Imperiul Roman vs. Imperiul Persan

De cele mai multe ori, istoria Imperiului Roman este tratată în exclusivitate, uitându-se că acest colos, deşi ocupa o arie extrem de întinsă, nu era la vremea aceea singura societate organizată de pe mapamond. El avea chiar în vecinătatea sa orientală un rival de temut: Imperiul Persan (ulterior Part, Sasanid), singurul demn de luat în seamă  la acea vreme. Capetele încoronate care au ocupat tronul Romei şi-au gândit întotdeauna strategiile în funcţie de mişcările adversarului aflat dincolo de Mesopotamia – Ţara dintre Fluvii (Eufrat și Tigru, Irakul de astăzi) – teritoriu viu disputat de ambele părţi, continuu expus asediilor şi expediţiilor de pedepsire  ori jaf. Romanii au cucerit acest tărâm dintre două ape doar de patru sau cinci ori în trei sute de ani, dar în mod real ei nu l-au putut stăpâni niciodată.

 

Adversitate continuă şi statornică. Cea mai bună apărare – atacul!

* 499-494 î. Hr. În vremea tiranului Aristagoras (* 497 î. Hr.), cea mai mare catastrofă din istoria Miletului (Balât, Turcia) s-a produs când cetatea s-a aflat în fruntea răscoalei anti-persane. În replică, orașul a fost distrus şi toţi locuitorii vânduţi ca sclavi. După 20 de ani, oraşul și-a revenit, însă supremaţia orașelor din Asia Minor fusese preluată de Efes. Până în 334 î. Hr., când Marele Alexandru l-a eliberat, Miletul s-a aflat din nou sub perşi. Abia în sec. 2 d. Hr., sub Antonini, cetatea a renăscut spre o nouă perioadă de glorie.

* 223 î. Hr. Odată cu urcarea la tron a lui Antioh al III-lea, supranumit „cel Mare”, suveranul Imperiului Seleucid (format în 312 î. Hr, oct. 1, de Seleucus I Nicator, general al lui Alexandru care a întemeiat un  stat elenistic creat pe locul Imperiului macedonean, după moartea cuceritorului acestuia; în maximă expansiune, cuprindea: Anatolia centrală, Levantul, Mesopotamia, Persia, Turkmenistan, Pamir și Valea Indusului/Pakistan), a început o eră de prosperitate care îndemna la noi cuceriri. Exilul lui Hannibal în Bithinia, la Nicomedia, i-a dat curaj și a cucerit Helespontul.

* 247 î. Hr. este data tradiţională a fondării Regatului Part. Condus de dinastia Arsacizilor şi cuprins între Eufrat, munţii Hindukuş şi Indus, el se considera continuatorul Imperiului Ahemenid, nutrind o adversitate continuă şi statornică faţă de lumea elenistică şi romană.

* 192 î. Hr. Regatul Seleucid are tendinţe expansioniste în Peninsula Haemus (Balcanică), ceea ce provoacă un război deschis cu Roma.

* 188 î. Hr. Antioh III e înfrânt şi silit să încheie Pacea de la Apameia – ceea ce consacră rolul de arbitru al Romei în lumea elenistică.

* 190 î. Hr. Bătălia de la Magnesia. Armenia (189), Commagene (170) şi Iudeea (166) se emancipează.

* 171-138 d. Hr. Mitridate I profită de criza Regatului Seleucid şi cucereşte: Media, Babilonia, Elam, Persida şi sudul Bactrei, stabilind reşedinţa la Ctesifon, pe malul stâng al Tigrului, cetate aflată  în faţa Seleuciei elenistice. Mesopotamia devine acum nucleul economic şi politic al statului part, iar în 30 de ani îşi dublează suprafaţa.

* 140 î. Hr. Suveranul seleucid Demetrios II e înfrânt şi capturat, iar „Mitridate philhellenes” (= cel care îi iubeşte pe greci) adoptă titlul de „Mare Rege”.

* 129 î. Hr. Prima provincie romană: Pergamul elenistic devine provincia Asia – nu prin cucerire, ci prin testamentul lui Attalos III.

* 123-88 î. Hr. Mitridate II – Regatul Part atinge apogeul expansiunii teritoriale, având un rol commercial important în și între lumea mediteraneană, Asia Centrală şi Extremul Orient.

