al doilea scriitor, după valoare, al lumii, după William Shakespeare! Pe el însuși, dar și pe… Odette!

2) Chiar astăzi (06.04.2020) era citat, în „Adevărul” cercetătorul Jem Bendell, specializat în sustenabilitate, care vede în criza actuală o „repetiţie generală” pentru tulburările care urmează din cauza schimbării climatice. De aici până la diverse teorii conspiraționiste nu ar fi decât un pas, mic, potrivit, mare, uriaș pentru relansarea curselor de tot felul: gen cucerirea spațiului, înarmărilor, dezarmărilor, cercetărilor medicale, depoluării, vaccinărilor. Panica și impostura „elitelor” actuale, dacă nu cumva pregătirea lor în declanșarea (poate controlată) a Haosului, totuși, în condițiile unei naivități generalizate, arată limitele… birocraților la care mă refer mai jos. Desigur, a arăta cu degetul, a arunca primul cu piatra, ar fi destul de ușor. Mai greu ar fi să scriem un nou Decameron, dacă mai știe cineva în ce condiții de izolare/ carantină au fost personajele lui Boccacio…

3) România ultimilor 30 de ani a fost și va continua să fie una a birocraților, așa cum se simte/ s-a simțit ea de la Galați, din Galațiul cultural, unde eu, subsemnatul, sunt un fel de a cincea roată la o căruță care merge în cerc… Cât timp politicul, pe baza unui vot discutabil, își va numi oamenii în administrație pe niște criterii obscure, se vor crea decalaje și frustrări, tensiuni inutile, excepțiile fiind rare, semnale ale unei democrații politice unde este necesară o reformă, chiar și la nivel european, deoarece alternativa autocratică nu poate surâde decât tot pescuitorilor în apă tulbure. Statul birocratic continuă să fie foarte puternic, continuator al vechilor organizații, alternativa privată fiind deosebit de fragilă, supraviețuind de cele mai multe ori doar în simbioză cu statul. Corupția este atât de puternică și ea încât fiecare dintre noi, mai mult sau mai puțin, poate striga, ridicol sau nu, Statul sunt eu! Desigur, țesătura este mult mai complexă, există caste și caste, pentru a ajunge la o oarecare normalitate, elvețiană sau suedeză, ca să nu spunem britanică, deoarece s-ar interpreta, deoarece ar putea fi și canadiană sau australiană, va fi mult de lucrat, educat, scris…. Pentru idealiști va fi loc de visat și de muncit! Ca să nu spunem nimic despre sacrificii și eroi, în aceste zile și nopți omagiul nostru adresându-se medicilor și celorlalți din sistem care trebuie să lupte cu birocrația sistemului, cu stupiditatea terorizând prin diverse mijloace…

Până să apucăm să schimbăm noi ceva esențial, se pare că are grijă natura (și cea umană, posibil) să schimbe… Al treilea război mondial ar putea să aibă o formă la care trebuie să recunoaștem că nu ne-am gândit prea serios, îndeajuns de mult, semnificativ…

 

Doru Căstăian, profesor de socio-umane, Galați:

1) Aproape că mă simt dator să fi învăţat ceva din toată povestea asta cu pandemia. Dar adevărul e că nu am aflat despre mine nimic din ce nu ştiam deja, nu am avut mari revelaţii, nu mi s-au deschis brusc canalele înţelegerii. Poate că de vină este vârsta mea tot mai puţin propice deschiderii cognitive, poate lenea, poate o anumită depresie incipientă. N-am aflat nimic nou, doar am reînţeles, ceva mai intens şi pe căi mai atipice, ceea ce ştiam deja. Despre mine şi despre lume. Despre mine ştiam deja că sunt un tip anxios şi ipohondru, că mă descurc greu cu mine însumi atunci când nu am ceva de făcut, când nu sunt obligat de un program să fiu hiperactiv. Despre lume reînvăţ, de asemenea, ceea ce ştiam deja. Că e un loc cu viaţă, dar că viaţa e în permanenţă în conflict cu ea însăşi, o cămilă cu milioane de cocoaşe, în care speciile trăiesc şi prosperă uneori pe spinarea altor specii. Că suntem fragili şi impresionabili şi că bruma noastră de fericire depinde de un oarecare echilibru, un echilibru iluzoriu care e mai degrabă un dans nevrotic pe muchea unei lame de cuţit.

2) Mi-e greu să ştiu cum va fi lumea după pandemie. Este clar că anumite moduri de a face lucrurile (de exemplu, externalizarea producţiei industriale de către statele bogate) au arătat limite serioase şi că probabil se va acţiona în direcţia aducerii producţiei de bază mai aproape de casă. E posibil să existe ceva mai multă colaborare măcar o vreme şi măcar în privinţa protocoalelor sanitare şi medicale. Cred şi sper că trauma va fi suficient de profundă pentru ca o perioadă să fim ceva mai atenţi la nevoile esenţiale ale societăţilor noastre. Pe mine mă văd revenind la traiul meu simplu şi care mă mulţumeşte, dar care, vai, include multe plimbări şi multe libertăţi care acum îmi sunt drastic limitate. Nu cred că voi fi fundamental altul. După cum am spus mai sus, pandemia nu mi-a arătat lucruri radical noi despre mine sau despre lume.

