Conform psihanalizei, chiar și în cazul unui aparat psihic matur (cu cele trei instanțe care definesc identitatea noastră mentală: sine, eu și supraeu), neatins de evenimente psihotice, avem de-a face cu refularea instinctelor sau a pulsiunilor, a acelor dorinţe inacceptabile din punct de vedere social. Cu alte cuvinte, nu doar traumele care ne-au marcat pe unii dintre noi în copilărie sunt împinse în inconștient, pentru ca apoi să reapară la nivel conștient sub diverse forme mascate. Știm că acestea nu rămân undeva în cotloanele sinelui pentru totdeauna, ci tind să se manifeste ocazional prin anumite vise, stări de anxietate, acte ratate etc. Acele dorinţe, de natură sexuală sau agresivă, ies la suprafaţa conştientă a psihicului pentru a se „împlini”, în forme mai mult sau mai puţin dezirabile. Fondul acestor instincte conflictuale devine greu de stăpânit atunci când mecanismele de apărare ale eului nu funcţioneaza tocmai bine.

În rândurile ce urmează voi arăta avantajele unuia dintre aceste mecanisme. Este vorba de ironie, un „obicei-supapă” cum spun etologii, dar și de puterea terapeutică a râsului. Se ştie încă din Antichitate că râsul poate avea o funcţie purificatoare, spaţiul cultural de eliberare fiind mai ales teatrul. Freud a preluat această idee de la Aristotel, considerând, în accepţiunea terminologiei psihanalitice, că SupraEul îi permite Eului să producă umor pentru ca acesta să exprime gânduri pe care altminteri SupraEul le-ar cenzura. Conform acestei idei, putem spune că prin intermediul umorului noi prezentăm idei de care în mod normal ar trebui să ne fie ruşine sau care ar trebui să provoace ruşine. Iar atunci suntem în deplin acord și cu asumpţia lui Henri Bergson, cum că „în râs intră întotdeauna intenţia nemărturisită de a umili.”[1]; respectiv cu opinia lui Friedrich Nietzsche, care scria ceva similar: „A râde înseamnă a fi răutăcios, dar cu conştiinţa împăcată.”[2].

Cu toate acestea, râsul nu este, în orice împrejurare, un afront. Deşi etologii susţin că îşi are originea în instinctul agresivităţii, fapt demonstrat mai ales prin tendințele de intimidare pe care le observăm la cei care râd ostentativ, până la urmă se râde şi dintr-un sentiment pozitiv, cum este cel al bucuriei. Umorul denotă un optimism în fața vieţii, reacţiile celui care îl manifestă nefiind deci resentimentare. Ceea ce determină apariţia umorului este constatarea ambiguităţii unui fenomen sau lucru care ni se prezintă ca fiind inocent. De asemnenea, natura contradictorie a lumii poate trezi simţul umorului, râsul născându-se ca un fel de „răspuns” al rezolvării acestui conflict intelectual. „Râsul e, deci, rezolvarea în termeni iraţionali, psihologici şi biologici, a unui proces de logică, ce nu se poate rezolva în termeni logici. […] râsul e un fenomen de explozie. Aceasta se produce din cauza unui fel de nedumerire şi revoltă, care sunt în noi şi excită energia, când constatăm, prin propria noastră logică, ceva care ne pune într-o contradicţie absolută, insolubilă – atunci găsim o ieşire din situaţie prin supapa de siguranţă a râsului.”[3] Această explicație, evident de natură etologică, conține însă și o viziune filosofică asupra fenomenului râsului, pe care nu-l mai putem reduce la divertisment sau simplă distracție, fiind vorba de o înțeleaptă distragere a atenției de la gravitatea unor fapte sau întâmplări.

Am deci în vedere că umorul vine dintr-o stare de optimism a spiritului. În umor, contrastul între ceea ce ne dorim şi ceea ce primim de la ceilalți este pur şi simplu anulat. În schimb, ironia ar reieși în contextul în care nu eşti tocmai „sănătos” (asumând ideea că diferența dintre patologic și sănătos este doar una de grad), dar încerci să armonizezi contrariile resimțite la nivel interior pentru a le face acceptabile, nu doar pentru tine însuţi, ci şi pentru comunitate. Ar fi vorba, deci, de o diferenţă axiologică între ironie şi umor, pe care cei mai mulţi exegeţi au pus-o pe seama seriozităţii acute a celei dintâi. Iată cum compară aceste fenomene mentale același filosof citat mai sus, Vasile Băncilă: „La omul ironic răul a intrat în suflet, deci suferinţa, boala există, şi totul e să o facă inofensivă mai departe, măcar în parte; pe când în umor imunizarea există de la început, suferinţa, când e, nu atinge niciodată adâncimi îngrijorătoare, dezorganizări sufleteşti. Ironia implică o durere care se reduce, într-o măsură variabilă, prin faptul ironiei; la umor, această durere nu există; şi, dacă există, e ceva perfect stăpânit şi diriguit cu siguranţă pe fondul de vitalitate sănătoasă – şi tocmai de aceea se râde. Din cauza aceasta râsul din umor e mai natural, mai senin, respiră mai mult viaţa netulburată. În ironie rămâne întotdeauna o melancolie, aceasta fiind preţul acomodării.”[4] În acest context, s-ar părea că ironia este de fapt mecanismul apărării eului, umorul neavând un rol în ținerea sub control a capacului pus pe inconștientul aflat în fierbere.

