În primăvară redacția revistei a primit din partea domnului Marin Scarlat o corespondență pe e-mail din care spicuim pasajele esențiale:

„Mă numesc Marin Scarlat și sunt strănepotul scriitorului Ion C. Pena, 1911 – 1944, care a fost prieten cu Alexandru Lungu, Ion Caraion, Ștefan Baciu, ș.a. (…) și a avut parte de un destin tragic uman și literar. (…) Până în anul 2000 nu s-a știut mai nimic despre el. Primii care m-au încurajat în acest demers au fost Ioan Gyuri Pascu și Oana Pellea. Dacă merită, poate îi alocați într-un colț de revistă o restituire literară. Despre el au scris Ștefan Baciu, Nicolae Crevedia, Nae Antonescu, Constantin Stan, Gheorghe Grigurcu, Doman Augustin, Stan V. Cristea, Iulian Chivu, Florea Burtan, Ion Al. Stănescu, Lorena Lupu, Dorina Rodu, Eugen Evu, Emil Niculescu ș.a.
Doamne, ajută!”

Din cercetarea documentelor primite rezultă că de peste două decenii domnul Marin Scarlat, nepot după mamă al scriitorului, depune eforturi lăudabile de restaurare a memoriei unchiului său. Așa se face că, începând din 1999, numeroase reviste culturale (Poesis, Caligraf, Ziarul de Duminică, Argeș, Reșița literară, Orizont, România literară, Convorbiri literare, Adevărul literar și artistic ș.a.) au publicat materiale despre scriitorul interbelic teleormănean Ion Pena, care începe să fie, astfel, cunoscut. De altfel, în articolul „Recuperări” din numărul 10/2018 al revistei noastre l-am menționat pe Ion Pena în legătură cu „Caietele ARGO, editate de Alexandru Lungu care i-a fost coleg de generație. (Din păcate nu l-am putut ajuta pe d-l Scarlat cu colecția acestora – pe care ne-am dori-o și noi – iar, între timp linkul către nr. 13 al Caietelor – „Solstițiul de vară 1996”, a devenit nefuncțional).
D-l Scarlat ne-a pus la dispoziție un număr important de materiale: biografii, recenzii, facsimile după poezii și articole publicate, receptare critică etc., pe baza cărora am realizat documentarea ce stă la baza grupajului de față.

Mai întâi, câteva date biografice. S-a născut pe 25 august 1911, în comuna Belitori (azi, Troianul) -Teleorman, într-o familie de țărani, primul din cei șapte copii ai familiei. Rădăcinile familiei scriitorului pe linie paternă se trag de pe lângă Corabia, ce ținea de vechiul județ Romanați. A fost al cincelea copil pierdut în timpul vieţii părinților, Chiriță și Polibiada Alexandra.

Urmează școala primară de băieți „V. Alecsandri” din satul natal, Școala de Comerț Elementar din Roșiorii de Vede, apoi Școala de Comerț Superior din Turnu Măgurele. Aici și debutează, pe 15 aprilie 1932, în revista SO4H2 cu poezia „Alpinism”, scrisă la 17 ani. În același an traduce împreună cu Ștefan Baljaralarschi „Poemele mele” de Serghei Esenin. Curios, G. Călinescu, deși îi menționează la revista „Drum” pe N. Stănescu-Udrea și pe P. Frînculescu, „cu bune traduceri din Esenin” (Istoria literaturii române, ed. a II-a, 1988, p. 968), nu-l amintește și pe Ion Pena. Acesta este, totuși, amintit cu volumul de epigrame „Furcile Caudine” (1939), la secțiunea „Bibliografie” (p. 1034).

Din 1933 colaborează cu poezii și articole la revista „Graiul tineretului țărănist”. Prima poezie publicată aici a fost „Noapte la Turnu Măgurele”. Din 1938 începe să trimită poezii și la „Universul literar”, la care va colabora până la curmarea timpurie a vieții.
În 1936 devine perceptor și este trimis la Sichevița, în Banat, așezare rurală izolată, cu sate risipite, aflată cam la jumătatea distanței între Orșova și Moldova Nouă, însă relativ departe de cursul Dunării. Așa se face că, în lipsă de altceva, poetul este nevoit să se deplaseze între cele 31 de cătune pe jos. Își face timp, totuși, pentru a se implica și în activități culturale: înfiinţează Căminul cultural „Lumina”, în cadrul căruia susţine numeroase conferinţe pe teme literare, economice, sociale şi financiare, pentru lămurirea sătenilor despre importanţa impozitelor.
Se transferă, apoi, la Domnești-Muscel (azi, jud. Argeș). Aici inființează, în 1941, „Biblioteca modernă”, prin care caută să satisfacă cerințele de lectură ale intelectualilor comunei și tineretul școlar. Stă în gazdă la Gheorghe Șuta de care se leagă prin afinități politice. Acesta era președintele organizației de Muscel a Partidului Național Țărănist și frate cu Nicolae Șuta, șeful de cabinet al lui Ion Mihalache în Camera Deputaților și unchiul Elisabetei Rizea din Nucșoara.

În 1944 este mobilizat și trimis pe front. După o lungă şi grea suferință s-a stins pe 29 iulie din an, în Spitalul Militar din Alba Iulia, fiind înmormântat în Cimitirul Eroilor din localitate. Nu avem date despre locul în care a căpătat rana fatală. Inscripția de pe crucea din Cimitirul Eroilor din Alba Iulia spune că a murit „rănit pe frontul războiului pentru eliberarea Transilvaniei”. Însă, pe atunci, luptele se dădeau în Moldova; abia din septembrie sovieticii vor trece Carpații.

Oricum, moartea sa la numai 33 de ani este tragică pentru că ea a curmat un talent aflat în plină afirmare. Criticul Stan V. Cristea scria că „…prin 1943 – 1944, Ion Pena pare că evolua spre un alt fel de poezie. În câteva dintre poeziile publicate în lunile martie-iunie 1944 în revista Oltul care apărea la Turnu Măgurele…, îi întrezărim cumva pe Nichita Stănescu și pe Marin Sorescu” . Iar Cornel Ungureanu, preşedintele filialei Banat a Uniunii Scriitorilor, aprecia că versurile lui Ion Pena „dovedesc o sensibilitate care ar fi trebuit să numească transferul din lirica anilor treizeci la modernismul liniei Baciu – Tonegaru – Geo Dumitrescu – Ion Caraion”.