* 122-63 î. Hr.  Mitridate IV Eupator, regele Pontului – ultima mare personalitate politică a lumii elenistice şi cel mai dârz adversar al Romei, după Hannibal – întreprinde trei războaie, ultima tentativă de înlăturare a romanilor din teritoriul asiatic.

* 92 î Hr.  Primul contact diplomatic dintre Parhia şi Roma.  Se întâlnesc pe Eufrat, L. Cornelius Sulla, guvernator al Ciliciei, şi nobilul arsacid Orobazos. Roma încearcă fără succes să obţină alianţa parţilor împotriva lui Mitridate IV.

* 63 î. Hr. Pompeius, victorios în al treilea război mitridatic, înfrânge Pontul şi Armenia şi reorganizează Orientul. Regatul Seleucid este desfiinţat şi transformat în Provincia Siria. Pontul vestic şi Cilicia sunt provincii romane; Capadocia, Commagene, Galatia, Regatul Bosphoran, Osroene, Iudeea şi Armenia devin regate clientelare.

Pompeius fixează hotarele de est ale Imperiului Roman pe Eufrat. Şi astfel, Imperiul Roman devine vecinul Regatului Part. Timp de 3 secole, această „relaţie” este principala problemă a romanilor în Răsărit. Limesul Eufratului este cea mai ameninţată frontieră şi necesită cea mai importantă concentrare de efective militare.

* 53 î. Hr. Pentru că cea mai bună apărare este atacul, romanul a atacat primul.  M. Licinius Crassus, guvernator al Siriei, fost coleg de triumvirat cu Caesar şi Pompei, a organizat o expediţie miliară pentru cucerirea Parţiei – declanşând primul lungul şir de războaie romano-parte. La Carhae (în nord-vestul Mesopotamiei), romanii, neînvinşi până atunci în Orient, sunt zdrobiţi de cavaleria partă. Steagurile romane sunt capturate, Crassus e ucis şi capul lui e adus suveranului Orodes II.

În timpul războiului civil de la Roma, parţii profită şi în deceniul următor pustiesc: Siria, Fenicia, Palestina şi Pergamul.

 

O încercare de împăcare

* 20 î. Hr.  Augustus încheie  Tratatul romano-part:  Eufratul este confirmat ca graniţă între cele două imperii; Regatul Part renunţă la revendicările sale asupra Armeniei şi  înapoiază stindardele romane capturate la Carhae. Roma recunoaşte (indirect) rolul Parţiei în relaţiile internaţionale.

În următoarele decenii, roata se învârteşte în favoarea romanilor. Repetatele atacuri ale alanilor îl obligă pe Vologases să caute ajutor la romani, dar aceştia îi refuză orice sprijin. Rezistenţa împotriva alanilor consumă forţele imperiului persan, care în sec.II nu va mai putea rezista romanilor. Romanii profită la rândul lor de criza Regatului Part şi sprijină lupta pentru tron a diverşilor pretendenţi fideli Romei.

* 54 d. Hr. Încercarea parţilor de a impune pe tronul Armeniei un reprezentant al dinastiei Arsacizilor declanşează un nou conflict cu Roma. În Parţia începe o puternică reacţie antielenică prin ridicarea valorilor spirituale iraniene. Limba arameică este adoptată ca limbă oficială, se renunţă la modelele elenistice.

* 66 d. Hr. Pace de compromis. Armenia se recunoaşte stat vasal Romei, condus de o dinastie partă. Nero îl încoronează pe Tiridate I, în Forumul din Roma – fapt care generează o jumătate de secol de pace pe Eufrat.

 

Prima mare victorie în Răsărit

* 114-117 d. Hr. Tot de la Armenia, pe care o vor parţii, se declanşează un nou război cu Roma. Împăratul Traian (98-117 d. Hr.) a regretat că datorită vârstei sale înaintate nu-l va putea întrece pe Alexandru. Cu toate acestea, el are succes în Orient – de scurtă durată, dar spectaculos. Parţii sfâşiaţi de certuri interne au fugit din calea lui. În 155 distruge statul Adiabene, vasal parţilor. A coborât pe Tigru, din munţii Armeniei, pe Eufrat şi flota sa a trecut prin foc şi sabie Seleucia, Ctesiphon şi coastele Arabiei. Zilnic, senatul primea uimit veşti despre noi monarhi – despre care nu auziseră până atunci niciodată, care primeau din mâna lui Traian diademele: regii din Bosphor, Colchida, Iberia, Albania, Osroene, Parthia. Tinuturile lor, ca şi ale triburilor independente din bogata Armenie, Mesopotamia şi Asiria deveneau acum provincii romane. Traian este primul împărat roman care  împinge graniţa de răsărit a Imperiului până la  Tigru. Şi primul (dar şi ultimul) care a navigat în Golful Persic!

