În romanele verniene roiesc vehiculele
magia formelor perfecte
Verne credea în submarin, după cum credea în aparatele mai grele decât aerul
Copil fiind, Igor Sikorski a fost fascinat de faimosul „Albatros” al lui Robur Cuceritorul
de ce nu ar exista și un izolator gravitațional?
Soluţiile lui Wells sunt exclusiv raţionale, căutate
măsura geniului său izbucnește la potențial maxim atunci când înfățișează societăți care au suferit o mutație majoră
maşinile-de-luptă care amintesc de tancuri, masele de refugiaţi, lagărele de concentrare, experienţele eugenice
umbra lui Marx se profilează gigantic
Din societățile imaginare sau reale descrise Wells democrația a cam dispărut
morlocii se află pe un nivel trofic superior
ce căuta el ca alchimist în „centrul Pământului”?
„Uite gnaisul! Uite micașisturile!”
numai un caracter tare ca piatra, „iute ca fierul, tare ca oţelul”, ar fi putut să sfredelească nemilos chiar și cele mai dure strate geologice
V.I.T.R.I.O.L
„Trebuie să te obişnuieşti cu abisurile!”
Un foc interior s-a aprins înlăuntrul meu
Plăsmuiri fantastice și raționalism utopic
Jules Verne și Herbert George Wells.
Aceste două nume nu mai sunt demult persoane, ci simboluri în aventura cunoașterii parcursă de cei tineri cu fiecare lectură de cel puțin un secol. Suntem tentați să echivalăm literatura acestor doi corifei de-a dreptul iconici, sincronă unei anumite vârste biologice, dar și spirituale, cu adolescența întârziată a unei epoci – cea a europocentrismului societății europene occidentale ce manifesta, în secolul al XIX-lea și la începutul secolului XX, un optimism neclintit în evoluție, progres nesfârșit, civilizație universală și chiar posibilitatea instaurării unei lumi mai bune. Încadrată de-a lungul timpului la „ficțiune științifică”, „anticipație”, „aventură”, literatură „a tinerilor”, sau de precursoare a cuceririlor tehnice ale prezentului, această literatură ce s-a bucurat de un enorm succes de librărie chiar în timpul vieții autorilor, a fost și rămâne susceptibilă, periodic, reevaluărilor și reinterpretărilor. O nouă lectură, făcută cu un ochi proaspăt, din fața căruia răstimpul scurs de la ultima „vizită” a dizolvat schemele anterioare și ideile preconcepute, a „uitat” clasificările înțepenite, produce mereu surpriza și bucuria descoperirii de noi înțelesuri. Noi perspective se desprind dintre coperțile acelorași cărți ce posed capacitatea miraculoasă de a întineri mereu, odată cu fiecare generație de cititori.
Vehicule ale cunoașterii. Futurism tehnologic în epoca victoriană
În romanele verniene roiesc vehiculele. Eroii lui se află într-o febrilă mișcare pe uscat, în aer, pe apă și sub apă, și chiar în spațiul cosmic, folosind toate mijloacele de deplasare posibile și imposibile, reale sau imaginare: locomotive, corăbii și vapoare, „insule cu elice”, submarinul Nautilus, baloane, aerogirul lui Robur, proiectilul lansat spre Lună, plus mijloacele clasice de deplasare: animale de povară, trăsuri, diligențe, sănii etc. etc. Este trăsătura cea mai marcantă a cărților lui. Înainte de a pleca la drum, Mr. Phileas Fogg inventariază cu grijă mijloacele de transport pe care le va folosi pentru a da ocolul lumii în numai 80 de zile, iar pe drum va fi nevoit să folosească și mijloace pe care nu le prevăzuse.
Sigur, seria acestor aventuri este intitulată Voyages extraordinaires. Dar vehiculele nu servesc doar pentru deplasarea dintr-un loc în altul; este evident că fiecare roman propune o dublă călătorie: una spațială, în geografia pământească și alta, paralelă, o incursiune în cunoaștere. Cu fiecare best-seller, autorul rezumă acumulările științei dintr-un anumit domeniu sau din mai multe. Iar vaporul, locomotiva, aerostatul, submarinul – mijloacele de transport motorizate în general – au fost și rămân și astăzi, exponentele tehnologiei de vârf. Toate aceste minuni ale tehnicii secolului XIX, echipate cu cele mai noi mijloace de propulsie: motor cu aburi, forța vântului, electricitate, reprezintă, pentru un tânăr, o cale privilegiată de a învăța.