A avut timp să lase un testament prin care își ruga prietenii să se îngrijească de publicarea scrierilor sale. Din păcate, multe manuscrise s-au pierdut, iar după 1948, considerate subversive de regimul comunist, scrierile sale sunt puse la secret (fondul S). Terorizată de controalelor miliției si securității, chiar mama sa va arde manuscrisele rămase.
Așa se face că acest scriitor apreciat în perioada interbelică, care a publicat în „Slove de foc”, „Universul literar”, „Păcală”, „Prepoem”, „Vremea”, „Epigrama”, „Cuget Clar”, „Zarathustra” din Buzău (redactată de Ion Caraion și Alexandru Lungu), „Oltul”, „Drum” și altele, dupǎ moartea sa a avut parte de o tăcere și uitare aproape totale. „Aproape”, deoarece, după trei decenii va fi inclus de N. Crevedia în „Antologia epigramiștilor” (Editura Eminescu, 1975), iar în aceeași perioadă va apărea, în Teleormanul „Fișe de istorie literară: Ion Pena” de G. Filimon (Gheorghe Filip) și prof. I. Bâlă.

La 67 de ani de la moartea sa, în urma străduințelor urmașilor săi, apare volumul Ion Pena, Scrieri, ediție îngrijită de Ion Scarlat și Liliana Scarlat, Editura Printech, București, 2011, al cărui conținut ne dă o idee despre multitudinea preocupărilor sale. Căci Ion Pena a fost poet, epigramist, traducător, eseist și prozator. Volumul amintit cuprinde creații în toate aceste genuri și dintre ele vom reproduce selecția de mai jos.

 

ZECE POEZII DE ION PENA

 

Portret

Eu sunt sălbatec ca un vis
Ce noaptea liniștea sugrumă
Ca un profet păgân închis
În carapacea mea de humă.

Eu sunt înalt ca un stindard
Ce-i ros de umbră și de glorii
Ca un păcat spălat de nard,
În patruzeci de purgatorii.

Eu sunt pribeag ca un strigoi
Ce scuipă lumea cu blesteme
Ca un nebun cu pumnii goi
Și tidva plină de poeme.

(Publicată în Prepoem, an II, seria II, nr. 19 din iunie 1941)

 

Voiaj

Sbor alb, aruncat peste zare,
Trec albe legiuni de gânduri –
Nici-o stea, nici-o statuie de sare,
Înfipte-n trecut, în curânduri.

Alergam, aur, printre platanii suri,
Ceas deşteptător pentru fluture şi cuc,
Iarba ne mângâie, plopii mahmuri
Şi Dumnezeu e bun ca un eunuc.

Privire departe, cer larg, deschis,
Ne jucăm cu focul, cu inima mea;
Somnul e mort, visul e deschis
Către viaţă, moarte, aer, catifea.

Plouă la sud, fulgeră norii,
Peste noi ţipă cocorii de spaimă –
Numai un puţ numără călătorii
Şi rugăciuni adânci singur îngaimă.

(Publicată în Drum, anul II, nr. 4 – 5 din 1 ianuarie 1937)

 

Anii mei

Anii mei ca merele toamnei trec
Cu dragostea, cu tristeţea, cu bucuria;
Peste calendar, peste zile m-aplec
Şi-mi plac colindele şi Sântamaria.

Visez ades la biserica din copilărie,
Bătrână, cu denie, cu joc, cu prohod;
La bâlciuri o fată, o menajerie
Şi eu evoluând, între ele, Irod.

Drumuri în apă, berzele călătoare,
Feerie de primăveri şi uimire.
Blândul Isus între copii, sunătoare
În frunza de plopi – aninată vuire.

Anii mei, lunile şi zilele mele,
Fraţi şi surori cu viaţa, cu amintirea
Merg către unde? Şi vă scutur nuiele
În sufletul negru cum este cernirea.

(Publicată în Drum, anul III, nr. 3 din 27 noiembrie 1937)

 

Melancolie

Stăm aşa gravi, timpul ne plouă,
Cu destinul alături îmbătrânim;
Altă lumină, aer, lume nouă
Şi călătorim etern către ţintirim

Scocul nădejdii sec, gândul coclit,
Prin sânge trece cornul tristeţii:
Plânge, aripa ruptă, vag infinit
În care coboară pâraiele vieţii.

La răsărit zările pară,
Alămuri ruginite ţipă strident,
Vrerea uitată, surdă, amară,
Şi cortina lăsată funebru, atent.

Poate mai ştii idila de an, de zece,
Creşte-n noi amintirea cenuşie,
Toamna, moarte, visul falnic trece
Şi privim în ram pe Sfânta Marie.

(Publicată în Drum, anul III, nr. 8 – 9, 24 aprilie 1938)

 

Vântule!

Te caut, vântule, cu palma sus
Ca să te prind şi să te fac pândar
Pe toate vorbele ce nu s-au spus –
Să le păzeşti cu veghe de ogar.

Din ele eu apoi să împletesc
Minune de lumină şi noroi,
Stindarde cu argint împărătesc
Şi noapte cu luceferii strigoi.

Nu vămuiesc tratate şi comori –
Istoria-i bolnavă de eres.
Tu să-mi aduci din soare şi din nori
Hambare de cuvinte cu’nţeles.

Te-oi pune autor, deopotrivă,
Cu mine pe coperte, pe uluci,
Dar, iată, ţi-este glezna colestivă
Şi aripa copaie de năluci.

O! vântule, cu palma către cer
Zadarnică e plasa ce ridic
Ai ostenit bătrâne cavaler
Şi eu rămân, departe, mai calic …

(Publicată în Drum, an IV nr. 2 – 3 din 24 octombrie 1938)

 

Amintirea vârstei

Amintirea vârstei fără prihană
Ca un cocor fâlfâie peste suflet;
Aud clopote, chiote, dojană,
Iarba cum creşte şi melcii la umblet

Copil fug, alunec peste băltoace,
Munţilor le fac căciulă de azur.
Port în palmă pietre, lemne de toace
Şi cioburi de sticlă gunoaelor fur.

Vârsta trecută, mamă eşti uitată,
Acum am crescut, urmărul e mare:
Furtuni de neguri, apă tulburată,
Cruce pe gânduri peste amplă zare,

Duc prin viaţă trecutul, colbul aprins,
Pasăre cu lat de picior, aplecat,
Efigie de stele pe cerul întins
Sau lac din care nuferii albi au secat.

(Publicată în Drum, anul III, nr. 46, Crăciun 1939)

 

Uite strigoii

Uite strigoii, uite liliecii
Au ieşit în marginea potecii
şui, bădărani şi tărcaţi
ca nişte argaţi

Aşteaptă să treacă
fata cu zodia seacă,
s’o ademenească, s’o fure
pentru subpământeana pădure.

Măi strigoilor, măi liliecilor,
ajunge-v-ar umbletul melcilor,
lăsaţi fata, lăsaţi bucuria
cu numele Maria.

Ştiu o babă slută,
o poiană de cucută
şi nişte gunoi:
acolo e de voi.

