5 Iulie. Ieri noapte mă logodisem cu o fetișcană cu aspect de păpușă asiatică. O copilă mignonă, cu fața ca o lună plină, și ca formă, și la culoare. O bondoacă. De aproape, ten alb, pielița străvezie, dar [pigmentată] cu picățele de galben, foarte multe, una lângă alta, mici spirale sau volute (arabescuri?) [cam ca cele care decorează lingurile de lemn rusești, artizanale]. Galbene. De la distanță, față în galben de crom (!). Eram, de-acum, cu ai ei, la petrecerea de logodnă. Sentimente amestecate, afecțiune și duioșie îmi încălzeau inima la gândul că am și eu, în sfârșit, o logodnică; jenă, pe de altă parte. Chiar în timp ce mă bucuram, îmi spuneam că nu voi fi niciodată capabil să „fac casă” cu o femeie. Ce-mi trebuia mie însurătoare, nu aveam eu atâtea altele pe cap?
Mă apropii mult de ea și o întreb: asta e culoarea naturală a pielii tale? Scutură din cap (avea plete negre tunse scurt până mai jos de urechi) și-mi zice că nu, e pictată, vopsea. Rămân în expectativă, din ce în ce mai detașat.
O îmbrățișare a Asiei cu subconștientul meu? Declarație de iubire și insinuare deghizată a Orientului prin porțile simțurilor? „Întoarcerea la Orient” a lui Baniciu; am simțit nevoia să o fredonez ieri dimineață. Istanbulul lasă, e drept, o impresie puternică, și, cred, durabilă. Am avut patru zile și jumătate pline-ochi, de pe 28 dimineață, când am ajuns cu autocarul, pe întuneric, și până pe 2 iulie, la patru după amiaza, când „am ridicat ancora”. Istanbulul nu e ca oricare alt oraș-metropolă. E Orașul: is-tein-polis. Am profitat la maximum de aceste 4-5 zile și l-am străbătut în cruciș, în curmeziș, pe deasupra, pe dedesubt, pe sub Bosfor (pe noua linie de metrou „Marmaray”), peste Bosfor, cu vaporașul, și, cel mai mult, cu piciorul. Am mers până nu-mi mai simțeam tălpile, iar de genunchi, ce să zic, am forțat ligamentele la limită. Noaptea îmi ardeau de durere. Dar nu-mi pare rău, mersul la picior, este singurul mod în care poți cunoaște un oraș cu adevărat. Picioarele iau amprenta și memoria lui topografică, înregistrează distanțele mai durabil și mai adevărat decât o mie de treceri vâjâitoare pe roți.
Mi-am făcut niște însemnări schematice în carnet, mai puține decât aș fi avut de spus și de dezvoltat. N-am avut, însă, răgaz să consemnez toate impresiile la cald și la fața locului. Preiau, aici, notele din carnet, încercând, firește, să le dau o formă mai cursivă.
…
Ieri, 29 iunie. Ziua Sfinților Petru și Pavel. Sâmbătă. Plină de peripeții. Luat metroul de la stația Yenikapî, la doi pași de hotel pe noua linie Marmaray care subtraversează Bosforul. Distanțe mari între stații. A treia era deja Űsküdari (Scutari), pe malul asiatic. Un parc vast, cu bănci și promenadă. Remarc absența balustradelor de protecție de-a lungul malului, iar cheul e destul de înalt, îl apreciez la aproape un metru. Nu prea ai avea cum să ieși din apă, mai ales că e puțin surplombat, placa de ciment este ieșită în afară.
Privirile caută lacome țărmul european tocmai părăsit. Și sunt răsplătite din plin. E o zi răcoroasă, clară, cu vizibilitate ca după trecerea unui front rece. Berbeci pe Bosfor, apă neagră-verzuie, sticloasă. Panorama țărmului european, cu colinele și văile Istanbulului – o mare de clădiri, case mici cu acoperiș roșcat-ocru, între care se disting clădiri impunătoare, palate, cu o arhitectură specifică altor epoci. Multe moschei. Din puzderia asta de clădiri proiectate la o scară umană, din partea cea mai înaltă a colinelor de peste apă, care corespunde cu zona Taksim (nu mă despart de cele trei hărți ale Istanbulului), țâșnesc zgârie-nori din sticlă verzuie. În dreptul nostru, în linie dreaptă, Dolmbahce Palace.