Dar să nu ne lăsăm păcăliți de aparențe. Nu cumva umorul este tot un fel de ironie, cel puțin dacă ne raportăm la structura sa? Vladimir Jankélévitch vorbeşte chiar despre o ironie umoristică, în acest sens, susținând că „umorul înseamnă ironia deschisă; căci ironia închisă nu vrea să instruiască, pe când ironia deschisă este în cele din urmă principiul înţelegerii şi comuniunii spirituale.”[5]  Ar fi mai curând o diferență de grad între ironist și umorist.

Din nefericire, față de umor, datorită măştii sale serioase, ironia nu poate fi percepută la vârste foarte fragede, abia din adolescenţă începând să fie înțeleasă și gustată ca atare. Este cunoscut faptul că profesorii par mai exigenţi față de elevii claselor primare, poate tocmai din cauza imposibilității de educare a copiilor prin ironie. Dar odată ce aceștia devin conştienţi de semnificația ironiei, relaţiile cu profesorii se ameliorează, situaţiile uneori comice fiind portiţa de eliberare a frustrărilor acumulate în clasă. De exemplu, un profesor îşi poate arăta autoritatea fără să producă indignare sau să aducă prejudicii imaginii de sine a elevilor, spunând ceva de genul: „cine nu învaţă lecţia până data viitoare, o va învăţa împreună cu mine în clasă.”; lăsând astfel impresia că nici măcar el, ca profesor, nu cunoaşte acea lecţie, iar cine nu o va şti pentru întâlnirea următoare, va trebui să se facă de ruşine învăţând-o în clasă.

Într-un alt context, ce ne-ar apropia mai mult de dorința de apărare a eului, un orfan, spre exemplu, fiind supus batjocurii pentru că nu a beneficiat de supravegherea părintească, ar putea reacţiona ironic faţă de cei care l-au umilit, spunându-le în răspăr: „nu pot decât să mă bucur că am avut ocazia să fiu liber, în comparație cu voi, care trebuie să respectaţi atâtea reguli părintești.” Deşi există riscul de a derapa în forme sarcastice de expresie, practicarea acestui tip de ironie poate fi oportună în situațiile foarte tensionate, în care replica dură exprimată simbolic prin cuvinte ia locul unei replici de natură fizică, deloc simbolice. Iar asta pentru că, spune Freud, „primul om care a preferat să înjure în loc să de-a cu piatra poate fi considerat inventatorul civilizației”; o descriere ceva mai amplă a civilizării prin forme simbolice de agresiune este și următoarea: „de când a trebuit să renunţăm la a ne exprima ostilitatea prin faptă – împiedicaţi de terţul nepasional care este interesat să-şi menţină siguranţa personală – am dezvoltat o tehnică nouă a invectivei, analogă celei a agresiunii sexuale şi care vizează atragerea acestui terţ împotriva duşmanului nostru. Zugrăvind acest duşman ca fiind meschin, josnic, demn de dispreţ, ridicol, ne creăm pe o cale ocolită satisfacţia înfrângerii lui, iar această satisfacţie ne este confirmată prin râsul terţei persoane care nu a avut de făcut niciun efort pentru plăcerea pe care o resimte”[6]. Astfel, din punct de vedere comunitar, chiar și ironia amară îi va întări afectiv pe membrii acelui grup, pregătindu-i mental pentru orice tip de situaţie incomodă sau jenantă. Un alt exemplu: adolescentul timid care transpiră abundent numai cât se gândește la acest aspect. Ce-ar putea face? Ar putea rezolva problema rușinii care apasă pe umerii eului său adresându-se celor din jurul lui cu o ironie umoristică: „munca mea constă în 99% transpiraţie şi 1% inspiraţie transpiraţională!”; imagine prin care va reuși să se salveze de eventualele atacuri virulente ale denigratorilor.