(Publicată în Drum, anul I, nr. 11 şi în Prepoem, ambele din mai 1940)

 

Panoramă

Vraciule înfricoşat
surd, olog şi guşat
arată-mi comorile tale
înalte, pătrate, ovale.

De câteva zeci de ani
vinzi minuni pe gologani
dragoste, noroace, blesteme,
care modeste, care cu steme.

Poate ai aur, poate ai rubine,
căpestre, ogoare, albine
sandale ca Petre Schlemil
ori alt obiect mai util.

Dă-mi-le pe toate mie
pentru o imensă filotimie,
pentru ca să cumpăr cojoace
la toţi puii care ies din găoace

(Publicată în Drum, anul I, nr. 11 şi în Prepoem, ambele din mai 1940)

 

Reflux

Amarele, profundele tăceri
Au ucis ziua de ieri.
Steaua, victoria, dragostea mea
Cine le fură, cine le bea?

Ah, aprindeţi corabia!
Frângeţi catargul şi sabia,
Ne-ameninţă tot mai nebun
Nebiruitul, măreţul taifun.

Universul e văduv de bucurii.
Plecară cele din urmă copilării,
Cele din urmă poveşti.
Nici lămâiţa nu mai e la fereşti.

Pentru ce să cutremurăm ţărîna
Dacă ne putrezeşte mîna!
Pentru ce se invocăm cerul
Dacă nu ne aude misterul!

Propun o sinucidere generală
În costume de gală.

(Rămasă în dactilogramă)

 

Zeul nopţii

Zeul nopţii umblă pe stradă.
E foarte afemeiat şi beţivan,
Il cheamă Stafie, Poveste, Ivan
Şi-l ţin felinarele să nu cadă.

L-am întâlnit în grădina oraşului
Zăpăcit, cocoşat, de o cruntă paloare.
Mirosea a infern, a candoare
Şi semăna groază ca ochii ocnaşului.

Fremătau crizantemele de spaimă
Îndrăgostiții aveau impresia unei ample zădărnicii
Toși vagabonzii meditau nemernicii.
Numai luna era plină de îndrăsneală şi faimă.

Zeul nopţii m’a sărutat pe frunte.
Buzele lui aveau gustul morţii.
Am mers alături până la pervazul porţii
Unde m’a lăsat cu toate grijile mărunte.

După el stăruia ceva ca o dojană paternă.
Strigoii, liliecii erau singura-i zestre
Şi după ce-a îmbrăţişat o mulţime de ferestre
A intrat în prima tavernă.

Punctual pînă la rang de model
Seară de seară face la fel.

(Rămasă în dactilogramă)

 

Visai un pod pe veacuri și pe spații
Sub care-o lume proaspătă să crească
Dar mărginit în coaja lui firească,
Se sparse visu-n câteva vibrații

(Rămasă în dactilogramă)

 

Ion Pena a scris și articole de actualitate politică. Următorul text a fost publicat în 1933, anul în care naziștii puneau mâna pe putere în Germania cu intenții revanșarde.

Exclusivismul rasei şi culturii germane

Viaţa germanului, în toată raţiunea şi maniera sa de a fi, îşi are exponentul în celebra „Kultur”, pe care acesta o primeşte la vîrsta fragedă a tinereţii şi pe care este ţinut, printr-o metodică manifestare a factorilor de seamă în stat, să nu o uite în nici-o măsură până la vîrsta cea mai înaintată. Caracterul dominant al rasei şi culturii germane este „exclusivismul” cel mai exagerat, aplicat în toate domeniile de activitate omenească şi concretizat în cunoscuta lozincă „Deutschland über alles”. A încerca, pe scara istoriei, o identificare de dată, de la care să fi luat naştere această tendinţă, este foarte greu sau de-a dreptul imposibil. Toţi cunoscătorii, de competenţă necontestată, ai evoluţiei germane sunt unanimi în a o considera înnăscută, iar nu „fabricată”. De altfel, numai aşa se explică sensul mistic pe care ea îl întreţine în toţi compatrioţii lui Bismark, de la proletarul şomeur iremediabil pînă la aristocratul cu apucături încă feudale. Sunt nenumăraţi acei cari au căutat să dea o concretizare justă acestei metafizici, dar acela care a reuşit să făurească, din atavismul tulbure, un crez de proporţii aproape geometrice şi de năzuinţi determinante este Oswald Spengler. Concepţia sa despre destinul german este cuprinsă în aşa numitul mit al lui „Faust” sau „omul faustian” (der faustliche mensch). Care sunt caracterele sale? Spengler îşi începe opera printr-o critică puternică a latinităţii. Nu vom arăta cuvînt cu cuvînt această critică, ci printr-o interpretare cît mai largă, întrucît e mult mai valoros ceea ce se ghiceşte c’a vrut să spună decît ceea ce propriu zis a strîns în fraze tipărite. Idealul latin – după el – este static. Fiind astfel, el se manifestă prin democraţie şi moderaţie, dînd şi celui mai slab posibilitatea să traiască în el, ajutându-l chiar, de multe ori, prin instituţia asistenţei sociale. Prin aceasta el îmbracă un caracter abstract de largă umanitate, dar în realitate demască incapacitatea latină de a se înarma cu aspiraţii sociale, positive. Năzuinţele spiritualităţii sunt universale, fanteziste. Visează o aducere la acelaşi numitor a tuturor oamenilor, uitînd că viaţa adevărată constă în cultivarea variaţiunii, diferenţialului. Postulatele sale, în genere, fiind ca să întrebuinţăm o analogie justă – să coboare şi pe pămînt „împărăţia cerurilor”, ignorînd cu încăpăţînare antagonismele nenumărate şi ireductibile, cari se opun unei asemenea concepţii. Acelaşi ideal se califică singur ca superficial şi ieftin, prin faptul că e prea uşor accesibil tuturor popoarelor. Superficialitatea sa constă din cultul excesiv al formei, care să poată fi îmbrăcată cu aceeaşi uşurinţă şi la antipozi ca şi pe malurile Senei. Inspirat din abstract, pe deasupra realităţilor, idealul latin merge cu paşi repezi către declasare, fiind depăşit de exigenţele vieţii moderne. Deviza revoluţiei franceze din 1789 „liberté, égalité, fraternité”, a fost realizată. Pîrghia pe care s’a mişcat toată revoluţia idealului latin, a fost aceasta. Odată realizată, el a rămas fără obiectiv. Refuzul de a-şi apropia un altul, cerut de vreme, i-a tăiat contactul cu viaţa, sortindu-se singur unui sedentarism de vise, şi cedînd primatul idealului germanic. Ce opune idealul german celui latin? Un dinamism puternic şi aproape iraţional. Idealul germanic e dinamic pînă la catastrofic. Omul faustian nu „este” ci „devine” (der faustliche mensch „ist” nicht er „wird”). Cu alte cuvinte, năzuinţele sale nu îmbracă un caracter latent, static, ireal, ci unul activ. Nu se mulţumeşte cu o stare de fapt, îmbunătăţită chiar cu corective în cadrul ei. Vrea, pur şi simplu „altceva”. Principiul său este activitatea în vederea unei deveniri dusă cu o îndărătnicie necunoscută la un alt popor. Din trăsătura aceasta, trage Splenger că tipul dominant al viitoarei culturi occidentale va fi cel germanic, nu cel „francez” (sinonim cu cel latin) care coboară cu paşi repezi povârnişul decadenţei. Toţi savanţii Germaniei, proclamă infailibilitatea poporului lor, sub toate formele. Patrimoniul civilizaţiei, pînă la potenţialul actual, cuprinde, cu oricît de bunăvoinţă am face aprecierea, cel puţin o jumătate din el contribuţie franceză. „Kultur” ignorează cu totul această realitate. Marii scriitori, marii oameni de stiinţă, marii oameni de stat, sunt pentru „ea”, numai germani, nepomenind decît de foarte puţini străini, micşoraţi şi aceia complet sub unghiul aceluiaşi exclusivism. În „Istoria chimiei” a marelui chimist german, Osvald, numele lui Lavoisier nici nu e pomenit. Molière e mai cunoscut, cu siguranţă, la Yokohama decât la Frankfurt am Main. Furia activismului şi – implicit – devenirii germane nu cunoaşte nici-un scrupul şi nici-o margine. „Dreptul celui mai tare”, arborat cu atîta emfază şi ironie în faţa fraternităţii franceze este îndestul de concludent. Viaţa e luptă, „o luptă pentru voinţa de putere, groasnică, inexorabilă, o luptă fără cruţare” (Spengler). Ce vrea şi ce a vrut Germania întotdeauna? Dominaţia mondială sub puterea poporului german.