3) Nu cred că există limite intinseci ale modurilor noastre de a fi. Care sunt limitele unor moduri de a fi depinde de valorile pe care le asumă explicit o civilizaţie. Dacă vom reuşi, în urma şocului creat de pandemie, să ieşim din logica îngustă a înfruntării geopolitice şi a maximizării cu orice preţ a profiturilor, atunci am putea schimba câteva lucruri.  Va trebui, cred eu, să ne punem întrebări fundamentale. Una dintre ele este dacă drepturile omului sunt ceva mai mult decât nişte ficţiuni viabile când nu ne pândeşte niciun pericol. Va trebui poate să ne întrebăm cum să creştem solidaritatea din interiorul societăţilor, dar şi dintre diferitele popoare sau cum să obţinem ceva mai multă disciplină socială fără a afecta libertăţi fundamentale. Pot intui nişte probleme valide care sper că nu vor rămâne strict în cercul de dezbateri al filosofilor. Dar adevărul e că nimeni nu ştie ce va fi. Dinaintea noastră stau provocări şi potenţiale pericole pe lângă care epidemia de Covid-19 ar putea ajunge să semene cu o glumă. Cred că nu vom putea face faţă viitorului decât printr-o combinaţie de luciditate, spirit pragmatic şi verticalitate morală care n-a fost până acum prea des întâlnită în istorie. De aceea, sunt în bună măsură şi sceptic în privinţa viitorului umanităţii. N-am fost niciodată înţelepţi la nivelul speciei, iar viitorul secol ar putea să nu mai fie deloc dacă nu va reuşi să fie înţelept.

 

Elena Grigoriu, profesor de franceză, Galați:

1) În primul rând,  am avut timp să fiu mai atentă la oameni (foarte ciudat, în izolare fiind, departe de oameni), părerile și reacțiile a zeci, poate sute, în această perioadă, lucru care fără facebook nu ar fi fost posibil. Pe de o parte, discursurile motivaționale din media propovăduiesc o întoarcere la sine, o îmbunătățire în „a fi” a omului, pe de altă parte, rețelele de socializare tremură între furie, revoltă, vehemență, răutate, prostie, cinism, veselie gratuită, maxime celebre la al căror înțeles nu se mai oprește nimeni (una e să le descoperi tu singur, citind o carte, luându-ți clipele de digerare, de sesizare, îmi place mie să spun, a ceea ce citești, adică atunci când pe lângă faptul rațional mai intervine și afectivitatea, și așa se adaugă ceva la modul în care te raportezi la realitate, și alta e să îți apară în față, după o reclamă la pantofi, un citat din Dalai Lama), și încredere, frumusețe, generozitate, știință. Și mă gândesc  că lumea este făcută din două categorii de oameni: cei care gândesc urât, și în consecință fac lumea mai urâtă, și cei care gândesc frumos, și în consecință fac lumea mai frumoasă. Frumos nu înseamnă să fii optimist sau pozitiv cu orice preț, și în orice circumstanță, ci să dai sens realității în care ești, un sens care să te ridice din vibrația joasă, să te apropii cât de mult poți de adevăr. Și mi-am adus aminte de o poveste. La marginea unui oraș, stătea un înțelept. Într-o zi a venit la el un străin, și l-a întrebat cum sunt oamenii în acel oraș. Și înțeleptul l-a întrebat la rândul său, cum sunt oamenii în orașul din care vine el. Acesta a răspuns că sunt foarte răi, invidioși, dușmănoși și leneși. De aceea a plecat că nu îi plăcea de ei. Și atunci, înțeleptul i-a răspuns că și în orașul acela oamenii sunt la fel. A doua zi a venit alt străin, care i-a pus înțeleptului aceeași întrebare, cum sunt oamenii în acel oraș. Și, bineînțeles, înțeleptul i-a întors și acestuia întrebarea. Dar în orașul din care vii tu, cum sunt? Și străinul a spus că în orașul lui oamenii sunt foarte veseli și prietenoși,  deschiși și harnici. Că a plecat cu părere de rău, dar că vrea să cunoască și alte locuri. Și atunci înțeleptul i-a răspuns că  în orașul lui oamenii sunt la fel. Un negustor care îl auzise pe înțelept și cu o zi înainte, a început să îl ia la rost că păcălește oamenii, că ieri a zis una și azi invers. Și atunci înțeleptul a spus că fiecare găsește în jurul lui ce este dispus să găsească, și vede ce este pregătit să vadă, și simte cum a învățat să simtă. Ce înțeleg eu din asta, raportat la situația pandemiei, este că o astfel de perioadă în care avem mai mult timp de introspecție, mai mult timp să ne informăm corect, trebuie să ne luăm răgazul de a ne întreba la ce vrem efectiv să contribuim fiecare dintre noi: la nemulțumire, isterie, revoltă sau la  comunicare sănătoasă, iubire, respect.

Al doilea lucru care mi-a provocat o analiză foarte dură în această perioadă este relația pe care o am cu propria mea sănătate, modul în care îmi trăiesc eu sănătatea. Felul în care ești pus acum într-o categorie cu risc mai mare sau mai mic de sucombare, mă face să mă gândesc la ce valoare au în viața mea, poftele mele, comoditatea, graba, ignoranța mea, în ce grad sănătatea era pentru mine ceva oarecum abstract. Și m-am găsit deodată ca în pilda aceea în care se travestește împăratul într-un om de rând și călătorește prin țară, și își arată fața cea adevărată ca să recompenseze, sau ca să pedepsească. Așa și eu acum, am văzut-o în straiele ei adevărate pe Doamna Sănătate, și i-am zis încurcată: Ah, iertare, tu erai, n-am știut….  Și mi-am dat seama că imunitatea nu se obține brusc, dând iama în magazine pentru o supradoză de vitamina C, ci se cultivă, zi de zi, ea, ar trebui să facă parte din efortul nostru de autocunoaștere.