O marcantă diferență de stil există între vehiculele proiectate de de cei doi scriitori. Succesul repurtat de volumele 20 000 de leghe sub mări, cu Copiii căpitanului Grant, Cinci săptămâni într-un balon și De la Pământ la Lună se datorează, în bună parte, vehiculelor care poartă cititorul peste mări și țări, pe sub mări, în văzduh sau în spațiu! Admirăm, astfel, liniile elegante, elansate ale submarinului Nautilus, ale yachtului Duncan, obuzul-capsulă gata de lansare spre Lună printr-o lovitură de tun a „Columbiadului”, aerogirul lui Robur (chiar dacă pădurea de elice de pe punte strică puțin impresia), forma ovoidală a aerostatului dublu „Resolute”. Există o magie a formelor perfecte, pline, rotunjite, a ergonomiei hidro- sau aerodinamice. Aparatele lui fascinează mai întotdeauna prin forță și eleganță, prin apelul la surse neconvenționale de energie: electricitatea obținută din apa mării (electrochimic sau utilizând diferențele termice între straturile de apă), energia solară, forța vântului.
Contează prea puțin dacă aparatele sunt în stadiu experimental sau încă inexistente. Inventează autorul dispozitive inexistente la vremea lui? Nici o problemă, fantezia cititorului umple golul de cunoaștere. Să luăm, bunăoară, generatorul de hidrogen al lui Fergusson, care asigură o forță ascensională și o manevrabilitate a balonului mult mai mare decât a oricăror alte baloane, cum ne asigură Verne în Cinci săptămâni… „Duncan-ul” lordului Glenarvan își depășește și el epoca: „Era un iacht cu aburi de cel mai bun model…”, mașina cu aburi era „construită după un sistem nou, avea aparate de supraîncălzire care dădeau o presiune mai mare aburilor, care punea în mișcare o elice dublă” (Copiii căpitanului Grant). Cât despre Nautilus, acesta este întruchiparea perfecțiunii și a fiabilității.
Prima navă capabilă să navigheze scufundată sub apă, nu este o invenție a lui Verne, ea exista deja de câteva decenii[1]. Dar, comparația cu acele prototipuri greoaie iese net în favoarea lui. Eleganța hidrodinamică, energia „curată” pe care o folosește, reciclarea deșeurilor, simplitatea în funcționare, încăperile somptuoase (imensa sufragerie-muzeu cu hublouri retractabile), forța și grația pe care le degajă atrag și azi cititorii. Ei bine, tocmai în această ergonomie a viitorului trebuie căutată capacitatea anticipativă a autorului. Să recunoaștem că un astfel de vehicul este departe de mașinăriile cu pârghii și manete la vedere din epoca victoriană care a făcut gloria cuplului bielă-manivelă. Design-ul tehnologic avea să evolueze în sensul fanteziei vizionare a lui Verne, către o estetică a obiectului convex și compact, încastrat în carcase lucioase pe care mâna alunecă mângăietor.
Și mai e ceva: încrederea și siguranța cu care autorul îl folosește în economia romanului, asigurând extraordinarul succes al cărții de o sută cincizeci de ani încoace. Verne credea în submarin, după cum credea în aparatele mai grele decât aerul. Pe când Wells, cu numai doi ani înainte de zborul fraților Wright, nu vedea aviația operațională înainte de 1950. Cât despre submarine, refuza să creadă ar putea fi capabile de orice altă „performanță” în afară de a-și sufoca propriile echipaje!
„Conceput” în plină epocă victoriană (1869 este anul publicării volumului), Nautilus își depășește clar epoca. (De)scrisă un sfert de secol mai târziu, Mașina Timpului (alcătuită din „părți de cuarț și de fildeș”, cum grijuliu ne informează autorul) are aspectul ridicol al unei biciclete statice cu manete, pe care eroul încalecă pentru a călători în viitor!
Este, desigur, un vehicol-convențional, pretext pentru a împărtăși cititorilor concepția lui despre societatea viitorului. Dar e și o neputință de a depăși, prin efort rațional, stilul tehnologic al epocii.
Căci în deosebirea dintre fantezie și calcul rațional găsim diferența de profil dintre cei doi autori. La Verne, submarinul lui Nemo este o metaforă; balonul, alta. Geografii mitologice se deschid pe neașteptate în fața călătorilor: o insulă misterioasă, un crater prin care se poate ajunge „în centrul” Pământului, veritabilă catabază și descensos ad inferos, o lume pierdută, un Pol Nord poesc unde clima glacială este înlocuită cu una tropicală. La Wells, ele sunt convenții – deși scriitorul britanic este profund sceptic față de natura umană.