Așadar ironia se poate manifesta şi la nivel individual, prin diverse forme lingvistice sau paralingvistice. Atunci când eul se raportează ambivalent la o situaţie, aceasta poate deveni foarte frustrantă, însă ironia reprezintă un bun mecanism prin care eul se auto-linişteşte. Iar aici ne putem gândi la o mulţime de exemple de acest fel, în care omul încearcă să se convingă de un aspect contrar stării de fapt, deşi el ştie foarte bine că se autoamăgeşte. De exemplu, atunci când se întâmplă să nu ajungem la un eveniment oarecare, ne mulţumim cu o explicaţie de genul: „oricum ar fi fost plictisitor.” Reprezentativă pentru acest fenomen de interpretare intenționat eronată este una dintre fabulele lui Esop, Vulpea şi strugurii: „O vulpe flămândă, cum zări nişte struguri atârnând pe o viţă căţărătoare, vru să-i rupă, dar nu putu. Şi, îndepărtându-se, zise: «Sunt verzi».”[7]

Faptul că oamenii reacţionează uneori, doar pentru a se consola, în contrast cu realitatea ca atare a fost dovedit şi de psihologul american Leon Festinger, care a propus sintagma disonanţă cognitivă. Aceasta se referă la disconfortul psihic creat de apariţia, în acelaşi timp, a două sau mai multe teze care se exclud, dând naștere unei disonanţe, pe care apoi tindem să o reducem, în aşa fel încât aparatul psihic să nu fie afectat. Prin urmare, după caz, acordăm nuanţe pozitive unor lucruri pentru a evita situaţiile dezagreabile, în alte cuvinte în ideea de a ajunge la o consonanţă cognitivă. Or, ce este aceasta dacă nu o modalitate ironică veritabilă de diminuare a contradicţiilor frustrante ale vieţii? Descriind unele situaţii cu trăsături contrare stării reale de fapt, se adevereşte că obişnuim, fie și în mod intuitiv, să ne acomodăm prin intermediul ironiei dificultăţilor insuportabile și insurmontabile ale existenței umane.

Bibliografie

  1. Băncilă, Vasile, Pedagogia ironiei, în Opere, vol. II, Editura Istros a Muzeului Brăilei & Editura Muzeul Literaturii Române, Brăila-Bucureşti, 2004;
  2. Bergson, Henri, Teoria râsului, traducere de Silviu Lupaşcu, ed. a II-a, Institutul European, Iaşi, 1998;
  3. Esop, Fabule, traducere, prefaţă şi note de Traian Diaconescu, Editura Univers, Bucureşti, 1972;
  4. Freud, Sigmund, Comicul şi umorul, în Opere, vol. 8, traducere şi note introductive de Vasile Dem. Zamfirescu, Editura Trei, Bucureşti, 2002;
  5. Jankélévitch, Vladimir, Ironia, traducere din limba franceză de Florica Drăgan şi V. Fanache, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1994;
  6. Nietzsche, Friedrich, Ştiinţa voioasă, traducere de Liana Micescu, ed. a II-a, Humanitas, Bucureşti, 2006.

[1] Henri Bergson, Teoria râsului, traducere de Silviu Lupaşcu, ed. a II-a, Institutul European, Iaşi, 1998, p. 139.
[2] Friedrich Nietzsche, Ştiinţa voioasă, traducere de Liana Micescu, ed. a II-a, Humanitas, Bucureşti, 2006, p. 159.
[3] Vasile Băncilă, Pedagogia ironiei, în Opere, vol. II, Editura Istros a Muzeului Brăilei & Editura Muzeul Literaturii Române, Brăila-Bucureşti, 2004, pp. 25-26.
[4] Ibidem, p. 55.
[5] Vladimir Jankélévitch, Ironia, traducere din limba franceză de Florica Drăgan şi V. Fanache, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1994, p. 144.
[6] Sigmund Freud, „Cuvântul de spirit şi raportul său cu inconştientul”, în Opere. vol. VIII: Comicul şi umorul, Editura Trei, București, 2002, p. 94.
[7] Esop, Fabule, traducere, prefaţă şi note de Traian Diaconescu, Editura Univers, Bucureşti, 1972, p. 32.

186 vizualizări
Articolul anterior
Actul pedagogic, între Socrate și Diogene din Sinope

De același autor:

Te-ar mai putea interesa și alte articole:

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Fill out this field
Fill out this field
Te rog să introduci o adresă de email validă.
You need to agree with the terms to proceed

Sari la conținut