Dar toate acestea  au rămas „victorii a la Pyrhhus”, căci Traian nu a avut parte să se bucure de ele.

Vechii prieteni ai perşilor, iudeii, au fost cei ce au salvat Parţia de la prăbuşire. Răscoala lor s-a generalizat în Africa de nord, Egipt, Cipru, Palestina, Siria şi Mesopotamia, obligându-i pe romani să se retragă. Parţii i-au hărţuit cu succes în retragere. Armenia a trecut iarăşi sub parţi şi un asediu roman asupra Hatrei – centru caravanier, dar şi fortăreaţă inexpugnabilă – a fost respins.

Traian, abia ajuns în Cilicia, la Selinota (care ia numele de Traianapolis), moare „subit”,  de un atac de apoplexie (îi paralizează o parte a trupului şi face hidropizie/ciroză hidrică).

Parţii, care se pare că nu au fost cu totul străini de această moarte suspectă, n-au avut parte să se bucure nici ei de victorie, căci un război civil şi incursiuni ale triburilor caucaziene le-au încurcat şi lor socotelile.

* 117-138. Împăratul Hadrian duce cea mai înţeleaptă politică, nerâvnind la comorile Parţiei, ba chiar renunţând de bună voie la ele. Recunoaşte parţilor dreptul de a-şi alege un suveran independent, retrage garnizoanele romane din Armenia, Mesopotamia, Asiria şi, conform perceptelor lui August, restabilind graniţa la Eufrat. L-a invitat pe regele part Osdroe, făgăduindu-i tronul care îi fusese furat şi a eliberat-o pe fiica sa, ostatecă sub Traian. A mărturisit cu sinceritate că, pur şi simplu, nu se simte în stare să apere cuceririle lui Traian. Cu aceste concesii, domniile lui Hadrian şi Antonius Pius au avut, cu mici excepţii, aspectul luminos al „păcii universale”.

 

Se reiau ostilitățile. A doua mare victorie a romanilor

* 162-166 d. Hr. Parţii se răscoală, prima oară după Traian. Marcus Aurelius şi Verus  (fratele, ginerele şi co-augustul său) contraatacă. Verus, prin generalii săi, face mai multe incursiuni în Antiohia şi aproape de Armenia. Cucereşte Seleucia şi ia 40.000 de prizonieri.  Încheie pace, pe baza statu-quo-ului dinaintea ostilităţilor şi co-auguştii îşi sărbătoresc împreună, la Roma, triumful.

* 197-199 d. Hr. Parţii profită de războiul civil de după moartea lui Commodus. Vologases IV declară că vrea să impună suveranitatea asupra principatelor Adiabene, şi Osroene, clientelare Romei. Septimius Severus (193-211 d. Hr.) cere Senatului să acorde fiului său, Caracalla, demnitatea de „imperator destinatus” şi pleacă, din  Brundisium,  în Siria. A mărşăluit în mare grabă spre Nisibis, unde generalul său, Laetus era asediat de parţii conduşi de Vologases IV. A sosit atât de repede, încât parţii, luaţi prin surprindere, au depresurat oraşul şi s-au retras imediat.

Aliat cu romanii, Regele Abgar IX al osroenilor, a primit asigurări de supunere, ostatici şi un corp de arcaşi pentru a-i urmări pe parţi în propria lor ţară. La ordinul lui s-a constituit grabnic o flotă de corăbii cu care o parte a armatei a coborât pe Eufrat şi au urcat apoi pe Canalul regal, ce-l unea cu Tigrul. Cucereşte Babilonul şi Seleucia – în ruină atunci. Parţii evacuasreră Ctesifonul, capitala fiind dată pradă legionarilor. 100.000 de locuitori ai Ctesifonului au fost făcuţi prizonieri şi au fost vânduţi ca sclavi.