2) Cred că am putut cu toții să constatăm că există niște domenii esențiale ale vieții noastre: agricultura, sănătatea și educația. Și n-am să mă refer la lumea întreagă, e prea mult pentru mine să fac o astfel de estimare, ci doar la ce se întâmplă aici. Eu sper să fie niște schimbări mari, chiar foarte mari în aceste domenii. În primul rând să nu mai fim atât de dependenți de importuri pentru alimente, să avem inteligența și decența, nu de „a încuraja” producătorii locali, ci de a investi efectiv și a promova o politică de prioritizare a lor. În al doilea rând, în sănătate să existe responsabilitate pentru investiții. Nu numai acum medicii sunt niște eroi pentru noi, de fiecare dată când un medic ne-a făcut sănătoși pe noi sau pe cineva drag, am simțit admirație pentru știința lui, chiar dacă uneori am dat bani, chiar dacă uneori ne-a arătat că nu are nicio abilitate de a comunica normal și firesc ca să ne securizeze, să ne explice ce se întâmplă cu noi. Sper ca după această perioadă să fie clar pentru toți ce înseamnă meseria de medic (meserie de care un tânăr se bucură cam după 10 ani de studii), și sper astfel să atingă demnitatea pe care merită să o aibă. Cu educația, din păcate, cred că aici e cel mai greu să obții schimbări radicale, dar ele vor trebui să fie radicale. Educație înseamnă responsabilitate (despre asta vorbesc miile de amenzi date în această perioadă), înseamnă motivație pentru a te dezvolta sufletește și spiritual,  dorința de a avea un spirit viu, de a gândi cu capul tău. Niciunul din aceste lucruri nu cred că e bifat de sistemul actual de învățământ. Nu pentru că profesorii nu sunt bine pregătiți, ci pentru că nu au suficient curaj, pentru că ei mai întâi trebuie să devină spirite vii. Ceea ce lipsește învățământului nu e pregătirea profesorilor, e încrederea, curajul, curiozitatea, motivația lor, conectarea la noile generații, lucruri care nu se transmit cu subiect și predicat, precum cunoștințele, ci sunt molipsitoare, se transmit prin contaminare. De educație însă nu e responsabil numai sistemul de învățământ și profesorul, ci și părintele și mass-media, prin valorile pe care le scoate în față. Lucrurile fiind așa de complexe, în loc să  se instaleze încet, încet niște schimbări de mare anvergură după pandemie, lumea s-ar putea să dea buzna în toate locurile de vacanță și mall-urile posibile ca să se destreseze, și apoi să uite. Dar dacă s-ar întâmpla asta, înseamnă că am ratat o ocazie uriașă de a înțelege că fiecare din noi are un rol important în a înmulți binele, și că ceea ce ne poate face cu adevărat fericiți este nevoia de a avea un spor în „a fi” și nu în „a avea”.

3) Cred că a atins limitele suportabilității. Cu o clasă politică care s-a perindat ani în șir în disprețul electoratului, până la bomboana de pe cireașă din final, cu televiziuni care se transformă în mahalagioace și bârfitoare, cu reforme  à la Caragiale, care revizuiesc fără să schimbe nimic, cu oameni care au o rezistență fabuloasă la schimbare (câți dintre noi, de exemplu, triază acasă gunoiul pentru reciclarea selectivă?, câți părinți nu consideră că dacă odrasla lor are tupeu nu e ăsta un semn clar de inteligență?, câți dintre cei cu adevărat valoroși și pregătiți sunt dispuși să se lupte cu armata de oportuniști și de impostori?), te gândești că ceva  trebuie schimbat. Cum? Cred că ar conta enorm un sistem de învățământ care să aplice o evaluare obiectivă. Eu aș desființa, de exemplu, catalogul, evaluarea făcută de profesor la clasă, aș înființa niște centre de evaluare care să testeze elevii o dată pe lună la materiile parcurse, niște teste deștepte care să testeze nu capacitatea lor de memorare, ci de analogie, de înțelegere a fenomenelor, de gândire, de transfer a cunoștințelor. În acest fel  ar crește motivația și responsabilitatea și a elevilor, și a părinților, și a profesorilor.  Tot pornind de la educație, care cred că poate să fie mama tuturor schimbărilor, aș crea centre puternice de parenting, care să lucreze masiv cu părinții, pentru că cei mai mulți sunt depășiți de situație, nu știu cum să pună granițe, și în ce mod, copiilor, nu sunt convingători în fața propriilor copii, nu știu cum să îi pună în valoare în mod constructiv și real nu fals și fără raportare la realitate, nu știu să transforme iubirea pe care o au față de copiii lor într-o valoare în acțiune, care transformă, care face pași înainte. Părinții au nevoie să fie ajutați pentru că ceea ce au trăit ei este complet diferit de ceea ce trăiesc copiii lor, și nu se pot adapta din mers. Și, ca să fie un tablou cât mai complet din perspectiva educației, aș investi în cultură. Cred că dacă omul se antrenează în sesizarea  ideilor pe care diversele arte le vehiculează, dacă are în vedere o educație estetică a sa, poate să contribuie la o schimbare semnificativă a spiritului unei societăți, a calității vieții în general.

                                                                                    

Cristian Florea, profesor de geografie, Galați:

1) Am învățat că fiecare ceas, fiecare minut trebuie prețuit și folosit. Nu e timp de pierdut, e păcat să-l risipești fără scop, fără rezultat (măsurabil, aș adăuga, deși sună pedant). Încerc să-mi organizez durata unei zile acoperind-o cât mai eficient, de la rugăciunea și gimnastica de dimineață până la culcare, împărțindu-mă între scris, teleșcoală, treburile gospodăriei și convorbirile la telefon. Am constatat că, dacă nu îți faci un plan pentru ziua în curs și nu te străduiești să-l aduci la îndeplinire, dând socoteală de ce ai realizat la sfârșitul zilei, pierzi noțiunea  timpului. Stând în casă, zilele devin atât de asemănătoare, încât tind să se contopească într-un continuum cleios, inform. Pe de altă parte, abia acum am putut lua legătura și cu rude mai îndepărtate, cu care interacționez rar în timpul școlii. Spiritual, situația noastră de acum e un bun prilej de antrenament pentru a te evalua în ce ești, nu în ce faci sau ce ai.