„Invențiile” lui Verne au prins deși nu erau o noutate absolută. Pentru că a reușit să le ridice la un statut de simbol – al încrederii în viitor. A făcut din ele metafore culturale. Găselnițele lui Wells, în schimb, nu au câștigat statut de metafore: nici cavorita, nici hrana zeilor, nici invizibilitatea, nici mașina timpului. Ba, dimpotrivă – prin descaralizare scientistă a reușit să evapore aura de mister cu care erau încărcate călătoria în timp și invizibilitatea.
Anticipări
Opinia curentă, în prezent, că scriitorul francez nu a anticipat nici una dintre invențiile tehnologice cu care este îndeobște creditat este tot atât de exagerată ca și cea contrară. Lucian Boia are și nu dreptate să susțină, chiar pe baza mărturiilor autorului, că aproape toate aceste aparate erau deja inventate: dacă în 1863 submarinul francez Le Plongeour, era deja o realitate, elicopterul cu aburi, imaginat de Gabrielle de La Landelle în 1861, apăruse doar ca un desen în 1873 – principala sursă de inspirație pentru „Albatrosul” lui Robur. Dar nu trebuie să uităm că Verne făcea parte, din 1862, împreună cu La Landelle, dintr-o societate pentru încurajarea zborurilor cu aparate mai grele decât aerul. Însă forța inspirațională a acestui proiect a acționat nu prin inventatorul sau inventatorii reali, ci prin romanul lui Jules Verne. Copil fiind, Igor Sikorski a fost fascinat de faimosul „Albatros” al lui Robur Cuceritorul, devenind, peste ani, constructorul primului helicopter care s-a înălțat de la sol prin mijloace proprii.
Scriitorul a avut și alte previziuni corecte. Preocupat de felul în care va evolua societatea în viitor, în scrierea postumă Paris în secolul XX, Verne a intuit o serie întreagă de viitoare cuceriri ale tehnicii (automobile cu ardere internă, drumuri asfaltate, trenuri de mare viteză cu suspensie propulsate magnetic și cu aer comprimat, folosirea energiei eoliene, telegrafierea imaginilor), dar și în evoluția moravurilor (ascensiunea feminismului, proliferarea nașterilor în afara căsătoriilor, răspândirea muzicii înregistrate etc.)[2].
Prevăzută de Cyrus Smith în Insula misterioasă, folosirea apei drept combustibil al viitorului, este azi confirmată de motoarele rachetelor de ultimă generație care se bazează pe arderea unui amestec de hidrogen și oxigen.
Dacă ideea de cucerire a aerului și a spațiului cosmic (călătoriile la Lună, interplanetare) nu sunt anticipări verniene, teme favorite ale epocii, De la Pământ la Lună (1865) cuprinde patru „patente de autor” care apropie uimitor de mult călătoria celor trei personaje de zborurile spațiale ale epocii noastre:
- Calculul corect al vitezei inițiale a proiectilului, viteză necesară pentru înscrierea pe o orbită translunară. 12 000 de yarzi pe secundă înseamnă aproape 11 km/s, echivalentă cu „a doua viteza cosmică”;
- Lansarea bolidului trebuie să aibă loc pe verticală și dintr-un punct cât mai sudic, coincidență, la foarte mică distanță de Cape Canaveral, Florida!
- Căderea capsulei are loc în ocean, de unde este recuperată de o navă.
- Ideea expedierii unor mesaje în spațiul cosmic, către alte civilizații, tot cu ajutorul unor proiectile, ceea ce amintește de misiunea spațială Pioneer 10, lansată în 1972.
Mai pot fi incluse pe lista previziunilor: aviația (Robur Cuceritorul), fabricarea diamantelor artificiale (Steaua Sudului), existența unor mări de sub scoarţa terestră, cucerirea polilor (Căpitanul Hatteras) și alte câteva.
Toate acestea s-au dovedit invenții fezabile într-un viitor mai apropiat sau mai îndepărtat.
Scrisă în 1886, Robur Cuceritorul, cartea unde autorul se alătură cu toată convingerea taberei specialiștilor care credeau în posibilitatea zborului cu aparate mai grele decât aerul. Aparatul lui Robur („aerogir”) aduce cu un helicopter, chiar dacă elicele sunt multiplicate prodigios iar forma nu are eleganța lui Nautilus. Oricum, degajă ceva mai mult realism decât aeroplanele lui Wells cu aripi de 300 de m și elice la spate (!) din utopia Când se va trezi cel care doarme (folieton publicat în întregime până în 1903, apoi ca roman în 1910).