Luăm loc pe o bancă și minute întregi și nu ne mai săturăm privind. Ne umplem ochii de panorama care se desfășoară, ocupând un câmp vizual larg, în fața noastră. Briză destul de puternică dinspre
Marea Neagră. Răcoare. Nu cred să fie mai mult de 26 – 270C. Filmez pe îndelete cu Sony-ul meu care îmi permite să transfochez mult în direcția celui mai vechi pod, înspre nord-nord-est.
…Stăteam de vorbă cu Sandy Crudescu în timp ce ne apropiam de debarcader mâncând covrigi cu susan, când ne abordează o tânără măruntă, cu tenul alb și neted, îmbrăcată în negru, cu basma înfășurată în jurul capului. „Sunteți din România”? Surprinși, răspundem cu întârziere. Dar „fetișcana” intră în vorbă cu îndrăzneală: „N-am mai auzit românește de 25 de ani”.
Se numește Adnana, născută la Dolhasca, Suceava. Maică-sa i-a pus acest nume uitându-se la un serial. La începutul anilor ’90 s-a încurcat cu un turc (probabil venea aici să facă bani, dar nu cărând genți cu blugi și țigări ca altele!), apoi a obligat-o pe fiică-sa să se mărite. (Pesemne dăduse chix cu banii). Dintr-o suflare Adnana ne spune că are ca soț un șofer din Trabzon (sau care face curse la Trabzon, n-am înțeles bine), are trei copii și face broderii pe prosoape brute pe care le cumpără de unde poate, cu toptanul (are o desagă pe umăr). De aceea se și află aici, pentru a primi marfa de la o femeie. I-au trebuit, soțului, zece ani să prindă încredere în ea și să o lase singură pe afară. „Așa e obiceiul pe-aici. Au ceva la cap! Femeia să stea acasă, dar nu degeaba, să facă și bani!”
Trecută la mahomedanism din proprie voință. „Nu m-a silit nimeni, eu am vrut”.
Ne despărțim, emoționați. Ține să ne îmbrățișeze strâns, o simțim cum vibrează. „Dumnezeu să vă ajute!” „Și pe tine să te aibă în pază!”
Ne întoarcem cu vaporul. Doar o liră și cincizeci trecerea, ca la autobuz sau metrou! În timp ce o croazieră pe Bosfor costă 15-20 de lire. Dar ce-ți mai trebuie croazieră când volta vaporașului îți oferă o panoramă 3600? În depărtare, spre nord (nord-est), se vede unul dintre poduri. Un trafic neîntrerupt de mașini, ca niște gărgărițe, văzute de aici. Foarte înalt, pentru că și cele două maluri pe care le unește sunt înalte.
Coborâm la debarcaderul Karaköy, după ce am trecut pe sub arcadele primului pod, de la gura Cornului de Aur. Intrat cu nenea Sandy în piața de pește, stat la o înghețată la o măsuță într-un colț de stradă. Forfotă extraordinară. Un vânzător ambulant tot îmbia trecătorii cu colaci de frânghie groasă, strigând aceleași cuvinte la fiecare zece secunde. Ținea unul în mână pe care-l băga sub nas fiecăruia. Plimbat agale pe străzi, intrat în taverne, apoi am traversat pe pod înapoi în cartierul Eminönü, aflat în centrul peninsulei delimitată de Cornul de Aur (la nord), Bosfor (la est) și Marmara (la sud), peninsulă unde sunt îngrămădite, în capătul dinspre strâmtoare, toate muzeele și siturile importante: Hagia Sofia („Aya Sofia”, spun turcii), Moscheea Albastră, Topkapî și altele.
Intrat într-un bazar, nu cel mare, nici cel egiptean, de mirodenii, deși e plin de ele. Am văzut, și-mi pare rău că nu am întrebat măcar de preț, „șofran iranian”. Cumpărat un ibric de aramă la 100 de lire (de la 120 cât ceruse), cadou pentru cei de acasă, precum și 100 g de ceai roșu. Atmosferă de basm, furnicar uman sub bolțile vârstate cu dungi maronii din cărămidă aparentă. Movilele cu mirodenii de toate culorile îți fac cu ochiul.