2) De va fi să trecem cu bine această perioadă, îmi îngădui să cred că voi fi mai detașat de lucruri neesențiale, mai liber în mișcări, mai conștient de lucrurile care contează cu adevărat. Lecția de viață a acestei crize, în scenariul căreia ne-am trezit că evoluăm ca subiecți, se ține doar o dată: acum, în direct.

Treptat, lumea intră într-o altă paradigmă, iar pandemia nu face decât să accelereze instaurarea ei. Dacă bilateralismul va deveni normă în relațiile internaționale (după o lungă, prosperă și pacifică perioadă de multilateralism), vom intră într-o „perioadă intermediară” , tulbure, care poate genera o nouă organizare de tip feudal . (Uitați-vă internet, unde sunt „domenii”,  „bule” , comunități cu reguli proprii ș.a).

3) Dacă prin „civilizația noastră” înțelegem civilizația occidentală, din care facem parte, nu cred că și-a atins limitele. Nu va mai avea impact global, dar va continua să existe. Ea a dovedit, în timp, că are capacitate de adaptare la diferite provocări. Dar ce se întâmplă cu cei care nu vor reuși să se adapteze? – e o întrebare la care nu putem avea, acum, răspuns.  Oricum, stilul de viață centrat pe consum, mod  unilateral de a înțelege bunăstarea, ar trebui temperat. Este o ocazie, pentru toți, să învățăm ceva din această încercare. Să-i supraviețuim doar ca să-l reluăm cu frenezie, ar fi întristător.

Acum se văd consecințele rele ale societății post-industriale: delocalizarea producției a prins statele care profitau de mâna de lucru ieftină din țări asiatice sau africane cu garda jos: în primele săptămâni, nici o banală mască de protecție nu se putea fabrica on-shore! Societățile trebuie să repună accentul pe „real estate”, pe terenul productiv, pe munca pozitivă, pe producție industrială… Meșteșugurile trebuie reînviate.

Sigur va exista și un puseu protecționist. Deja americanii au dat semnalul de la începutul epocii Trump, care, cu toate defectele lui, ca afacerist pragmatic, a simțit pericolul unei economii bazate pe servicii și producție off-shore. Statele, inclusiv cele din UE, vor rezista cu greu tentației protecționismului – aici este un real pericol de descompunere a UE. (Nu zic că, în lipsa unei reale solidarități, politicile protecționiste nu au rolul lor).

Inamicii libertății scot capetele în astfel de vremuri. Pentru ei, aceste schimbări de mediu sunt ocazii de a-și lărgi nișa.

Cât privește România, am inima împărțită: pe de o parte, mi-aș dori ca societatea noastră să facă odată saltul care să o aducă în „clubul” statelor prospere și civilizate. Dar mă gândesc: e bine, oare să folosească politici protecționiste agitând astfel stindardul suveranismului? Cine ne garantează că, odată miracolul economic înfăptuit (sau neînfăptuit!), aceste politici nu vor deveni regulă, îmbrățișate cu entuziasm de politicieni populiști, care ar vedea în ele și un instrument antieuropean?

 

Bogdan Silion, profesor de socio-umane, Galați:

1) Virusul, acest barbar al civilizației moderne, a pus în criză absolut toate sistemele noastre care fac ca realitatea să funcționeze, sistemul medical, cel politic, economia, macrosistemul social. Ceea ce nu poate să modifice niciodată un virus este libertatea conștiinței. Coerența cu tine însuți, revenirea la simplitatea vieții, întoarcerea către valorile interiorității, cultivate de antici, cum ar fi cumpătarea, răbdarea, ataraxia sunt învățăturile pe care le putem extrage astăzi din pandemie. Important este să nu ne dăm mari, să ne poziționăm corect, să nu uităm că înțelepciunea nu înseamnă dominare, putere, ci acceptarea limitei propriei cunoașteri, introspecție și multă smerenie. Poate că, în aceste momente, ar trebui să învățăm sa mai ședem puțin, să ne mai oprim, să ne mai odihnim. Poate că am obosit.

2) Probabil ca nimic nu va mai fi ca înainte de pandemie. Dacă vom scăpa de criza economică, cu siguranță că ne vom confrunta cu o gravă criză morală. Atât timp cât civilizația noastră a fost lovită în fundamentele ei, nu cred că putem să mergem mai departe fără să reflectăm asupra a ceea ce avem de făcut. Deci, o reflecție individuală asupra condiției noastre, asupra a ceea ce avem de făcut mai departe e imperios necesară. Dacă schimbarea morală depinde mult de fiecare individ, o schimbare de perspectivă politică din partea statelor lumii este de așteptat. Sper că se vor gândi strategii mai eficiente pentru întărirea sistemului medical, se vor aloca mai mulți bani cercetării științifice la nivel înalt. Probabil că, pe plan economic, va exista o tendință către protecționism ridicat al marilor puteri. În momentul în care scriu aceste rânduri, Comisia Europeană vorbește de un „șoc economic major” produs de pandemie. Dacă nu se ajunge la un consens privind ajutorul acordat statelor membre UE, putem ajunge chiar și la destrămarea proiectului european.  În funcție de cât de repede își vor reveni economiile lumii, vom avea sau nu parte de mișcări sociale și politice. Sper totuși că lumea să își revină încet. Probabil că se vor face multe reforme economice și sociale, iar de eficiența acestora va depinde foarte mult soarta lumii. Ele pot modifica, într-o măsură mai mare sau mai mică, structura instituțiilor democratice și, poate, chiar și modul de viață capitalist. Cum se întâmplă de obicei în perioadele de criză, va crește gradul de îndatorare al populației, iar tendința către economisire a oamenilor va fi din ce în ce mai scăzută. Probabil multe companii nu își vor mai putea relua activitatea, ceea ce va duce la dezechilibre economice majore. Încă odată însă, cred că atitudinea reflexivă și chibzuința ne pot face să fim mai atenți, mai puțin grăbiți, poate mai lucizi.