Forța de vizionar al lui Wells nu se află în domeniul tehnologic, ci la intersecția acestuia cu sfera socială. El și-a încercat puterile de profet tehnologic și social în foiletonul „An Experiment in Prophecy”, articole strânse apoi sub titlul Anticipations of the Reaction of Mechanical and Scientific Progress upon Human Life and Thought (1901). Aici prevede o serie de aspecte ale lumii anului 2000: înfrângerea militarismului german, existența unei Uniuni europene, declinul moravurilor (în special libertate sexuală). În ce privește aviația, nu crede că va fi operațională înainte de 1950!
Literatura lui, însă, înfățișează o societate amenințată, dacă nu minată de totalitarism. Autorul este preocupat mai degrabă de răul pe care l-ar putea aduce noile invenții, decât de cum ar putea îmbunătăți ele viața oamenilor. „Fumul negru” împrăștiat de marțieni oriunde apar mase umane (refugiați) anticipează gazele de luptă, prima armă de distrugere în masă, „raza arzătoare” – laserul, tripozii (mașinile de luptă) – tancurile, mai bine zis, ideea de tanc (de altfel, contruit în premieră de britanici). A prevăzut și războiul mondial (Când se va trezi cel care doarme). Înainte de a se afla în slujba progresului, intuițiile vizionare la Wells țin de tehnici ale distrugerii, ceea ce evidențiază înclinația lui spre distopie.
Euristică, artificiozitate și ingenium
Prin urmare, succesul acestei literaturi nu se datorează neapărat prezumtivului „profetism” vernian, ci potențialului euristic pe care ea îl degajă. Pentru un adolescent, cărțile lui Jules Verne sunt o invitație la visare tot pe atât cât una la cunoaștere. Ele inspiră. Tinerii ocupă, de altfel, un loc central în ele: Robert și Mary Grant, Harbert din Insula misterioasă (1874-1875), Gordon, Briant, Doniphan și ceilalți copilandri din Doi ani de vacanță, Dick Sand din Un căpitan de 15 ani, Axel în Călătorie spre centrul Pământului – odată ieșite de sub pana lui Verne au rămas în memoria afectivă a cititorilor simboluri ale cutezanței, setei de învățătură, curajului. Și, așa cum remarca Michel Serres, pe parcursul întâmplărilor, acești tineri eroi trec printr-o metamorfoză spirituală. În afară de maturizarea biologică, de călirea caracterelor în focul încercărilor epuizante, de multe ori la limită, la capătul întâmplărilor, ei câștigă ceva prețios în afara experienței propriu-zise. Pe lângă cunoașterea lumii exterioare, a naturii și a oamenilor, tinerii ajung și la cunoașterea de sine. Ei cuceresc, astfel, nu numai lumea, ci și un nou mod de a fi. În fața copleșitoarelor încercări succesive, una mai grea ca alta, eroii vernieni nu se descurajează. Dimpotrivă, își probează îndrăzneala, neînfricarea, rezistența fizică și morală, iscusința. Combinând explorarea lumii exterioare cu cizelarea personalității, această literatură își pune eroii în situații cvasisimilare cu cele din lumea basmelor. Și tot ea pune la dispoziția cititorilor, un tezaur de cunoștințe; este o ofertă educativă la liberă alegere, o școală în lumea reală, vie, care nu cunoaște separația rigidă dintre materii. Odată cu coperțile unei astfel de cărți, curiozității juvenile i se deschide lumea întreagă, ca un mare teatru al cunoașterii. Într-un roman de Jules Verne avem descrieri geografice de precizie, calcule matematice, mineralogie, botanică, astronomie, chimie, filologie (celebrele documente de descifrat!) și lista nu se oprește aici. Toate cunoștințele epocii, de regulă sistematic prezentate, liste întregi de denumiri științifice, un noian de informații înveșmântate în vehiculul atrăgător al unei povești și al unui pariu cu aventura.
De aceea, romanele lui Jules Verne sunt tot atâtea prilejuri de a învăța, pe când temele preferate ale lui Wells te situează în câmpul interogațiilor grave privind destinul civilizației umane și al raporturilor inter-umane. Urmându-i speculațiile, ești pus în fața unor noutăți insolite, adesea problematice. Cărțile lui se adresează în mai mare măsură vârstei maturității intelectuale decât tinereții. Cât ar fi de seducătoare sau captivante unele povestiri, ele rămân eseuri speculative deghizate în ficțiune literară, prin care autorul își expune teoriile favorite. Schelăria conceptuală a acestora este înălțată pe o infrastructură științifică puțin convingătoare, uzând de trucuri menite să escamoteze irealizabilul lor.