Septimius Severus a repetat victoriile lui Traian, dar teama de neunoscut, lipsa de provizii şi declararea molimelor l-au determinat să nu-l mai urmărească în Răsărit pe Vologases. Oricum,  pentru 20 de ani, Severus i-a dezechilibrat pe parţi. În 198 d. Hr. şi-a luat, pe lângă titlurile de Arabicus, Adiabenicus şi pe acela de Particus Maximus. Apoi l-a proclamat august pe Caracalla şi cezar pe Geta şi s-a retras spre Nisibis. În drum, a asediat puternica cetate Hatra, deţinută de o garnizoană parthică comandată de Barsenius. După mai multe asalturi, a fost respins (ca şi Traian); Hatra era de neînvins. De pe înălţimea de la care era situată, locuitorii ei aruncau în asediatori cu o ploaie de săgeţi, bolovani, oale pline cu insecte veninoase care provocau muşcături dureroase. Romanii au pierdut maşinile de război, incendiate și au avut în această confruntare mulţi morţi şi răniţi. Eşecul l-a obligat să se retragă la Nisibis, unde a pregătit, pentru anul următor alt asediu al Hatrei.

Noul asediu (199) a fost un dezastru şi mai mare. Acum, Barsenius i-a împroşcat pe romani cu smoală topită, incendiind maşinile de război şi provocând grave arsuri soldaţilor. Zăduful din aer era de nesuportat. Soldaţii erau nevoiţi să se hrănească cu ierburi şi rădăcini şi au contactat boli grave. Ca să nu-şi piardă întreaga armată, Severus a ordonat, după 20 de zile de eşecuri sub zidurile Hatrei, retragerea.

Roma nu învinsese, dar Parţia era la pământ. Cu toate acestea, romanii au avut avantaje: Mesopotamia a fost mărită teritorial, dotată cu noi lucrări de apărare, păzite de două legiuni. Cucerirea Ctesifonului a micşorat prestigiul militar al parţilor, iar Roma s-a impus în lumea regatelor vasale din Orient.

Severus a mai zăbovit încă trei ani în Orient (199-202), pentru a vizita locuri istorice însemnate. A trecut prin Palestina la Alexandria, unde a strâns cărţile sacre cu învăţături mistice şi le-a închis în mormântul lui Alexandru cel Mare.

În 202 se întoarce la Roma și ia numele de „Particus Maximus”

* 200 d. Hr. După distrugerea Ierusalimului, evreii din imperiul part şi din Siria se bucurau de o autonomie largă, supunându-se unui suveran al exilului – reş galuta – un exilarch care avea drept de viaţă şi de moarte asupra supuşilor săi.

 

O victorie rușinoasă

* 216 d. Hr. Caracalla visa să reediteze campania lui Alexandru cel Mare şi a invadat Mesopotamia, folosind un subterfugiu abject: i-a scris Regelui Ardaşir o scrisoare prin care îi cerea să i-o dea de soţie pe fiica sa şi, înrudindu-se astfel, să şteargă duşmănia dintre cele două imperii. Mai mult să construiască împreună un imperiu unic… La început, Ardaşir s-a arătat sceptic la o asemenea idee, dar ulterior a cedat. Oferta era prea avantajoasă. Caracalla a fost primit ca flori şi urale, ca un ginere, fără să bănuiască intenţiile criminale ale acestuia. La un semn, împăratul Romei a pornit însă atacul. Toată populaţia neînarmată, venită să-l întâmpine, a fost măcelărită. Cu mari eforturi, Ardaşir a scăpat cu fuga din încercuire. După ce a cucerit în felul acesta Mesopotamia, Caracalla nu s-a sfiit să trimită o scrisoare senatului de la Roma, înştiinţându-l că, „după lupte grele,  Mesopotamia este romană”…

Un asemenea afront nu a putut rămâne nepedepsit. Caracalla a murit ucis, între Carhae şi Edessa – oficial se crede că „la iniţiativa” prefectului praetoriului, Marcus Opellius Macrinus: a coborât de pe cal să-şi facă necesităţile, când a fost străpuns de un pumnal în coastă de Martialis (imediat ucis şi el, de garda personală a împăratului). Armata, din recunoştinţă pentru că a scutit-o de un război atât de obositor, l-a proclamat pe Macrinus împărat. Şi, bineînţeles, „de bucurie”, Macrinus n-a întârziat şi n-a şovăit să încheie pacea cu parţii – pace atât  de râvnită, de altfel, de ambele părţi.

După doi ani, la Edessa, pe locul unde a căzut „sămânţa” lui Caracalla, s-a ivit (crescută de 14 ani) buruiana lui Heliogabalus – preot al Soarelui în Templul din Emessa, proclamat împărat de Legiunea III Galica.