3) Civilizația europeană este în criză. Virusul a reușit să ne facă să înțelegem ce merge prost și ce funcționează în lumea noastră. Poate că o schimbare de paradigmă chiar ar fi trebuit să se producă. Și cine știe dacă nu cumva epidemia de COVID-19 nu a grăbit doar ceea ce am amânat de atâta timp, prin strategiile noastre de a eluda realitatea, de a ne-o face mai confortabilă. E clar că, dacă va exista recesiune, va trebui sa ne regândim viața, prioritățile. Familia, comuniunea cu celălalt, viața spirituală, credința în Dumnezeu vor fi fundamentele pe care vom construi noua lume. Nu mai puteam continua așa, în ritmul acesta nebunesc, în goana după obiecte ieftine, circ și bani, în permanentă derută, confundând prosperitatea materială cu starea de bine. Se poate spune deci ca civilizația si-a atins limitele si, prin asta, s-a readaptat, s-a reconstruit, s-a redefinit din mers. Nu văd însă un sfârșit al civilizației, ci o reajustare a modului nostru de viață, mai puțin consumerism, mai puțin irațional, mai responsabil.

 

Sorin Lazăr, eseist, Galați:

1) Aș spune ca drama este colectivă, dar învățătura este personală, asta dacă avem organ să tragem această concluzie. După umila mea părere, poporul român nu a reușit să fructifice cum se cuvine vremurile comuniste, fiind incapabil să construiască o vocație de a suferi la comun. Pandemia o resimt ca un test planetar necesar aplicat moțăielii noastre gadgetificate. O lucrare de control „infocaliptică” pentru toată planeta.

Primo, suspendarea goanei din societatea anului 2020 conține învățături și revelații cotidiene. Paradoxul iluziei de sociabilitate din vremea de dinainte de pandemie se revelează odată cu distanțarea în dinamica socială. Acum oamenii realizează faptul că, în ciuda comunicațiilor multiple care îi apropiau sub toate formele, de fapt nu se comunica deloc, doar se reproduceau videologic. Se săpase un hău ontologic, iar acum cu cât stau mai departe unii de alții, cu atât cresc șansele să se sudeze niște poduri interpersonale destul de durabile și să le crească apetitul de povesti la gura sobei. Parcă epoca întreaga își mai trage sufletul lumii un pic, evaluându-se introspectiv  cu șansele ei de a continua.

Secundo, am observat ca oamenii sunt condamnați  să creadă  mereu în ceva pe timp de catastrofă, chiar și după ce l-au exclus pe Dumnezeu. Spațiul generos de antenă furnizează destui dumnezei, profeți, vizionari, moraliști, experți, idoli. Fiecare cu adevărul personal, pe care-l iau la pachet cu ei peste tot, infestând cu el auditoriul ignorant. Cred ca ar exista trei categorii de oameni în relația cu virusul, cu dezastrul.  Din prima categorie fac parte luptătorii de gherilă, sanitarii dedicați care sar în tranșee, ong-istii care strâng fonduri, umanitariștii si activiștii binelui care se organizează cât mai eficient, compensând lacunele sistemului de asistență publică. A doua categorie o formează aceia care coabitează cu boala, care o acceptă încetul cu încetul ca pe o realitate cotidiană, ghidați după sloganul deja inoculat „habemus” imunitate.  Finalmente, în a treia categorie intră resemnații mesianici, care se încred într-un scop supraordonator, foarte înalt, peste capetele lor și orice ar face ei, sunt siguri ca nu vor putea să modifice cursul istoriilor lor individuale. În cazul lor, Miorița trece de la gălbează la Covid.

În al treilea rând, o pandemie de acest tip te poate împinge să parcurgi regnurile și regimurile politice în sens invers. Gentlemanul liberal, tolerant și deschis devine animalul autoritar dominant, țăranul anarhist.  Ecologistul scrupulos se metamorfozează în necioplitul dezvoltării durabile. În plus, tanatofobia dezvoltă valențe nesperate la „homo mall-us” transformând aproapele în „dușmanul de clasă“, dar în sensul existențialist al termenului. Aproapele devine astfel un delincvent care pândește sa îți confiște locul tău sub soare și implicit norma ta de muștar de Tecuci sau de alcool sanitar de pe raftul magazinului.

2) Eu cred că lumea anilor 2020 era deja necrozată moralmente. Milioane de morți parfumați umblau liberi prin aeroporturi, hoteluri, cafenele, care recreau o ambianță demnă de un roman de Robbe-Grillet. Acum am pătruns la nivelul imediat următor. Am băgat literalmente mortul pe platforma publică. Suntem situați cu toții într-o morgă generalizată.  Pandemia a accelerat un pic intrarea în „post uman”;  după acapararea spațiului virtual, lumea va deveni o lume bricolată după rămășițele psiho-sociale ale lumii de dinainte de virus. Lumea va fi poate mai tolerantă, mai puțin grăbită după ce acest taifun epidemiologic se va termina, dar gradul de bunătate va fi infinitezimal. Nu se va vedea cu ochiul liber din păcate, puseele de solidaritate din jur. Eu mă văd poate mai vigilent din punct de vedere sanitar, cu batistuța curată și dezinfectată la piept și cu unghiile tăiate periodic. Așa cum mă învăța pe mine doamna dirigintă în anii 90 când păduchii îmi dinamitau bucolicul paradisiac și rozaliu din copilăria mea plesnind de sănătate și imunitate. Peste un timp, contractarea virusului va deveni poate un fel de „et in Arcadia ego”.

3) Modusul nostru vivendi din 1990 până azi nu s-a schimbat, poate doar din punct de vedere logistic. Mă refer aici la „civilizația” românească. La muncă mergem în continuare, cu aceeași putere scăzută de cumpărare. Doar că nu mai mergem pe scara tramvaiului cum mergeam în 1990, ci luăm Uberul.