Să luăm Omul invizibil. Posibilitatea omului de a deveni nevăzut, străveche năzuință secretă a omului, vecină cu miracolul, este „explicată” de Wells pe baza unei analogii cam șchioape. Observând cum o hârtie impregnată cu grăsime devine transparentă, Griffin, eroul ambivalent al cărții, îi comunică fostului coleg Kemp, marea idee: era suficient să facă corpul omenesc permeabil unei substanțe cu un indice de reflecție foarte ridicat, pentru a dobândi invizibilitatea. Experimentând pe propriul corp, el înghite o anumită poțiune (compoziția ei e secretă!) și se expune „radiațiilor eterice”, a căror natură rămâne de asemenea neclară. „Am să-ți explic altă dată ce sunt astea”. În fond, pe autor nici nu-l preocupă dacă cititorul a „înghițit” sau nu explicația – el se grăbește să prezinte contextele insolite ce rezultă din noul statut al personajelor sale. Dar la partea științifică ne rămâne dator.
La fel, „cavorita” din Primii oameni în lună (1901). Ideea inventatorului ei, Cavor, de a crea o substanță care să fie „opacă” la undele gravitaționale este interesantă, dar nu are nimic de-a face cu cu fantezia creatoare care să anticipe, inspirat vreo invenție ulterioară. Ea nu este fructul jocului organic, viu și liber al fanteziei, ci este obținută silogistic, prin extensia rațională tipurilor de izolatori: dacă există materiale izolatoare pentru atâtea forme de energie – căldură, lumină, electricitate -, de ce nu ar exista și un izolator gravitațional? Odată inventat și aplicat ca un strat de vopsea pe un obiect, acesta țâșnenște ca din pușcă, scăpat din chingile atracției pământești.
Prin acest raționament deductiv-analogic, Wells a rezolvat două probleme dintr-un foc: problema manevrabilității vehicululului spațial (o sferă metalică) și reîntoarcerea pe Pământ. Simpla închidere și deschidere a unor „ferestre” care să obtureze sau să dezobtureze stratul de „cavorită”, este la fel de facilă ca și manipularea unei uși glisante. Cu ajutorul ei, Wells își trimite eroii pe Lună ca și cum ar expedia un colet poștal. În plus, ea permite o călătorie comodă, dar și reîntoarcerea vehiculului spațial pe Pământ.
Un alt exemplu de artificiu rațional: creaturile cefalopode venite de pe Marte, aflate pe un nivel de evoluție superior oamenilor, sunt obținute de Wells pe filiera adaptării și specializării aproape caricaturale: organele cele mai solicitate funcțional, mâinile și creierul, vor câștiga competiția cu restul corpului, mai puțin folositor.
E curios cum „voiajele extraordinare” ale lui Jules Verne, întreprinse cu cele mai felurite și insolite mijloace, inventate sau doar îmbunătățite de fantezia „tehnică” a scriitoruluii au fecundat imaginația științifică a unor inventatori reali, precum Igor Sikorski, părintele aparatelor de zbor cu elice rotativă, sau a inginerului transilvănean Herman Oberth, unul dintre precursorii zborului spațial cu rachete. Pe când nici una dintre ideile gândite de Wells nu s-a dovedit viabilă: nici invizibilitatea omului, nici substanţa antigravitaţională ca mijloc de propulsie în spațiu („cavorita”), nici „hrana zeilor” care să creeze o rasă de giganţi, nici „maşina timpului”.
Şi cred că cititorii bănuiesc de ce. Soluţiile lui Wells sunt exclusiv raţionale, căutate. Ele sunt scoase de autorul lor ca un iepure alb dintr-o pălărie, neavând alt rol, în economia narațiunii, decât prilejuri de „punere în scenă” a utopiilor sociale. Temperatura imaginarului vernian toarnă în forme noi un material cvasimitologic, simbolic, pe când naraţiunile lui Wells rezultă din „prelucrarea la rece” a unor idei.
Pentru realizarea cadrului de desfășurare a acțiunii, Wells apelează la diferite artificii. Când se va trezi cel care doarme este una dintre cele mai interesante distopii ale lui Wells: cum ar fi arătat lumea 203 ani după epoca lui. Episodul insomniac, urmat de un somn secular, nu este în sine, decât un alt mijloc de a călători în timp, un artificiu care îi îngăduie neliniștitului autor să construiască o societate după gustul său. Călătoria în Lună este un alt truc care-i permite cititorului să studieze o altă societate diferențiată biologic, cea a seleniților. Ca și la Verne, aceste vehicule ingenioase, printre care cel al somnului, nu reprezintă decât mijloacele pentru aș-i atinge scopurile narative, prilejuind meditații pe marginea unor lumi posibile. Mai întotdeauna, Wells este interesat de organizarea societății.