 

Lupta cu urmașii lui Sasan

* 224 d. Hr. E întemeiată Dinastia Sasanizilor. Ziua când a încetat supremaţia parţilor este 27 Nisan a anului 535 al imperiului grecilor. Parţii atacă posesiunile din Asia Minor şi Siria. Armata nobilimii parte este înfrântă şi o nouă dinastie vine la putere, aceea a urmaşilor lui Sasan.

Încă dinainte de 230 d. Hr., Regele Regilor Ardaşir (fratele vitreg al lui Şapur I) stăpânea  o împărăţie mai mare decât fusese cea partă. El a revendicat provinciile din vest, ca moştenire persană de la Ahemenizi. Şi a persecutat creştinii, pe motiv că: „Dacă sunteţi creştini, sunteţi duşmanii Regelui Regilor – i-a spus el, la interogatoriu, episcopului creştin Abdişo. De ce vă înrudiţi în concepţii cu romanii, îi găzduiţi pe spionii lor, îi scrieţi scrisori împăratului şi trădaţi secretele Regelui Regilor?”

Cum se vede, pentru puterea de stat contau motivele politice şi mai puţin cele religioase.

* 231-233 d. Hr. M. Aurelius Severus Alexander (208-235) opreşte o campanie persană a lui Ardaşir care avea ambiţia  de a cuceri toată Asia Minor, de la râul Tigru până la Marea Egee, pretinzând că vrea să refacă vechiul Imperiu Persan. Severus Alexander a negociat de două ori, fără succes. A pornit cu trei corpuri de armată, unul pe la nordul Armeniei, unul pe la centru şi altul prin sud şi a pornit cu toate spre Ctesifon. Numai cea de la nord a ajuns la Media, celelalte au fost înfrânte. Pierderile grele şi clima l-au silit să se întoarcă la Antiohia. Ardaşir nu a continuat nici el, căci se lovea de rezistenţa populaţiei locale. Aceasta a fost situaţia, când la Roma a venit vestea că Severus Alexander a învins şi i s-au dat titlurile de Parthicus şi Persicus. Campanii efemere, succese locale, căci Ardaşir a făcut totul pentru a-l îndepărta. „Întâmplător”, în acelaşi timp, pe Rhin au invadat allamanii, iar Alexander a fost nevoit să plece într-acolo, abandonând frontul oriental. A amânat războiul, dar… nu se va mai întoarce în Răsărit niciodată! A fost asasinat la Mogontiacum (Mainz, Germania), împreună cu mama sa, Iulia Mamae – s-a zis că „de către legiunile din Germania”, pentru că: armata, „nemulţumită de politica senatorială a anturajului împăratului”, s-a răsculat (18 martie 235 d. Hr.). Astfel, încă un duşman periculos al imperiului de la Răsărit a fost înlăturat. Au urmat 50 de ani de anarhie militară în Imperiul Roman, în care nu a domnit împăratul, ci Armata.

* 241-272 d. Hr. Sapor I – fiu şi succesor al lui Ardaşir I (224-241), întemeietorului dinastiei Sasanizilor, realizează o coeziune superioară statului arsacid. Profită de criza Romei şi declanşează o neîntreruptă ofensivă împotriva provinciilor asiatice.

* 243 d. Hr. Gordianus III, împăratul-copil. Nepot de soră al lui Gordianus II, desemnat Cezar de împăraţii Pupienus şi Balbinus, în 238, devine unic împărat, la 13 ani, după asasinarea acestora de către pretorieni. Autoritatea imperială era exercitată de socrul său, Timestheus, prefectul pretoriului (241-243) şi de succesorul acestuia, Filip Arabul, cu ajutorul căruia repurtează o frumoasă victorie la Resaina, între Carhae şi Nisibis. A redobândit Mesopotamia de la Shapur I, dar n-a apucat să-şi sărbătoreaască triumful, căci  a plătit cu viaţa această îndrăzneală. În primăvara lui 244, la 19 ani,  a fost asasinat, în apropierea Eufratului, „din ordinul lui M.Iulius Philippus Arabs”, care s-a proclamat apoi împărat şi a încheiat pace cu perşii.

Soldaţii i-au ridicat lui Gordianus III un tumulus, la 20 mile de Circesium (al-Busayra, Siria), lângă Eufrat – loc transformat de urmaşi într-un castru roman. Ulterior, trupul i-a fost adus la Roma şi a fost zeificat.