Nu știm dacă suntem conștienți de existența vreunei limite de orice fel ar fi ea. Nu suntem capabili sa vedem în ansamblu. Pană acum cred că limita gastronomică este singura de care am mai fost conștienți din când în când, mai ales de sărbătorile pascale, că tot se apropie,  când veneam să luăm lumina de la girofarul ambulanței, care venea să ne salveze de la excesul de drob. Ar fi ideal dacă s-ar putea ca modul nostru de viață să poată fi ajustat un pic spre cazon, un pic „japonizat” în anumite circumstanțe sociale, dar bineînțeles trebuie să avem și „militari” pregătiți. Cu greu îmi imaginez că scoaterea taburilor din cazarmă ar fi de ajuns pentru a instaura disciplina, când se vor primi tigăi la Lidl și rochii de mireasă la Penny Market.

                                                                                                          

Acsinte Dobre, profesor de filosofie, Universitatea București:

1) Pandemia prezentă relativizează scara veche de valori ( vitale, economice, politice, moral-spirituale ), ca şi inerţiile de gândire şi de comportament. Individualismul consumerist-hedonist, chiar dacă e încă supraprezent, se zdruncină puternic. Se cultivă, în schimb, mai larg, compasiunea, solidaritatea cu cei în suferinţă şi cu cei dedicaţi vieţii şi sănătăţii. Aceste din urmă valori nu se reduc la starea materială a indivizilor, la avuţia lor. S-a inversat Fluxul oamenilor spre ţări mai bogate, luate ca model şi se revine la ţara de baştină şi la familia părăsită, ca surse ( adesea iluzorii ) de siguranţă şi de protecţie. Piramida lui Maslow, a nevoilor şi aspiraţiilor, funcţionează mai activ prin baza ei. Statutul familiei tradiţionale e totuşi şi fragilizat, prin „distanţarea social-fizică”, mai ales faţă de bunici şi de părinţii bătrâni.

2-3)   Lumea se schimbă rapid, adesea impredictibil, având totuşi şi legi, ce ne pot orienta.

Gândirea de profunzime, educaţia amplă sunt, ca valori şi obiective, tot mai solicitate, mai ales pentru cei aflaţi, vremelnic, la conducerea comunităţilor. Naţiunea noastră nu este prea favorizată, din acest punct de vedere, cum arăta recent şi preşedintele Academiei Române. Avem mare nevoie de gândire anticipativă, de mari proiecte constructive, dătătoare de speranţe pentru cei mulţi şi neajutoraţi.

 

Iulian Grigoriu, profesor de sociologie, Universitatea „Dunărea de Jos” Galați:

1) Mă simt solidar cu toată suferința din jurul meu. Într-un fel sau altul, trecem cu toți pe aici… E o situație nemaiîntâlnită care îți dă ocazia de a fi solidar, de a contribui cu ceva, măcar cu propria recluziune, cu un gând bun, cu o trăire sau rugăciune intensă. Se simte ceva (iarăși), un răspuns în stratul metafizic, în războiul nevăzut dat și în mintea și sufletele noastre, indiferent de angajarea spirituală. Sigur că virusul a fost declanșat de ceva văzut, natural, în speță de om. Nimeni nu ne poate apăra de noi înșine.

În ce ne privește pe noi, românii, iese la iveală mai mult ca oricând, corupția și slăbiciunea, lipsa de coordonare, de responsabilitate a instituțiilor, tot ce nu s-a făcut de 30 de ani. Era tare bine să ne fi prins epidemia cu un pas înainte, cu alegeri anticipate deja făcute. Așa, stăm la masă cu alde X și Y care se trezesc să câștige capital politic, să tragă pe turta lor cu inițiative populiste. Acum ne trebuie ordine și ascultare, suntem ca niște soldați (nu prea se mai știe ce înseamnă asta, o spun fără nicio nostalgie!).

Mă întreb: era nevoie de acest virus blând pentru a ne aminti și lovi de falimentul sănătății, al spitalelor, de creaturile politice ce au produs răni nevindecabile în sistem? Au fost deajuns câțiva infectați ca să ne înecăm ca țiganul la mal…

2) Ce schimbare aduce acest virus? Dacă există vreo schimbare viitoare, ea nu poate să fie decât în bine. Îmi aduc acum aminte de câteva versuri din anii 90: „Și tu norule, de trup curățitorule/ Tu desparți lumile beznei și luminii/ Doar viața construiește/ Omul niciodată/ Culmi ale colindului veșnic/ În mine răul și binele sunt deodată. Desparte-le tu, cu iubire/ Norule!”

3) Ce ni se cere în aceste momente? Acțiuni concertate, respectarea legii, comunicare, cuvinte clăditoare (aud rar, dar aud și astfel de cuvinte)… îmi vin în minte spusele Părintelui Galeriu adresate Credinței și Științei: „E timpul unirii iubirii întru Adevăr!”

Eu unul nu îmi fac iluzii că cine știe ce mesaj triumfalist va prinde, nu mai cred în expediente călduțe, livrești, filosofice, tuneluri psihologice; constat chiar un soi de tăcere, dar din alte motive, din partea celor îmbrăcați în straiele credinței. Asta înseamnă că trebuie să mă reconectez eu însumi la Spirit, la Dumnezeul meu, să fac ascultare credinței, iubirii, datoriei, să fiu pregătit luminat, inspirat pentru ce mi se cere.

În aparență se ține post, în fapt se postește de cele sfinte… și nu postim de nimic, inundați mai mult ca oricând, de cele lumești.