Pare un paradox: fantezia duce la rezolvări realiste, în timp ce raţiunea eşuează în artificiozităţi utopice!
Din substanța scriiturii verniene emerg: imaginea cvasimitică, simbolul, arhetipul, metafora. Din cea a scriitorului britanic – distopia. La primul, narațiunea are capacitate creatoare, inspirațională, generatoare de mituri moderne. Scrierile lui Wells pun în scenă ficțiuni raționaliste, jocuri ale rațiunii. Ele sunt departe de a fi lipsite de forță creatoare, dar măsura geniului său izbucnește la potențial maxim atunci când înfățișează societăți care au suferit o mutație majoră. Din acest motiv, Războiul lumilor este poate singura scriere cu capabilă să spargă zăgazurile imaginației. Pe bună dreptate tratată de „anecdotă darwinistă” de istoricul Niall Ferguson (Războiul lumilor. Epoca urii), reflectând situația omenirii la sfârșitul secolului XIX: europeanul-colonizator al „altor lumi”, exterminator de rase umane. Cititorul acestei cărți extraordinare respiră atmosfera încărcată de panică și stupoare induse de invazia „marțienilor”, inteligențe reci, decise să colonizeze Pământul. Invazia începe chiar din „buricul” civilizației mondiale de la acel moment, periferiile Londrei.
Cum sfârșesc marțienii? Exact cum fuseseră decimați aztecii cu 400 de ani mai devreme: de viruşii aduşi de oamenii lui Cortes. Și aici, soluția găsită în acumulările științei biologice rezolvă la timp gravul moment de cumpănă al omenirii.
Dacă Războiul lumilor este o anecdotă darwinistă, Hrana zeilor este una marxistă. O rasă de giganți se naște nu atât din substanța experimentală „Heracleoforbia”, cât din îngurgitarea învățăturilor „tatălui Redwood”. Aici alegoria este de tot străvezie, umbra lui Marx se profilează gigantic pe cerul măturat de reflectoare.
Aceste anticipații herbertiene au anunţat de minune armele moderne, războaiele de exterminare purtate cu gaze toxice, maşinile-de-luptă care amintesc de tancuri, masele de refugiaţi, lagărele de concentrare, experienţele eugenice (Wells a și făcut parte dintr-o asociație care promova eugenia, în scopul îmbunătății rasei umane; de aici și ideea „hranei zeilor”). Toate – anunțând „mândra lume nouă” a altui britanic, Huxley. De asemenea, ideile socialiste şi anunţarea guvernului mondial, atribuite seleniţilor.
Formația de biolog l-a împins către ipoteza evoluției în sens darwinian a burgheziei şi a proletariatului în două specii distincte, eloii şi morlocii – idee atât de bizară și stridentă astăzi. Ea nu era departe de stigmatizarea cu epitete împrumutate din lumea animală a dușmanilor de clasă, de către bolșevici, două decenii mai târziu.
Jules Verne, în schimb, nu își propune să schimbe societatea, ci crede în conducerea înțeleaptă a celor buni și nobili: Fergusson, Fogg, Cyrus Smith, Glenarvan, Clawbonny, Hypperbone (Testamentul unui excentric), întruchipează astfel de carcatere. Wells își dorește o societate mai bună, egalitară, deși este profund pesimist față de natura umană. Asta și explică viziunile sumbre din Mașina Timpului, în care deosebirile de clasă se traduc, peste mii de ani, în diferențieri biologice, sau din Când se va trezi cel care doarme, unde cu 203 ani mai târziu, concentrarea puterii absolute în mâinile unui Consiliu atotputernic instilează în societate o dictatură camuflată. Capitalismul se împletește subtil cu controlul cvasi-totalitar al vieții sociale.