„Germania concretizează într’însa cel mai puternic avînt al supremaţiei omeneşti, şi se vede osîndită, prin însăşi măreţia sa, să absoarbă într’însa toate popoarele sau să se întoarcă în neant” (Bernhard).

„Noi (germanii) suntem din punct de vedere moral şi intelectual, superiori tuturor oamenilor. Germania e cea mai desăvarşită creaţie din cîte a cunoscut istoria” (Profesorul Lasson).

„Că acest ultim război a fost o întreprindere de cuceriri, cu scopul de a-şi asigura stăpînirea Europei şi a lumei, prin anexiuni de teritorii, acest lucru nu poate fi contestat decât de însăşi autorii acestei crime împotriva umanităţii. Că a trebuit strînsă unire a forţelor ale Franţei, Angliei şi a celorlalte popoare direct ameninţate, împreună cu ajutorul american (după deruta Rusiei) pentru a sfărîma întreprinderea militară a Germaniei, acest lucru nu-l va contesta nimeni, afară de partea încriminată” (Clemenceau).

În lumina tuturor celor spuse pînă aici „hitlerismul” apare ca ceva foarte logic în viaţa poporului german. Tentativa din 1914 de cucerire a dominaţiei mondiale, a eşuat. O nouă tentativă în acelaş sens, ar necesita o sumă de exigenţe externe şi interne, fără de care succesul ar fi ratat. Vom vedea, într’un alt articol, dacă conjunctura favorabilă din 1914 îi va mai fi pusă vreodată în faţă şi în ce fel. Până atunci însă – sau mai precis în aşteptarea acestei noi conjuncturi – poporul german a ţinut să-şi exercite exclusivismul său în elementul intern al populaţiei. De aici a pornit, în mod firesc, „eliberarea evreilor” şi decretarea „Germaniei a germanilor”, care nu e decît un revers în mic al celeilalte năzuinţi „Universul al germanilor”. Există, în realitate, un pericol evreesc în Germania, aşa cum a fost arătat şi cum au bătut actualii guvernanţi moneda în el? Deloc. Ce înseamnă o sută de mii de familii evreieşti la o populaţie totală de şaizeci şi cinci de milioane de locuitori? Doresc să fiu înţeles. Nu e vorba aici de o degenerare sau de o aprobare a acţiunii rasiste. Ci pur şi simplu, de cunoaşterea adevărului. Originea rasismului nu e alta decît „exclusivismul” specific, înăscut, al poporului german, după cum am arătat. Iar ca o concluzie pe marginea celor spuse pînă acum, se mai impune o precizare. „Kultur” nu este propriu zis depozitară caracterului german, ci factorul fidel care-l luminează şi-i precizează axele, şi-i amplifică orizonturile.

(Publicat în SO4H2, anul II, nr. 7-8/1933)

(Text reprodus după volumul Ion Pena, Scrieri, volum îngrijit de Ion Scarlat și Liliana Scarlat, Editura Printech, București, 2011, pp. pp. 281-287). ION PENA – SCRIERI_ text_aranjat_tipo.pdf

Astfel de manifestări de voluntarism germanic și forță discreționară nu putea fi pe placul lui Ion Pena. Gena antitotalitară a scriitorului a emis anticorpi de imunitate atât împotriva curentelor de dreapta totalitare, cât și a „umanismului” comunist. Suficient de grăitoare, în acest sens, este epigrama în care îl lua peste peste picior pe A.C. Cuza, exponent al antisemitismului:

Din tinereţe n’a mai dat
O epigramă – şi-i păcat!
Misterul? Muza i-a fugit
Ca nu cumva pîn’ la sfîrşit,
Uzînd de abila-i suveică
S-o scoată şi pe ea evreică.

Cât despre „binefacerile” societății perfecte promisă de comuniști, o notă specială pentru povestirea utopică Moneda fantazienilor, a cărei primă parte a fost publicată în Drum literar, artistic, cultural, an III, Roșiorii de Vede, 1937, numărul de Crăciun. Forța ei premonitorie este tulburătoare, amintind de Huxley și Orwell. Ideea ei centrală constă din introducerea în circulație a unor bancnote inflaționare a căror valoare să scadă cu un cuantum lunar substanțial până ce atinge, într-un an și jumătate valoarea zero. Ea prevestește, astfel, instrumentalizarea inflației și noul concept bancar al cardurilor cu valabilitate limitată care va obliga deținătorul (conform unei doctrine radicale care a prins, se pare, rădăcini peste Ocean) să-și cheltuie cât mai rapid „banii”, într-o goană nebună după cumpărături cu și fără rost, scopul fiind dinamizarea fără limite a consumului.
În partea a II-a, cititorul mai vârstnic va recunoaște în țara imaginară „Fantazia” România C.A.P.-urilor numite de el „coop-uri”. Situate cumva între falanster și colhoz, ele sunt gândite în scopul acaparării treptate dar inexorabile a avuției individuale de către un stat care a găsit, printr-un conducător inspirat de idei „mărețe”, modalitatea de a aduce sub control total populația. Pentru binele ei, desigur. Utopia este înfățișată prin intermediul unui jurnal, din 1944 până în anul 2000. Acesta surprinde gradat, în tonalitatea de un optimism forțat al reporterului-martor, amic cu vizionarul Fan, cum, printr-un plan diabolic urmat pas cu pas, toată activitatea economică, terenuri, utilaje, întreprinderi industriale, comunități – intră în aceste „coop-uri” prin constrângere economică.
Sub ultimul rând al acestei părți, singurul text a cărui dactilogramă s-a păstrat la fratele său, Petre C. Pena, scriitorul a notat: „Sichevița, 7 februarie 1938”. Partea a II-a a fost publicată abia în volumul de Scrieri din 2011.
Insolitul acestui tip de narațiune, puțin cultivat în literatura noastră, a fost remarcat de critică în numeroase publicații ale ultimilor ani, din care reproducem un fragment din articolul Lorenei Lupu:

„Când am început să studiez cazul Pena, prima întrebare pe care mi-am pus-o a fost: ce motiv ar avea extremiştii din ambele capete ale eşichierului politic să anihileze cu atâta ferocitate un autor decedat de foarte tânăr pe câmpul de luptă, cu o operă relativ restrânsă ca dimensiuni: şase manuscrise – cinci de poezii, unul de epigrame şi o povestire? Operă care, pe deasupra, s-a şi pierdut parţial datorită neglijenţei unora dintre prietenii autorului?
Răspunsul se află în „Moneda fantazienilor”. Încadrată de critici în sertăraşul literaturii de anticipaţie sau al literaturii absurde de factură urmuziană, „Moneda fantazienilor” e nici mai mult nici mai puţin decât profeţia lucidă, cutremurător de exactă, uluitor de bine detaliată, a celor 50 de ani de comunism care vor urma şi a unor fenomene economice încă necunoscute pe vremea autorului, cum ar fi inflaţia – devalorizarea treptată a monedei, pentru a încuraja consumerismul în gol. Cu o viziune care transcende literatura, Pena prezintă, halucinant de corect, tot ce comunismul va aplica 20 de ani mai târziu: cooperativizarea, demolarea proprietăţii şi a ramurilor de activitate private, pentru bunăstarea poporului. Desigur, eul narativ, jurnalistul delegat să trimită corespondenţă din ţara imaginară, Fantazia, nu are decât cuvinte de laudă pentru aceste fabuloase reforme, menite să asigure bună stare naţiunii. Dar, printre rânduri, citeşti satira amară a unui spirit care, după ce îşi atrăsese împotrivă toată mişcarea legionară românească, lansa previziunea unui potenţial viitor bolşevic”.

(Lorena Lupu, „Războaiele cu viața”, Orizont, Timișoara, nr. 3/2016, p. 14).

 

Mai jos reproducem câteva fragmente din Moneda fantazienilor.

 

FANTAZIA, ȚARA DIN VIITORUL UNUI POET FĂRĂ VIITOR

CAPITOLUL I Autorul face o scurtă introducere

Fantazia este astăzi o ţară înfloritoare. Înainte cu zece ani însă, reaua stare domnea atotputernică în toate clasele sociale. Secretul acestei schimbări constă într-o reformă revoluţionară în domeniul monedei.
(…)

CAPITOLUL II Cum se înfăţişa Fantazia când a cunoscut-o autorul

La sosirea noastră în Fantazia sărăcia bântuia cu înverşunare. Puţinele afaceri mai fericite realizau beneficii de cerşetor, iar majoritatea orbecăiau între faliment şi speranţă.
Cauzele care duseseră la această situaţie nenorocită erau multiple, dar printre cele mai importante era lipsa de încredere, promovată de prăbuşirile răsunătoare ale celor mai puternice instituţii de credit.
Faptul în speţă făcuse ca banul să se strângă pretutindeni şi să mucezească la ciorapul burghez sau în casele de fier ale bancherilor.
Ţara întreagă parcurgea astfel o perioadă de scleroză generală: compartimentele vieţii economice, care stau la baza vieţii sociale, acţionau astmatic şi şchiop şi antrenau în derută toată naţiunea.
Optzeci şi şapte de bănci trăseseră obloanele, o sută cinzeci şi patru de industrii închiseseră porţile, şomajul crescuse înspăimântător, drumurile se ruinaseră, funcţionarii publici trecuseră prin douăzeci de reduceri ca la urmă să se transforme în semn de întrebare cel mai liliputan salariu, iar ţarinile rămâneau pârloage pentru pâinea ţării fiindcă preţurile de batjocură ale cerealelor nu mai îndemnau la muncă.
Acest tablou zguduitor arătat pe hârtie exprimă aproape nimic din tragicul profund al realităţii. Coborând în mijlocul poporului aveai impresia unei lumi în comă.
Totul era bolnav.
Bancherul păstra milioanele în seifuri, refuzând să le infuzeze în opera de producţie şi de prosperitate, iar măturătorul de stradă îşi înfrăţea viaţa cu câinele flămând şi vagabond care venea rătăcit lângă el.
Industriaşul ţinea porţile fabricii închise, din lipsa fondului de rulaj şi a debuşeelor, iar muncitorul cu ochii sălbăticiţi de inaniţie adera disperat la mistica roşie.
(…)

Capitolul III Un nou sistem monetar propus de autor în Fantazia

Locuiam de trei ani în Fantazia şi situaţia se înrăutăţea din ce în ce mai mult. Au avut loc două lovituri de stat, câteva revolte, s-au schimbat peste şaptesprezece guverne, dar schimbarea oamenilor nu aducea şi schimbarea lucrurilor.
Cum aveam oarecari înclinaţii pentru studiul economiei, ne-am apucat să studiem cu atenţie fenomenul fantazian şi am ajuns la unele măsuri pe care le-am socotit în stare să vindece răul.
Am întocmit un raport detailat în acest sens şi l-am trimis tuturor oamenilor de frunte ai ţării, atât politici cât şi de ştiinţă, ca să-l studieze şi să-şi dea avizul.
Rezultatul a întrecut orice aşteptări.
(…)
Este ştiut că banul, ca instrument de circulaţie, a bogăţiilor planetei, echivalează cu sângele pentru corpul uman. În vremuri de prosperitate circulă intens şi valorile se încrucişează abundent de la antipod la antipod. În vremuri de criză fuge de pe piaţă, bogăţiile lipsite de vehicularea sa nu se mai mişcă nicăieri şi viaţa socială traversează perioade de grave sincope.
Totul era să obligăm banul să circule, să-l gonim afară din toate colţurile, deopotrivă din seiful bancherului, din ciorapul burghezului, din chimirul ţăranului chiabur.
Pentru aceasta am introdus un principiu nou, revoluţionar: Monedele încetează de a mai reprezenta valori fixe, ele suferind în viitor, automat şi continuu, anumite scăderi în raport cu trecerea timpului.
Am scontat că astfel toată lumea se va grăbi să cheltuiască banul, să-l arunce într-un mod sau altul în circulaţie, dinamizând întreaga viaţă a naţiunii, în loc să-l mai păstreze ca până aici, păstrarea devenind cauzatoare de pagube importante prin însăşi natura sistemului
(…)
Toate monedele fantaziene sunt de hârtie. Monedele de metal s-au înlăturat cu totul ca unele care puteau dăuna sistemului din motivul că permit, oarecum şi mai uşor, tezaurizarea.
Unitatea fantaziană de schimb este FAN-ul, aşa cum Franţa are Francul, România LEUL, U.S.A. DOLARUL, Grecia DRAHMA, etc.
Monedele ţării, sau mai exact bancnotele ţării sunt următoarele:

Tip I – 1.250 Fani
Tip II – 625 Fani
Tip III – 125 Fani
Tip IV – 25 Fani
Tip V – 2 Fani
Tip VI – 1 Fan

Primele bancnote, cele de 1250, 625, 125 şi 25 Fani sunt variabile, adică supuse scăderii valorii pe măsură ce trece timpul.
Cele din urmă, de 1 şi 2 Fani, sunt fixe, deoarece dată fiind valoarea lor mică şi confecţionarea din hârtie, nu prezintă pericol de acumulare, manipulându-se greu în cantităţi însemnate. În plus se adaugă dificultatea evidenţierii infimelor scăderi care ar corespunde unor asemenea bancnote.
La bancnotele variabile scăderea valorii se operează la finele fiecărei luni, automat şi continuu, timp de 25 luni. Scăderea variază în raport cu valoarea, începând cu 10 Fani la bancnote de 1250 Fani şi terminând cu 0,20 Fani la bancnote de 25 fani.
Scăderea micşorează puterea de cumpărare a bancnotei.
Pentru fiecare lună viitoare bancnota are o valoare din ce în ce mai mică, evidenţiată expres pe una din feţe. Odată cu intrarea în vigoare a lunii noi, intră automat în vigoare şi noua valoare a bancnotei, rezultată din valoarea lunii precedente, minus scăderea lunară corespunzătoare bancnotei.
Prin scăderi succesive timp de 25 luni, bancnotele ajung la valori rotunde de 1000, 500, 100 şi 20 Fani, când se retrag din circulaţie, înlocuindu-se cu bancnote noi, bune pentru circulaţie alte 26 de luni.
După 26 de luni orice bancnotă veche care întâmplător a mai rămas în circulaţie, suportă o scădere lunară de 10 ori mai mare decât scăderea normală, până la nimicirea totală a valorii.
Această procedură loveşte aspru în bancnotele vechi, pentru ca să se asigure funcţionarea cât mai normală a sistemului.
Iată înfăţişarea bancnotelor fantaziene:
(Sunt desenate tabele care ilustrează scăderea lună de lună, pe luni și ani a fiecărui tip de bancnotă, până la valoarea zero).
(…)
După cum se vede, bancnota cea mai mare în sistemul fantazian este aceea de 1250 Fani. Prin scăderi succesive timp de 25 luni, ea ajunge la 1000 Fani, când se retrage din circulaţie, înlocuindu-se cu alta nouă, bună pentru circulaţie alte 26 luni.
Ca o consecinţă a sistemului, o bancnotă de 1250 Fani pusă la păstrare în luna emisiunii şi folosită de abia în a douăzecişisasea lună, nu mai valorează decât 1000 Fani.
Păstrând-o, posesorul a pierdut 250 fani, care reprezintă totalul scăderilor lunare.
Dacă nici în a douăzecişisasea lună nu este pusă în circulaţie, bancnota pierde înzecit ca până aici, adică 100 lei lunar şi după 10 luni valoarea sa devine zero.
Respectând proporţiile, aşa se întâmplă cu toate bancnotele fantaziene, afară de bancnota de 25 Fani. Aceasta se deosebeşte de celelalte prin faptul că are valoarea constantă câte cinci luni consecutive şi rămâne în circulaţie 30 de luni. S-a procedat astfel fiindcă operând lunar scăderea de 0,20 Fani se îngreuna circulaţia.
La finele fiecărei luni, pentru ca emisiunea monetară a ţării să fie constantă, Banca Naţională pune pe piaţă o emisiune nouă de monedă, echivalentă cu scăderea suferită de moneda aflată în circulaţie.
Prima emisiune fantaziană de bancnotă variabilă – 1 ianuarie 1950 – a însumat 30.000.000.000 Fani, cu următoarea repartiţie pe feluri de bancnote:

7.200.000 buc a 1250 Fani – 9.000.000.000 Fani
19.200.000 buc a 625 Fani – 12.000.000.000 Fani
40.000.000 buc a 125 Fani – 5.000.000.000 Fani
160.000.000 buc a 25 Fani – 4.000.000.000 Fani

La 1 februarie 1950, conform sistemului, scăderea operată automat asupra întregii emisiuni monetare respective a fost următoarea:

La 7.200.000 buc. Tip. I a 10 Fani – 72.000.000 Fani
La 19.200.000 buc. Tip. II a 5 Fani – 96.000.000 Fani
La 40.000.000 buc. Tip. III a 1 Fan – 40.000.000 Fani
Total – 208.000.000 Fani

Pentru 208.000.000 Fani, Banca Naţională a pus imediat pe piaţă bancnota nouă, procedând astfel la fiecare lună, cu excepţia lunilor când se acoperă şi scăderea bancnotelor tip IV – 25 Fani – în sumă de 160.000.000 Fani.

Capitolul IV Tot despre scăderile lunare şi despre menţinerea emisiunii la quantumul iniţial.