Duminică, 30. De la 10,30, la Hagia Sofia. Coada de turiști e mare. Pe la unsprezece și ceva-doisprezece reușesc să intru. Impresionantă, dar golită, parcă, de duh. Ți se strânge inima să vezi uriașa „iscălitură” caligrafiată în stil arab pe unul dintre timpane (o fi vreun „hadith” al Profetului?) și însemnele creștine șterse, abia dacă se mai recunosc. Peste tot unde era zugrăvită Crucea, pe fiecare boltă de cupolă sau pe arcadele separatoare, mare, roșie, în stil maltez, însă având coada alungită, turcii au suprapus modele florale simetrice sau volute în mozaic albastru, alb, bleu.
Mormintele sultanilor, din curtea bisericii, care se prelungește cu un parc vast, cu fântâni, într-o grădină de pe latura vestică, sub pavilioane sau capele care slujiseră cultului creștin. Impresie apăsătoare, cu acele sarcofage în profil pentagonal, unele mari de un stat de om, altele mai mici, învelite în pânză. Mozaicuri, ba nu, faianțe cu lalele albastre, superbe, care mi-au adus aminte de poemul lalelelor albastre al lui Adi Secară, pesemne inspirat tot de aici. De altfel, în Istanbul, întâlnești mai peste tot: pe caldarâm, clădiri, mozaicuri, faianțe, covoare, broderii, caliciul alungit și molatec al lalelei, până și în modelul gardurilor din fier forjat.
Între timp, moscheea Sultanului Ahmet, zisă „Albastră”, se închisese puțin pentru rugăciune, așa că l-am preluat pe Sandy din parc și am mers să mâncăm la o tavernă din Eminönü.
Pe la trei fără un sfert m-am întors și am intrat. Cea mai mare deziluzie. Există ceva mozaicuri cu motive albastre în picățele mărunte, dar tonul general e un cenușiu sterp, cenușiul betonului, care-ți așterne un strat de cenușă pe inimă. Atmosfera vag respingătoare pe care o resimt de câte ori intru într-o moschee (și am vizitat în țară câteva: la Mangalia, la Babadag, la Constanța). E ceva „ca de mort”, o atmosferă spirituală stătută (încă o sută de ani de civilizație și Spiritul Universal are să se împută, a scris Nietzsche undeva).
Izotropia monotonă a spațiului din interiorul unei geamii – dată de două elemente: mocheta care acoperă integral podeaua, și pădurea de coloane subțiri, cenușii. Totul e auster, „uscat”. Nu știu cum, subțirimea coloanelor mi se pare dizarmonică în raport cu vastitatea spațiului (căci suprafața moscheii e cam cât a unei săli de sport municipale, dacă nu mai mare), otova, un volum-bloc, „netocmit” în sensul cel mai negustoresc dar totodată și hermeneutic, nestructurat, parcă lipsit de subansamble intermediare. Nu există o armonică, un număr de aur, o relație proporțională între cele două elemente: coloanele (mai degrabă simpli stâlpi) și volumul-bloc al acestui interior.
…
Am înțeles după ce am văzut și palatul Topkapî ce lipsește spațiului sacru islamic (sau, cel puțin turcesc și, probabil arab): elementele unei măsuri mediatoare. Între severitatea și tăietura nemiloasă a fețelor verticale ce separă tectonic, aș zice, construcția de spațiul adiacent (vezi și frontoanele porticurilor, geometria în muchii tăioase a coloanelor), pe de o parte, și broderia fină a lemnului traforat al streașinilor, intrărilor, a pietrei și a împrejmuirilor ajurate, apoi arabescurile și elementele florale de pe mozaicuri și faianțe, de pe tapiserii, broderii – nu există comună măsură. Lipsește, parcă, un element de intermediere în care cele două planuri extreme să se întâlnească, să se (re)cunoască, să dialogheze.