O asemenea posibilitate, deși nu exclusă la Verne (vezi sistemul militarizat din cetatea oțelului, Stahlstadt, în Cele 500 de milioane ale Begumei) nu este de loc agreată, ci dat ca exemplu negativ față de luminosul France-ville. Comunitatea adolescenților din Doi ani de vacanță este edificată, în spiritul parlamentarismului britanic, pe regulile democrației, astfel că pornirile autoritare ale lui Gordon, sunt, pînă la urmă, cenzurate. Din societățile imaginare sau reale descrise de Wells democrația a cam dispărut; prin forța împrejurărilor, ca în Războiul lumilor, cu o Anglie ajunsă „sub călcâiul” marțienilor, sau prin voința autorului: societatea seleniților, insula în care doctorul Moreau își experimentează după dorință ideile eugenice, oligarhia din Când se va trezi…, giganții din Hrana zeilor cu comportament sectar (alegorie a partidului comunist), „amurgul omenirii” din Mașina timpului, cu o societate divizată în eloi și morloci. Aceștia au transgresat demult simplul antagonism de clasă, evoluând, prin supraspecializare funcțională, ca specii distincte, aflate în neîmpăcată luptă pentru supraviețuire, cea dintre specii prădătoare și specii bune de mâncat, aflate la nivelul trofic inferior (eloii sunt fructivori). Eloii, rasă superioară provenită din fosta clasă a antreprenorilor și a intelectualilor și morlocii (urmași ai proletariatului industrial, mașinist) sunt un rezultat al „selecției naturale” și al „adapării la mediu”. Dar, curios, odată tratate ca specii naturale, situația se inversează: morlocii se află, acum, pe un nivel trofic superior. Este o răsturnare de aceeași factură cu cea adusă de Revoluția comunistă, care aduce burghezia „sub călcâiul” proletariatului.
Hermetism și alchimie transcendentă
O călătorie spre centrul Pământului (1864). Savantul alchimist Arne Saknussemm, care trăise cu mai bine de două secole înainte, este inspiratorul și precursorul călătoriei întreprinse de eroii cărții. Ca şi Galilei, sau ca abatele Trithemius, el îşi criptase informaţiile privitoare la calea care duce spre centrul Pământului, pentru a nu cădea în mâinile autorităţilor ecleziastice. Este ceea ce îi comunică Lidenbrock lui Axel odată ajunşi în Islanda, după ce subliniase, încă dinainte de plecare, pe când discuta despre misteriosul autor al documentului găsit, importanţa contribuţiilor din chimie, mineralogie, geologie și cosmologie aduse de alchimişti. „Alchimiştii ăştia…, Avicenna, Bacon, Lullus, Paracelsius, erau singurii şi adevăraţii savanţi dina cea vreme. Au făcut descoperiri de care, pe bună dreptate, încă ne mai minunăm”.
Prin gura lui Otto Lidenbrock, Jules Verne rostea un mare adevăr, cam ocultat de ştiinţa oficială. Trebuie să ne întrebăm, de aceea, ce anume căuta personajul fictiv (dar care întruchipa arhetipul savantului premodern) Arne Saknussemm, ce căuta el ca alchimist în „centrul Pământului”? Desigur, să înveţe de la acest gigantic creuzet din miezul de foc al planetei, cum iau naştere mineralele şi metalele cele mai preţioase. Alchimiştii erau şi metalurgi, obsedaţi de găsirea unor metode care să accelereze „coacerea” metalelor inferioare în metale nobile.
Începutul povestirii este aproape un curs de mineralogie, aşa cum, 20 000 de leghe sub mări avea să fie un curs de istorie naturală a minunăţiilor din adâncuri. Dar, ce zic, toată cartea e un curs de mineralogie; în călătoria lor, cele trei personaje străbat crusta pământului pe toată grosimea ei, iar povestitorul, tânărul Axel, descrie fiecare strat, cu proprietăţile şi înfăţişarea lui: cel al rocilor sedimentare, de tranziție, granitic, bazaltic, până la „temeliile” planetei.
„Uite gnaisul! Uite micașisturile!” este exclamația entuziastă a celui ce descoperă în teren realitate ceea ce învățase din cărți.
Fireşte, numai o personalitate puternică, un caracter tare ca piatra, „iute ca fierul, tare ca oţelul”, ar fi putut întreprinde o astfel de călătorie care să sfredelească nemilos chiar şi cele mai dure strate geologice. Iar profesorul Lidenbrock este un astfel de caracter-foreză, mai dur decât diamantul! Personalitatea lui întruneşte calităţile focului şi pietrei sau metalului, şi are „sicitatea” celui mai dur și mai compact granit. Aceste calităţi sunt tot ce poate fi mai opus pământului moale sau apei; mai degrabă uranice decât telurice, aşa cum se şi cuvine unuia care a scris un… „Tratat de cristalografie transcendentă”! Asemenea cremenei, unchiul Lidenbrock scapără scântei ce aduc cu sclipirile oţelite ale nestematelor de pe bolta siderală. De altfel, chiar naţionalitatea germană nu cred că este întâmplătoare, Verne oprindu-se la un popor recunoscut atât pentru speculaţia metafizică şi sistemele filosofice idealiste, „uranice” prin excelență, cât și pentru avansul științei mineralogice.
