Întrezăriri prin cristal(in)ul magic – sufletul / Tania Nicolescu

 – Contemplând picturile lui Eugen Bratfanof –

Cu aproape patru decenii în urmă, am avut ocazia de a vizita pentru scurt timp atelierul de lucru al pictorului tulcean, Bartfanof Eugen. Din acea scurtă vizită, nu mi-a mai rămas în amintire decât imaginea unui tablou, pe care, dintr-un motiv pe care nu-l înțelegeam pe moment, mi se fixaseră privirile. Însă ceea ce în timp, a persistat în amintire, n-a fost personajul – ale cărui trăsături s-au estompat în memorie – ci mai degrabă acea senzație de umbre fluide ce păreau că încearcă să captureze în vălul lor subțire ca o pânză de păianjen personajul și mai ales, acea senzație  acută de neliniște și tristețe pe care mi-o transmitea  unduirea lor insidioasă.

De-a lungul anilor, nu mi-a mai fost dat să aud prea des numele pictorului și nici măcar să-i pot vedea lucrările, care – inexplicabil – lipseau din Galeria UAP-ului tulcean. Însă, puținele imagini cu lucrările sale pe care le-am găsit în albumul editat de UAP Tulcea în 2010, cu sprijinul Primăriei Tulcea, mi-au reamintit de portretistul tulcean, de emoția pe care am trăit-o atunci când i-am privit tabloul și m-au făcut să mă întreb, care ar fi motivul pentru care nu puteam vedea nici măcar vreo lucrare de-a sa în Galeriile filialei locale a UAP-ului. Însă nedumerirea mea n-a putut primi vreun răspuns clar și lămuritor. Recent, văzând noua ediție a albumului său de artă, editat în anul 2017 de către Dinasty Books Proeditura si Tipografie și prefațat de criticul de artă și scriitorul Tudor Octavian, interesul meu pentru pictorul tulcean s-a revigorat. Însă, cum n-am avut nicio posibilitate de a putea sta de vorbă cu pictorul, iar informația găsită pe internet mi s-a părut destul de sumară, m-am mulțumit să privesc cu mai multă atenție albumul și imaginile găsite pe internet, gândindu-mă că ceea ce afirma scriitorul Mihail Șișkin despre fotografi, poate adevărat și pentru pictori:

Ceea ce imortalizează fotograful este cel care-l vede și-l gândește chiar pe fotograf. … Lui i se pare că el se uită în obiectiv, dar lumea îl privește în lentilă chiar pe el. Și fotografia nu va fi despre lume ci despre el. Fotograful se fotografiază mereu pe el însuși”. (Mihail Șișkin,  „Într-o barcă scrijelită pe un perete”, din vol. Paltonul cu gaică).

Probabil că, asemeni mie, cel ce privește tablourile (sau imaginea tablourilor) lui Eugen Bratfanof, simte o nevoie irezistibilă de a reveni asupra lor, asemeni copilului ce răsfoiește din nou cartea cu poveștile deja citite, insistând asupra ilustrațiilor acesteia, de parcă ar căuta să regăsească în ele întregirea poveștilor, al căror sens, cuprins doar în vorbe adeseori sărace, nu-i este niciodată îndeajuns. Căci imaginile, ca și muzica, au un fel al lor de-a ajunge mai ușor la sufletul omului, făcându-l să vibreze, trezindu-i sentimentele și gândurile, lăsându-l să viseze.

Arta  – spune Henri Delacroix  în Psihologia artei – nu este guvernată de subiect ci mai curând de temă. Imaginația artistică se fixează sub formă de teme și de  procedee determinate care impun artistului o manieră de a vedea și de a reda”.

Și nu ai cum să nu rămâi impresionat de tablourile pictorului Eugen Bratfanof, când înțelegi tematica tablourilor sale și realizezi că ceea ce ai în față, nu sunt simple portrete, ci mai degrabă, imagini ale sufletelor întrezărite prin cristal(in)ul magic al pictorului. Și am putea afirma fără teama de a greși, că Eugen Bratfanof  nu este doar un portretist, ci mai degrabă un pictor al sufletelor. Așadar, sufletul omenesc cu aspirațiile, visele, neliniștile și neîmplinirile sale, constituie tema artei pictorului Bratfanof.

Din punctul de vedere al criticilor de artă, picturile sale au fost încadrate în curentul suprarealist iar pictorul a fost comparat cu Salvador Dali și Magritte, datorită modului în care, prin exagerarea trăsăturilor feței sau a părților componente ale picturii încearcă să redea sentimente care să ajungă la sufletul celui ce le privește. Însă nu în formele redate în tablou și nici în culoare (tonalitatea aleasă) nu se relevă esența tablourilor sale, ci în forța luminozității pe care o surprinzi în ochii personajelor redate.