(…)
Posesorii de numerar în Fantazia sunt de două feluri: ordinari şi privilegiaţi.
Posesorii ordinari sunt toţi locuitorii Fantaziei, în număr de aproape 30.000.000. Prin mâinile lor, banul vine şi trece ca şi în sistemele monetare clasice, iar deosebirea şi forţa sistemului nou constau în aşezarea circulaţiei monetare pe baze noi.
Posesorul ordinar nu mai poate păstra banul, sustrăgându-l procesului circulator, şi aceasta din cauza pagubelor grele, inevitabile şi nerecuperabile pe care le pricinuieşte scăderea automată a valorii bancnotelor.
Nolens-volens, imediat ce capătă banul sau cel mai târziu în ultima zi a fiecărei luni, posesorul ordinar fantazian trebuie să-l pună în circulaţie în orice mod.
Prin acest nolens-volens s-a ajuns la dinamizarea fabuloasă a consumaţiei. La rândul său, consumaţia a dinamizat tot aşa de fabulos toată viaţa fantaziană, mii de industrii născându-se peste noapte ca din pământ, câmpurile părăginite transformându-se în grădini fermecătoare, salariile crescând la proporţii nevisate, comerţul înflorind ca în basme, cultura pătrunzând biruitoare pretutindeni, într-un cuvânt bunăstarea generală inundând Fantazia din capitală până în ultimul cătun şi făcând din fiecare fantazian un om în putere să se bucure de o viaţă înzestrată cu toate cuceririle civilizaţiei.
Dar fără o diferenţă de nivel în circulaţia monedei, sistemul ar fi eşuat în întregime. În loc să accelereze schimbul, banul ar fi constituit un agent de stagnare a vieţii economice, oricine refuzând să-l mai primească în tranzacţii către finele lunii, când se apropie spectrul scăderii.
Asemenea vărsării pârâiaşelor în fluvii şi fluviilor în mări şi oceane în virtutea diferenţei de nivel, trebuiau create şi în noul sistem monetar mări şi oceane în speţă, care să primească pârâiaşele de numerar reprezentate de cele treizeci de milioane de fantazieni.
Astfel s-a ajuns la posesorii privilegiaţi.
Spre deosebire de posesorii ordinari, aceştia au privilegiul că banul aflat în mâinile lor îşi păstrează valoarea lunii expirate şi în primele zile ale lunii noi. Sunt de două feluri, corespunzând la două niveluri diferite şi succesive ale circulaţiei monetare:
Posesori privilegiaţi de gradul I, sunt toţi comercianţii fantazieni, fie ei de detaliu, de mijloc, de angro şi au privilegiul că numerarul din mâinile lor îşi păstrează valoarea lunii expirate şi în ziua întâia a lunii noi, până la ora 20.
Posesorii privilegiaţi de gradul II sunt magazinee generale şi au privilegiul că numerarul din mâinile lor îşi păstrează valoarea lunii expirate şi în primele două zile ale lunii noi, până la ora 20 a zilei a doua.
Magazinele comerciale generale au luat fiinţă prin însăşi legea noului sistem monetar. Numărul lor variază între 1 şi cel mult 5 în fiecare judeţ, după mărimea acestuia şi amploarea vieţii economice; sunt înzestrate cu capitaluri mari ca să corespundă importantului rol încredinţat; sunt obligate sub pedeapsa desfiinţării şi a pedepsirii severe a conducătorilor, să fie înzestrate cu tot felul de mărfuri şi sunt autorizate să vândă exclusiv comercianţilor, vânzarea la persoanele fără această calitate fiindu-le strict interzisă.
Pe lângă fiecare magazin general există şi un comisar de control al Băncii Naţionale.
Revenind la chestiunea privilegiilor, adăugăm că privilegiul comercianţilor este valabil numai faţă de magazinele generale, iar privilegiul magazinelor generale este valabil numai faţă de Banca Naţională.
Din cele spuse credem că se observă destul de limpede mecanismul circulaţiei în niveluri succesive a monedei fantaziene:
I. Posesorul fantazian silit de spectrul scăderii inevitabile şi nerecuperabile, pentru el, pune banul în circulaţie până cel mai târziu în ultima zi a lunii.
II.Comerciantul care primeşte banul contra mărfuri de la posesorul ordinar, până în seara ultimei zile a lunii ce expiră, are privilegiul ca în ziua următoare, ziua întâia a lunii noi, să se prezinte la magazinele generale cu tot numerarul compus din bancnote variabile, ridicând contra lui mărfuri de egală valoare. Valoarea numerarului se calculează la valoarea lunii expirate. Magazinele generale n-au voie să primească soldurile de fine de lună în speţă sau orice alţi bani, decât contra mărfuri, fiind interzise creerile de depozite de numerar în cont curent sau altfel, pe seama comercianţilor.
III. Magazinele generale primesc soldurile lunare ale comercianţilor contra mărfuri până în seara zilei întâia a lunii noi, iar în ziua următoare, a doua a lunii noi, se prezintă la sucursalele Băncii Naţionale din capitalele judeţelor, cu tot numerarul compus din bancnota variabilă. Aici se calculează de către bancă scăderea suferită de stocul de numerar prezentat şi se acoperă imediat din tezaur. În acest mod se obţine atât reabilitarea numerarului magazinelor generale cât şi menţinerea emisiunii la quantumul iniţial, deoarece prin operaţiunea ameliorării numerarului magazinelor generale, se pune în circulaţie emisiunea de monedă nouă aproape echivalentă cu scăderile lunare automate.
IV. Un regim mixt a fost conferit societăţilor anonime cu caracter industrial. Ele au privilegiul ca să prezinte pentru reabilitare în ziua întâi a lunii noi, până la ora 20, o sumă echivalentă cu maximum o zecime din capitalul social efectiv vărsat. Numerarul posedat în plus nu se reabilitează.
V. Prin diferenţa dintre emisiunea monetară totală de bancnotă variabilă şi numerarul prezentat de magazinele generale şi societăţile anonime industriale la reabilitare se determină şi infima cantitate de monedă care din neglijenţa posesorilor sau din alte cauze, spre exemplu numerarul din casieriile publice, n-a mai parvenit la timp magazinelor generale. La această monedă se calculează iarăşi totalul scăderii lunare şi suma corespunzătoare se varsă imediat de către Banca Naţională Ministerului de Finanţe, servind la acoperirea scăderii suferită de numerarul aflat în casieriile publice la finele lunii, iar restul constituind venit al statului.
Vărsământul în speţă împreună cu operaţiunea ameliorării numerarului magazinelor generale şi societăţilor industriale constituie mijlocul prin care moneda emisă lunar pentru umplerea golului provocat de scăderea automată se infuzează în procesul circulator şi menţine emisiunea monetară a ţării la nivelul iniţial.
Toate operaţiunile de reabilitare se fac pe bază de registre legale cu care solicitatorii în drept justifică numerarul ce prezintă. Există pedepse severe pentru acei care caută să profite de calitatea ce deţin, căutând să reabiliteze sume ce nu le aparţin de fapt.
Deşi complex la prima impresie, sistemul fantazian este în fond cât se poate de simplu. Regenerarea continuă a circulaţiei monetare se face fără bătaie de cap prin magazinele generale, etc., iar restul posesorilor au numai misiunea uşoară şi plăcută de a cheltui.
Astfel, din pârâiaşe – posesori ordinari ai banului – se formează râuri şi fluvii mari – comercianţii şi magazinele generale – ape ce se varsă în marele ocean al Băncii Naţionale.
În mecanismul scăderilor automate lunare şi în crearea fluxurilor de circulaţie monetară stă toată noutatea şi incomensurabila forţă a sistemului fantazian.