O apă tare, un acid de o extremă corozivitate, care „topește” orice obstacol litic din drumul lui, caracterul lui Lidenbrock este V.I.T.R.I.O.L. pur, inițiale traduse, de vechii alchimiști, prin Visitando Interiora Terrae Rectificando Occultum Lapidem: „Vizitând interiorul pământului, transmutând vei găsi piatra scunsă” (adică Aurul). Pentru savantul german, e vorba de aurul cunoașterii, dar și al dobândirii unei maleabilități a caracterului, modelat de încercările extreme prin care va trece.
Un act de o înaltă semnificație simbolică întreprinde savantul german înainte de a se aventura pe urmele lui Arne Saknussemm. Înainte de a se afunda în măruntaiele pământului, profesorul Lidenbrock îşi trage nepotul („pentru antrenament”) într-o ameţitoare ascensiune spre cer, pe spirala deşirată a clopotniţei bisericii Vor-Fresels Kirk din Copenhaga, prezentată pe una dintre planşele originale ale cărţii. Ca pentru a se încărca de calităţile atmosferei, ale vântului şi ale norilor, se avântă pe o scară helicoidală în tăriile văzduhului, punând astfel în practică vechiul adagiu hermetic care cere iniţiatului: „Urcă mai presus de orice înălțime, coboară mai jos decât orice adâncime. Adună în tine senzațiile întregului creat: ale focului și ale apei, ale uscatului și ale umedului, imaginându-ți că ești în același timp peste tot, pe pământ, în mare, în cer, că nu ești încă născut, că te afli în pântecul matern, că ești adolescent, bătrân, că ești mort, că ești dincolo de moarte. Dacă îmbrățișezi cu gândul toate acestea dintr-o dată, timp, locuri, substanțe, însușiri, cantități, îl vei putea înțelege pe Dumnezeu” (tratatul Poimandres, XII, 20, după Françoise Bonardel, Hermetismul, Editura de Vest, Timișoara, p. 46).
„… după o sută cinzeci de trepte m-a izbit în faţă aerul de afară. Eram pe platforma clopotniţei, unde începea scara exterioară, protejată de o balustrată şubredă. Treptele erau tot mai înguste şi păreau că se înalţă în infinit (…) aerul de afară mă buimăcea. Simţeam cum se clatină clopotniţa din cauza vântului. Mi s-au înmuiat picioarele, aşa că am început să urc în genunchi, apoi pe burtă (…) Până la urmă, târât de unchiul meu, am ajuns lângă sfera din vârful clopotniţei.
– Uită-te, dar uită-te bine! Mi-a spus. Trebuie să te obişnuieşti cu abisurile!”.
„Am fost nevoit să deschid ochii. Prin pâcla de fum, casele se vedeau turtite, ca strivite prin cădere. Pe deasupra capului meu treceau nişte nori destrămaţi şi, printr-o răsturnare de perspectivă, mi se părea că aceştia stau pe loc, în timp ce eu, clopotniţa şi sfera ne mişcam cu o viteză uluitoare”.
„Înşurubaţi” în abisul aerian, ajunşi lângă sfera-paratrăsnet a clopontiţei, ei urmau, de fapt, să sfredelească în adâncul Pământului (traiectorie dantescă, descrisă la coborârea în craterul vulcanului Sneffels, ghidaţi de călăuza islandeză), unde intenționau să găsească „sfera” din centrul lui! Adagiul hermetic aplicat programatic! Urcă, mai întâi, la înălţimi ameţitoare, la cele mai mari înălţimi, apoi coboară în străfundul Terrei, şi vei găsi Piatra filosofală.
Și această „piatră” este găsită. Căliți de încercări, personalitatea profesorului, cât și a nepotului său, Axel, suferă importante transformări de ordin spiritual. Spre sfârșitul aventurii, entuziasmat de descoperirea urmelor lui Arne Saknussemm adânc în măruntaiele pământului, Axel își descrie astfel starea: „Un foc interior s-a aprins înlăuntrul meu! Am uitat tot, și primejdiile călătoriei și pericolele întoarcerii… și nimic din ce era omenesc nu mi se părea imposibil… Înainte! Înainte! Am strigat.”
Întoarcerea în lumea de la suprafața pământului se petrece la mii de kilometri de Islanda, odată cu erupția vulcanului Stromboli din insulele Liparice. Călătorii revin în lumea reală regăsind o natură paradiziacă: „Lăsasem în urmă zăpezile veșnice ca să nimerim într-o zonă cu verdeață eternă”.
[1] Este drept, așa cum a observat Lucian Boia, autorul unei frumoase cărți despre Jules Verne, scriitorul francez nu a inventat nimic, după cum însuși a ținut să precizeze în timpul vieții.
[2] (https://en.wikipedia.org/wiki/Paris_in_the_Twentieth_Century)