Ochii – acestă veritabilă poartă a sufletelor. Și ochii din portretele lui Eugen Bratfanof, par să te atragă ca un magnet, indiferent de direcția în care privesc, parcă îndemnându-te să întrezărești cum în adâncul lor, precum în transparența tremurătoare a unei ape curgătoare, licăresc – asemenea firelor de nisip sau pietricelelor răscolite de curgerea vremelnică a vreunei ape – sedimentele sentimentelor. Ochii aceia enormi, sunt singurul canal de comunicare dintre personajul redat în tablou și restul lumii. Asemeni cornițelor de melc, ei par să aibă mai degrabă o funcție tactilă, palpând cu neîncredere mediul, în căutarea unui ceva, nedefinit; poate a unor vise nemărturisite de eliberare din nevăzutele chingi ale realității constrângătoare, poate de realizarea unor aspirații, sau de regăsire a identității de sine și a armoniei personale, spre care tinde fiecare, căci unele dintre tablouri par a aminti de mitul androginului.

 

 

Fumător

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Despre legenda androginului, aflăm – povestită de un personaj la lui Platon în Banchetul – că demult, oamenii care trăiau pe pământ erau ființe androgine, care „arătau ca doi oameni lipiți spate în spate: două femei, doi bărbați sau un bărbat și o femeie. Întrucât astfel alcătuiți, aveau o putere foarte mare și o mândrie nemăsurată, putând să facă tot ce-și doreau și gândeau,  zeii s-au temut de puterea lor și i-au despărțit, astfel încât părțile separate nu mai puteau să facă nimic și atunci, tot mai mulți au început să moară de tristețe și de dor. Temându-se să nu cumva să rămână fără supuși, zeii l-au creat pe Eros, care să semen iubire în lume. Și astfel, oamenii își petreceau întreaga viață căutându-și jumătatea, însă numai celor norocoși le era dat să-și găsească jumătatea și să se reîntregească, devenind ființa de odinioară. Deci, androginul nu era definit la modul superficial ca o ființă hermafrodită, ci ca o ființă în care coexista totul într-unul, care era perfectă, aflata într-o stare de grație și beatitudine și care nu mai avea nevoie de o alta. În schimb, omul ca ființă decăzută, era incomplet, suferea resimțind un gol sufletesc, o lipsă și-și căuta sensul și împlinirea prin dragoste, căutându-și perechea care să-l împlinească”.

Și ochii din tablou se dilată neîncrezători scrutând mediul, parcă uimindu-se de ceea ce percep. „În afara lor, sau în oglinzile ochilor celorlalți?” – te face expresia lor să te întrebi în șoaptă, gândindu-te la poveste lui Andersen, cea a împăratului cu haine noi – în mintea lui – dar care nu-i ascundeau defel goliciunea.

Reprezentându-și personajele, artistul plastic pare să nu uite că personalitatea umană, asemeni unei picturi, abundă în lumini și dar și în umbre și că, fiecare persoană, precum actorul pe scenă, aduce cu sine în prim-planul relațiilor sociale nenumăratele sale măști (roluri sociale). Pe unele – eventual mai accentuate – sau care i se par acceptabile sau favorabile imaginii sale de sine, le scoate la vedere mai des, părând să le prefere, pe altele le păstrează undeva la îndemână utilizându-le mai rar, sau la nevoie, în funcție și de experiențele personale, de trecutul  sau de expectanțele sale. Și undeva, ascunse bine în umbră, așteaptă uneori fără speranță și cele pe care persoana nu le agreează, le consideră inacceptabile în raport cu idealul său, dacă nu cumva nici măcar nu-și dă seama că ele există acolo, undeva, pe-aproape.

În psihologie, Carl Jung, vorbește despre persona și umbra. Persona – se referă la modul în care oamenii doresc să fie percepuți și vine din latinescul „persona” și înseamnă „mască” – cu referire la măștile sociale purtate în diferitele situații sociale. Iar „umbra” se referă la toate acele caracteristici considerate inacceptabile de către Ego și care sunt reprimate și ascunse de ochii celorlați, cu toate că, uneori, precum în povestea lui Ispirescu, Sarea în bucate, ele s-ar putea constitui într-o oportunitate de dezvoltare a potențialului ființei. Și toate acestea, nu i-au scăpat ochiului exersat al pictorului Bratfanof.

…Te desprinzi cu greu de picturile lui Eugen Bratfanof, picturi care te emoționează arătându-ți ca într-un fel de atlas, imaginea unui suflet omenesc privit prin microscop. Un microscop al lucidității dublate de înțelegere și compasiune.

Arta – ne lămurește din nou Henri Delacroix  în cartea sa Psihologia artei  – are rol de comunicare, inducând stări individuale care au un grad de universabilitate. La fel, arta este uneori purificare și descătușare; ea proiectează starea apăsătoare în operă și datorită acesteia, se imunizează împotriva gândurilor obsedante. Creația estetică este o satisfacere imaginară a dorințelor inconștiente, în care proiecția înlocuiește imposibila împlinire. Creăm pentru a ne completă. Artistul este spiritul care construiește opera construindu-se pe sine însuși, realizând propria armonie și propria sa unitate”.

Eugen Bratfanof

Articolul precedent
În pandemie / fotoalbum de Cornel Gingărașu
Articolul următor
Mișa Gordin, fotograful metafizician sau iluzia nesperată a libertăţii / Cornel Gingărașu

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Fill out this field
Fill out this field
Te rog introdu o adresă email validă.
You need to agree with the terms to proceed

Meniu