Capitolul V Autorul vorbeşte despre credit şi economie în Fantazia

Creditul, care pe lângă numerar este cel mai activ instrument de amplificare a consumaţiei, a găsit în noul sistem locul cuvenit. Totuşi, dat fiindcă în sistemul clasic însuşi creditul a ruinat prosperitatea prin dobânzi uzurare, în Fantazia s-au introdus metode capabile să înlăture asemenea neajunsuri.
Astfel, comerţul de bancă este cu desăvârşire interzis, fiind înlocuit cu monopolul de stat.
Creditul se acordă exclusiv, de şi prin agenţii speciale ale Băncii Naţionale, numai pe ipotecă sau gaj, cu o dobânda modică de 3%, încasată nu pentru realizare de beneficii, ci pentru acoperirea cheltuielilor instituţiei. Astfel de agenţii s-au înfiinţat până în cele mai îndepărtate colţuri ale ţării şi stau sub supravegherea sucursalelor judeţene ale Băncii Naţionale.
În ceea ce priveşte economia în general a avut aceeaşi soartă ca şi comerţul de bancă, adică interzicerea. Practica depunerilor spre fructificare, cea mai proeminentă formă a economiei, contrazicea în plin noul sistem şi nu putea să mai trăiască în cadrul său.
Desigur, afară de depunerile spre fructificare oprite expres de lege, economia de bani este oprită numai în sens relativ, deoarece în căminul propriu oricine este liber să adune ban lângă ban. Dar sistemul monetar însuşi este acela care interzice, prin mecanismul său, în mod absolut, astfel de economie. Nimeni, afără de nebuni desigur, nu mai adună ban lângă ban, când ştie că aceştia nu numai că nu produc nimic, dar, datorită scăderilor automate lunare, îşi pierd cu timpul întreaga valoare.
Pentru că însă sunt atâtea nevoi umane care pretind imediat banul şi pentru că nu toată lumea poate recurge la credit în asemenea ocazii din cauza lipsei de garanţii corespunzătoare, etc., s-a mai creat în Fantazia o instituţie numită „CASA FONDURILOR FAMILIALE”, cu patru secţii deosebite: „caz de naştere”, „caz de căsătorie”, „caz de boală” şi „caz de moarte”.
Această instituţie primeşte fără să plătească vreo dobândă depuneri pentru oricare din secţiunile de mai sus. Ea îndeplineşte oficiul de păstrare şi stă mai mult în serviciul oamenilor săraci, care pot să-şi strângă acolo, zi de zi, an de an, treptat, din mici economii, suma sau sumele ce şi le doresc necesare.
Ca sub aceasta mască instituţia să nu degenereze în factor de promovarea economiei, s-au introdus următoarele restricţii: 1) nu se plăteşte nici un fel de dobândă ci dimpotrivă o taxă de păstrare de 2% pe an; 2) depunerea pentru caz de naştere s-a fixat la 5000 de Fani, idem pentru caz de nuntă 25.000 Fani, idem pentru caz de boală 25.000 Fani, idem pentru caz de moarte 20.000 Fani; 3) suma depusă nu poate fi ridicată decât pentru cazul căruia a fost destinată şi numai când este în ajun de a se produce,- naşterea şi nunta, – când se manifestă – boală, – sau când s-a produs – moarte – şi numai în baza actelor doveditoare; 4) când cazul pentru care a fost destinată depunerea nu se produce până la moartea depunătorului, este vorba desigur de naştere, căsătorie sau boală, suma nu se mai poate ridica ci intră în patrimoniul statului care o foloseşte la asistenţă socială. La fel se întâmplă cu depunerile pentru caz de moarte, când depunătorul moare în războiu, piere în naufragiu, foc sau în orice alt mod care, prin forţă majoră, nu mai permite înmormântarea de către familie.
Prin „caz de nuntă” se înţeleg cheltuielile obişnuite de căsătorie. Noul sistem ignorează dota în numerar ca una ce contravine principiului său faţă de economie.
Operaţiunile „CASEI FONDURILOR FAMILIALE” se fac prin toate oficiile poştale din Fantazia care îndeplinesc expres şi funcţiunea de agenţii ale sale.

Capitolul VI Autorul arată mecanismul monetar în relaţiile cu străinătatea

Fiindcă moneda fantaziană suferă în fiecare lună o anumită scădere din valoarea sa şi în străinătate nu s-ar fi putut remedia în niciun fel acest neajuns, s-a emis separat o monedă pentru uzul extern. Aceasta are valoare permanent fixă şi este de 3 tipuri: 1.000, 500 şi 100 Fani. Nu are voie să circule pe piaţa internă ci exclusiv pe pieţele externe. Plăţile în străinătate se fac în acest fel de monedă.
La ieşirea din ţară a unui fantazian, acestuia i se dă moneda tip extern în schimbul monedei tip intern ce posedă. La intrarea în ţară se face inversul operaţiunii, adică dacă are monedă externă, i se preschimbă în monedă tip intern. La fel se procedează şi cu străinii cari intră sau ies din Fantazia.
La fiecare vamă există birouri speciale ale Băncii Naţionale care se ocupă cu toate operaţiunile în speţă. Oricine introduce sau foloseşte moneda tip extern în interiorul ţării se pedepseşte foarte seve

Capitolul VII Autorul spune câteva cuvinte de încheiere

Graţie acestui sistem monetar, Fantazia este astăzi, precum am avut ocazia să mai arătăm şi în cuprins, prosperă ca nici-o altă ţară din lume.
Banul, gonit de demonul scăderii, iese din toate colţurile şi se aruncă în consumaţie, dinamizând-o şi revolutionând-o şi prin aceasta generând industrii uimitoare, salarii mari, preţuri bune, mulţumire generală pretutindeni.
Poporul fantazian a marcat în câţiva ani o etapă de progres echivalentă cu 50 de ani anteriori.
Până la reforma monetară, banul câştigat şi pus la păstrare dăuna vieţii sociale prin neparticiparea sa la procesul circulaţiei. Acum el este un motor formidabil care pune în mişcare toate energiile naţiunii.
Astfel au rezolvat Fantazienii criza, au readus pentru eternitate prosperitatea în ţara lor şi s-au instalat cu autoritate şi mândrie în fruntea popoarelor lumii din al XX-lea secol.

(Text reprodus după volumul Ion Pena, Scrieri, volum îngrijit de Ion Scarlat și Liliana Scarlat, Editura Printech, București, 2011, pp. 195-279).

Concluziile, impresiile și le va trage fiecare cititor în parte. Redacția mulțumește domnului Marin Scarlat pentru semnalarea acestui scriitor și pentru materiale.