Mai observ în perioada aceasta o categorie de oameni cu statut de minoritate din care iese iarăși la suprafață, îngroșat, lipsa oricărei capacități de conviețuire în comun. Ei nu respectă nimic, Poliția îi atenționează degeaba, nu le pasă de viața celorlalți. Nu muncesc, refuză sistematic să se integreze cumva. Au surse obscure și subterane de trai, beneficiind în același timp de ajutoare sociale. Îi aud cum ies în stradă cu lălăială și maneleală, uneori până noaptea târziu, se ascund de girofaruri și ies iar…

Cred că societatea românească și europeană are aici o problemă de gestionat. Ar trebui redefinit legal statutul de minoritate (fiindcă aceste așa-zise minorități sunt de fapt majoritare în multe cartiere și zone. Ce înseamnă să fii minoritate, când de fapt tu discriminezi, tu ești rasist? Nu cred că acest statut e dobândit prin naștere, moștenire, apartenență, ci prin convenție socială. Consider că și din asemenea drepturi relative poate să se decadă, așa cum cineva poate să decadă din calitatea de părinte. Nu ai drepturi, nu poți să faci ce vrei, nu ești în afara legii, nu îți cad galoanele, numai așa că ești minoritate și alții (majoritatea) trebuie să plătească impozitele, să-ți suporte rasismul, violența, comportamentul potențial criminal în această situație de extremă criză.

Propun dezbateri publice, moderate de intelectuali, regulamente locale adoptate de primării, propuneri de legi în parlamentele naționale și în cel european pentru gestionarea relației majoritate-minoritate.

 

Liviu Cocei, profesor de filosofie Universitatea „Dunărea de Jos” Galați:

1) În momentul de față, ca să vorbim în termenii lui Heraclit, contextul socio-cultural global afectat de pandemie este încă supus devenirii, în așa fel încât cred că este prematur să tragem o concluzie riguroasă cu privire la schimbarea modului obișnuit de viață. Nu știm cum va arăta lumea după această perioadă și nu putem spune decât ceea ce observăm acum: că măsurile de prevenire a infectării devin tot mai dure, dat fiind faptul că numărul celor depistați pozitiv crește de la o zi la alta; că unii oameni și-au pierdut deja locurile de muncă; că anumite sectoare de activitate sunt mai profitabile; că munca la domiciliu este mai încărcată decât cea de la birou sau de la catedră, că anxietățile se accentuează etc.

Pe de altă parte, privind lumea în ansamblu, adică în context istoric și filosofic, pot spune că această criză, la fel ca orice alt moment critic din istoria umanității, ne forțează să reevaluăm toate valorile, în special la nivel individual. Atunci când una dintre valori (cum e acum sănătatea sau cum a fost în 2008, banul) pune între paranteze restul valorilor, oamenii tind să se împartă în două categorii antagonice: alarmiști și indolenți, pesimiști și optimiști etc. În situații-limită, viziunile prăpăstioase asupra lumii predomină, fie în sens religios (prin referirea obsesivă la sfârșitul lumii), fie în sens poetic (lumea e un „Spital unde moartea e medic”, zice H. Heine, sau un „Abis al mizeriei” după Erasmus). Însă o veche distincție ne spune că „lumea este comedie pentru cei care gândesc și tragedie pentru cei ce simt”. Fără a dezavua gravitatea pandemiei actuale, cred că lumea a fost dintotdeauna așa: pusă pe exagerări.

2) Nu mă număr printre cei care ignoră recomandările în vigoare, dar nici printre cei care dramatizează și consideră că viața noastră de zi cu zi s-a dus pe apa sâmbetei în mod iremediabil. Momentan, nu am motive de a crede că după ce criza se va fi sfârșit voi avea un stil de viață fundamental diferit, și nici ceilalți. În adevăr, tocmai pentru că viața umană contemporană a devenit atât de „sigură” (hrană mai mult decât suficientă, sănătate, pace etc.), ajungem să reacționăm cu o foarte mare îngrijorare în fața oricărei provocări globale, ca atunci când, lovindu-ne la un singur deget, constatăm că întregul trup (inclusiv starea generală de bine) are de suferit cumplit.

3) Deși încă nu împărtășesc ideea că civilizația noastră și-ar fi atins realmente limitele, cu siguranță criza pandemică este un bun prilej de reflecție asupra necesității schimbării modului de viață al fiecăruia. Având în vedere celelalte probleme globale (poluarea, suprapopularea etc.) putem lua în calcul chiar o schimbare radicală a vieților noastre cotidiene. Filosofia nu poate oferi un răspuns adecvat cu privire la soluțiile strict tehnice sau economice care se pot lua, dar ne poate ajuta să facem față eventualelor schimbări sociale care se vor ivi. Fie recuperând practici mai vechi de filosofare, fie apelând la metode recente de adaptare la mediul de viață, avem toate motivele să înțelegem că ceea ce urmează depinde și de facultatea noastră specială de a gândi.

 

  Mihaela Grigorean, profesor de limba română, Negrești-Oaș:

1) Învățătură personală:  energia creatoare individuală este alimentată rodnic cu sens în experiența singurătății (întegrând și aspectul impus al autoizolării), însă atunci când gravitează pe orbitele inconsistente ale relațiilor sociale, comunitare (sau altfel de relații interumane) își pierde din combustia transgresivă a sursei care este în noi mai mult chiar decât noi.

2) Lumea își va reconfigura reperele, însă nu pe temelia valorilor umaniste, ci mai degrabă pe o renaștere din cenușă fără a arde în sensul purificării…O  reclădire a lumii ca edificiu nezidit din zidirea de sine, ci din răni nevindecate care așteaptă pansamente economice, egocentrice, epicureice, consumatoriste ale unui bien-être care a uitat să trăiască… Eu sper să fiu mai prezentă Prezenței divine.

3) Lumea să fie pironită pe crucea viață-moarte-Viață.