Prea mare discrepanța dintre, pe de o parte, muchiile ascuțite, dintre verticalele fără tranziție, marile suprafețe monotone care trezesc neliniștea ochiului lovit de acest pustiu absolut, și, de cealaltă, arta filigranată la centimetru pătrat, dar repetitivă, obsedată de redarea minuțioasă a detaliului, dar nu și de (r)acordarea acestuia cu scara – vastă – la care a fost gândită arhitectura. Mă gândeam: noi…, noi, în arta și arhitectura sacră, în spațiul ecclesial atât de aparte între toate stilurile arhitectonice ale lumii, avem un Mediator, iar prezența Lui se poate simți… Numai gândindu-te la miracolul revelației care a făcut cu putință o artă a lăcașurilor de cult cu totul nouă (deși te pune pe gânduri și străvezi de ce a putut spune Vintilă Horia, că singura artă creștină este arta gotică), îți spui că Fiul lui Dumnezeu chiar a coborât din Ceruri, a umblat și a propovăduit pe Pământ.
…
Topkapî. Ce înțeleg turcii prin palat: un parc mare, frumos și desfătător la privire, nici vorbă, cu arbori (sicomorul e rege aici) și plante exotice: palmieri, uriașe yuca „picior de elefant”, cu pavilioane risipite printre alei, bănci și havuzuri. Unele, de dimensiunea unei simple capele, ca acel chioșc-bibliotecă al sultanului, cu decorațiuni în mozaic foarte frumoase, altele mai impozante, cu săli numeroase, cupole mai înalte. Pavilionul tronului – cât odaia de culcare a lui bunicu’. Exagerez, dar ăsta e Topkapî. Dacă merită cu adevărat să-l vizitezi pentru ceva, este poziția. Una de vis, pe malul înalt al Bosforului.
Situat la extremitatea marii peninsule delimitate de Cornul de Aur, Bosfor și Marmara, de care am vorbit, având în față, peste strâmtoare, Űsküdari și cartierele învecinate – nici că se putea găsi un loc mai sigur și cu o perspectivă atât de vastă în tot ținutul. Spre dreapta, strâmtoarea se lărgește spre Marmara, iar la stânga privești exact în lungul ei, în adâncimea căreia vezi podul – primul dintre ele, inaugurat prin 1960 – în sectorul cel mai îngust al strâmtorii, mai îngust decât Dunărea la Galați.
Mă așez pe o bancă și stau minute în șir, bucurându-mă de priveliște, care îți umple ochii. Ziua – nemaipomenit de clară, cu briză răcoroasă ca și ieri, vizibilitate excepțională. Nori albi, plați, fac un contrast minunat cu cerul și marea, ca într-o ilustrată. Este ziua perfectă pentru fotografii de magazin sau album turistic. Bosforul, în tușe de albastru-negru, cu vârste indigo, întretăiate de verzuiul sticlos.
Poze, multe poze. Și filmări. Ramurile legănate de vânt ale unui cedru. Ciorile (stăncuțe?) și pescărușii evoluând artistic pe rafalele brizei. Vapoare de toate tipurile și mărimile: feriboturi (siajele lor întretaie perpendicular sau oblic pe cele ale marilor nave aflate în traversadă), șalupe, cargouri, mineraliere, nave containerizate, bărcuțe…
Luni, 1 iulie. Gând, în timp ce mă înfruptam ieri dintr-un kebab pe o străduță aglomerată din Eminönü, unde ne instalasem la o masă chiar în marginea șuvoiului de pietoni. Analogia dintre bucătăria turcească, cu rețetele bazate pe carne tocată și decorațiunile interioare din palate și moschei.
Deși tăiate geometric, atât ca decupaj (al deschiderilor, de exemplu), cât și în profunzime, ceea ce face ca trecerile pe sub porticuri să fie „intermediate”, într-un fel, de retragerile succesive ale arcadelor, profilele lor, scobite din ce în ce mai adânc în zidire, suprafețele vaste ale arhitecturii sacre musulmane sunt „tocate mărunt” – ca zarzavaturile și carnea – la nivelul motivelor care le împodobesc. Același spirit impregnează și bucătăria, unde nu poți găsi o friptură ca lumea și nu-ți rămâne decât să alegi dintre chebab, chiftele, perișoare, musaca (ce-i drept, delicioasă) și altele de același soi. Dacă te-ai săturat de ele, poți găsi carne mai puțin prelucrată și „împistrită” cu arome și verdețuri mărunt tocate cel mult sub formă de frigărui – bune și ele. Ghiveciuri, garnituri de orez, pilaf, salate cu ingrediente bine mărunțite – astea sunt mâncărurile preferate de turci.
…
Azi n-am mai ratat ținta și am reușit să-l găsesc. Pesemne că marele Bulevard Atatürk este nou croit, pentru că, rătăcind, ieri, prin promontoriul vestic al metropolei, în căutarea lui, nu am găsit o singură persoană care să mă îndrume corect. Unii m-au trimis la mama naibii la capăt de linii, pe o autostradă care se lăsa spre un ferry-boat la Marmara. Ajuns târziu la hotel, m-am cufundat în hărți și pe internet până am înțeles că numele îi fusese proaspăt schimbat. Culmea că trecea la câteva sute de metri de noi! Dimineață, cu un sandviș în borseta pusă după gât, ca poștașii, pornit pe jos. De la hotel Sinem, din Aksaray, unde stăm, mi-a luat 25 de minute de mers întins până la apeductul lui Valens. Construit în secolul IV și foarte bine conservat, cu cele două rânduri de arcade, întretaie de-a curmezișul marele bulevard în cel mai înalt punct al lui. Dincolo de el începe să coboare și se deschide o priveliște frumoasă în vale, spre Cornul de Aur și cartierele de dincolo (Pera, Galata și Taksîm), cocoțate pe un deal.
Cald. Oprit la un chioșc să mă răcoresc cu un suc. Continuat la vale până la o intersecție mare, la unul din podurile de peste Corn. Făcut stânga și mers pe alt bulevard, care dublează golful, cred că aproape încă doi kilometri până ce am găsit biserica bulgărească Sf. Ștefan. Îndrumat de un cetățean care m-a întors din drum, pentru că o depășisem, am găsit și Patriarhia.
…
Popasul la ceainăria ținută de o gruzină cu fiu-său, Vitalie. Plecată de 35 de ani din Gruzia, ducea dorul Uniunii Sovietice și a comunismului. „Krasiva” – și îmi arăta cu degetul mare în sus, iar ochii îi străluceau. La un pahar de ceai roșu, stăm de vorbă mai pe îndelete, după ce am răsuflat câteva minute pe un scaun la intrare, făcând și poze. Deplânge „capitalismul”, în care crede că România o duce ca vai de ea după despărțirea de Rusia. Îi zic că, dimpotrivă, o ducem înfloritor. În treizeci de ani avuția noastră a crescut cât într-un secol. Dar o văd sceptică. O întreb cum se face că vede capitalismul cu ochi răi deși are o locantă? Ceainăria e a ei? Da. O are demult? Da, de 25 de ani. Are clienți, e mulțumită? Da, bineînțeles!
„Eta kapitalizm”, zic, râzând, arătând-o cu degetul. Mă privește ușor nedumerită și nu știe ce să zică. Păi atunci de ce zice că era mai bine în Uniune dacă: 1) A venit în Istanbul; 2) afacerea îi merge bine?
„Ei…”, face, ridicând ochii la ceruri, zâmbind neputincioasă.
Mai înțelege-i pe oameni dacă poți!
…
Seara. Escapadă cu Sandy, cu autobuzul, în Taksim. Piața, cu tramvaiele ei retro, se află pe „moțul” dealului văzut de la apeductul lui Valens. Mers mult, coborât străzi în pantă foarte abruptă, până ce, în final, am ajuns la o stație de metrou (de suprafață). Seara, pe podul Galata, prin ferestrele metroului de suprafață, priveliște de neuitat: auriul apusului și pe acest fond, profilul de „1001 de nopți” al unei moschei străjuite de minarete.
…
Plec din Istanbul foarte mulțumit (pentru nenea Săndel cred că este a douăzecea ieșire); văzut în patru zile cât nici nu visam. Ce nu am văzut la Istanbul: bragă, cafea (turcii nu beau cafea, ci ceai roșu, din păhărele mici, simpatice, cu fund rotunjit, aducând cu borcanele de ventuze), sarmale și șuberek.
Cumpărat trei cutii de rahat.
(Din păcate nu mi-am notat escapada ultimei zile la zidurile Constantinopolelui și lunga rătăcire prin cartiere mărginașe, cu piețe neștiute dar cu atât mai pitorești și oameni binevoitori – un unchieș m-a îndrumat cum să ies din labirintul de străduțe în care mă încurcasem…).