Alinare în aleanul spiritual și nu alienare în imperiul dorințelor generate de frustrările care subjugă zborul cu aripi întoarse pe dinlăuntru…

 

Codrin Vasiloancă, profesor de limba română și instructor de GO, Brăila:

1) În primul rând, mă aflu în plin proces de învățare în acest context nu indus, ci impus, și nu atât de pandemie, cât de guvernele lumii via mass media. De fapt, asta ar fi prima învățătură: că mass media a ajuns conștiința lumii moderne până într-acolo încât măsurile care au fost luate în România, în loc să fi fost impuse de informări ale serviciilor secrete (asta e treaba lor, printre altele, să protejeze interesele cetățenilor români în fața oricăror amenințări, nu?), au fost impuse de informațiile mass media despre ce se întâmpla în China și apoi în Italia. Fostul președinte Băsescu, pe baza acestor informații media a enunțat câteva măsuri preventive cu aproape două săptămâni înainte ca acestea să fie oficial luate. Deci, care a fost rolul serviciilor în toată această criză? În ce privește rolul mass media și al atotprezenților ei formatori de opinie, nu voi insista, dar am impresia instaurării unei dictaturi media care nu mai este concurată decât de curentul underground al rețelelor de socializare. Învățătura e aceasta: criteriile discernământului nostru, câtă vreme se limitează la logica elementară și la bun simț, nu mai sunt suficiente. Apoi, odată cu dictatura mediatică a curentelor de opinie se instaurează și o dictatură socială, de data aceasta la nivel planetar: pur și simplu nu poți să faci decât ceea ce face toată lumea; chiar și aceia care ar fi tentați să acționeze diferit cedează în cele din urmă curentului de opinie. Nimic de făcut împotriva prostiei, a corupției, a lipsei de moralitate și mai ales a lipsei de religiozitate. Nimic de făcut împotriva nesimțirii și a cinismului care nu numai că ne guvernează, dar ne guvernează prin votul nostru electoral prin care alegem de fiecare dată răul cel mai mic. Nu putem decât să apreciem sfertul plin al paharului democratic și să tot repetăm, ca pe o mantră: asta este, asta este! Din punct de vedere psihologic, această situație impusă mi-a fost binevenită – și, dacă nu ar exista problema economică, aș fi mulțumit să se prelungească: îmi place căsuța mea și curtea cu trei copaci înfloriți, libertatea redescoperită de a mă dedica dialogului cu mine însumi și cu Dumnezeu, de a comunica în mod real cu copiii și nevasta mea. Din când în când, mai dau câte un telefon cu unicul scop de a verifica dacă pe alte planete mai există viață. Iarăși m-am lămurit cu privire la prietenii care, în toată această perioadă de carantină impusă, nu mi-au telefonat o singură dată să vadă dacă pe planeta mea mai există viață. Din punct de vedere spiritual …, iată, nu mai avem acces la biserici. Ni se păreau bisericile, până acum, un fel de gări prin care ne vânzoleam și din care puteam lua oricând trenul. Iată că s-au închis. Drept urmare, acum, mai mult ca niciodată, cel puțin unii dintre noi vrem să mergem la biserică, să ne cufundăm în liturghie, să contemplăm icoanele, să sărutăm sfintele moaște, să ascultăm cuvântul de folos (care, oricât de stângaci, este de multe ori puținul care ne lipsește), să ne spovedim și să ne împărtășim cu trupul și cu sângele Mântuitorului spre biruirea morții. Dar nu se mai poate. Iar asta ne arată cât de superficiali eram de multe ori atunci când se putea.

2) Cum mă văd pe mine în lumea de după? Lumea va reveni rapid la vechile metehne, deci și eu. Vom redeveni sclavii urgențelor cotidiene. În mod paradoxal, această carantină este o șansă la libertate: e suficient să poți iubi, să ai un dialog cu Hristos, pe care să-l inviți să-ți fie alături, să te sfătuiești cu El. Cu Hristos, nu te plictisești niciodată. Poate că cel puțin unii dintre noi, după ce totul va trece, dacă va trece, se vor fi învățat minte.

3) Ultimii 30 de ani… nu i-aș fi înțeles bine dacă nu ar fi fost această criză. Am realizat astfel că, înainte de 89, ceea ce era enervant și frustrant, umilitor și revoltător, era lașitatea și duplicitatea celor din jur, capacitatea lor aparent nesfârșită de a se adapta și readapta carantinei comuniste și stării permanente de urgență necesară pentru a ne proteja de virusul capitalist. Deși între patru ochi toți făceau bancuri pe seama tovarășilor, în spațiul public toți se conformau retoricii oficiale: trăiam într-o realitate retorică, duplicitară. Acasă, lăsam retorica asta în cui, pe stradă, sau la servici o îmbrăcam ca pe o haină deja ponosită, deja roasă pe la coate, câteodată găurită. Numai copiii erau liberi și de aceea periculoși. De altfel revoluționarii au fost copii și tineri, în marea lor majoritate. După 89, am câștigat într-adevăr dreptul de a acumula capital, de a construi și de a fi proprietari, principali beneficiari ai construcțiilor noastre. Acum, dacă nu se iese din logica pandemiei, riscăm să pierdem aceste privilegii specifice oamenilor liberi și să dispărem iarăși sub masca retoricii idiotizante. Deocamdată, e ca și cum omenirea s-ar confrunta cu imensa surpriză a faptului morții. Mass media pandemică a reușit să facă până și din această fundamentală banalitate o dureroasă noutate. Cum să ajustezi asta?

, , ,
Articolul precedent
„Rolul nostru, asumat, este de a fi un propagator al implicării civice” / Bogdan George Silion
Articolul următor
Pensionarii de la Dunărea de Jos în atenția antropologilor americani / ARGO

Te-ar mai putea interesa și

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Fill out this field
Fill out this field
Te rog introdu o adresă email validă.
You need to agree with the terms to proceed

Meniu