* 253 d. Hr. Shapur I (241-272) cucereşte şi jefuieşte Antiohia, cel mai strălucit oraş din Orient, iar pe antiohieni îi deportează în Mesopotamia, fondând o nouă urbe: Gondeshapur.

* 255 d. Hr. Publius Licinius Valerianus (253-259 d. Hr.) îl lasă în Apus pe fiul său, Augustul Gallienus, asociat la tron, şi el pleacă în Orient, de unde nu se mai întoarce niciodată.

* 259 d. Hr. În bătălia de la Edessa, Shapur îl capturează pe împăratul Valerianus, fapt fără precedent în istoria romană.

Shapur I l-a umilit pe Valerianus, folosindu-l drept şa când se urca pe cal. După 9 ani, umilirea și moartea împăratului Romei a fost cruntă: a fost jupuit de viu și pielea i-a fost întinsă pe zidurile Ctesiphon-ului. De frică, dar și din lașitate, fiul şi succesorul lui, împăratul Gallienus, nu a mişcat un deget pentru salvarea tatălui său, mulțumindu-se să spună: „Ştiam că tatăl meu este muritor”…

După această întâmplare, Marele Shapur a primit scrisori de la regii învecinaţi prin care îşi exprimau reacţia la aflarea veştii capturării împăratului roman. I-au scris atunci: Regele Regilor Velsolus (Vel Solus), Velenus, regele caduşilor (puternic trib scitic în munţii de la sud-vestul Mării  Caspice) și Artabastes, regele armenilor. Bactrianii, hiberii, albanii, taurosciţii nu au vrut să primească scrisorile lui Shapur, dar au scris către generalii romani, cerând ajutoare pentru a-l elibera pe Valerianus din captivitate.

 

Artă comemorând victoria lui Shapur

O inscripție triumfală celebrează victoriile lui Shapur (RES GESTAE DIVI SAPORIS) asupra celor trei împăraţi romani: Gordianus III, Philippus Arabs şi Valerianus, săpată în monumentul funerar ahemenid de la Naqș-i Rustam. În apropiere se află Ka´aba-ye Zartosht (Cubul lui Zoroastru). O gemă celebră îi arată pe cei doi suverani călări. Shapur îl ţine pe împăratul roman de încheietura mâinii stângi – simbol al supunerii – scenă repetată în mai multe reliefuri mari, săpate in stâncă, asupra celor trei împăraţi romani. Într-un basorelief de lângă oraşul Bishapur, Shapur trece călare peste Gordianus care zace la pământ, ţine mâna lui Valerianus – în picioare, în spatele său, iar înaintea sa stă îngenunchiat împăratul Filip Arabul – ambii înconjuraţi de călăreţi sasanizi şi oaste pedestră.

Reliefuri similare au fost sculptate în piatră sub Ardaşir (la Firuzabad), înfăţişând investirea lui de către Ahura Mazda şi lupta cavaleriei victorioase împotrriva lui Artaban V – cel mai mare relief din epoca sasanidă care reprezintă trei persani învingători şi trei parţi învinşi.

Dar reliefurile lui Shapur sunt mult mai plastice decât cele ale tatălui său, deşi figurile sunt rigide şi patetice (se poate stabili apartenenţa unui relief după tipul de coroană purtat de suveranul înfăţişat; fiecare rege purta o anumită coroană, ce îi era rezervată şi care după moarte se depunea la tezaur; monedele transmit cu fidelitate chipul, coroana şi numele fiecărui suveran – căci baterea monezii era monopol regal; dacă monedele primilor sasanizi erau adevărate opere de artă, cele din epoca târzie, din cauza numărului lor crescut, nu mai au valoare artistică).

Prizonierii romani, capturaţi în urma incursiunilor lui Shapur au fost aşezaţi pe domeniiile regale – crescând puterea economică şi militară a dinastiei. Avea loc, cu această ocazie, o nouă elenizare a Iranului, mai intensivă ca în apoca partă, cu inginerii, meseriaşii şi artiştii legiunilor romane, care au fost folosiţi la construcţia de drumuri şi poduri.

 

Urmașii Marelui Shapur

* 272-273. Hormizd, fiul lui Shapur, s-a remarcat la cucerirea Antiohiei. A fost vicerege al Armeniei. Tolera creştinii, proteja maniheiştii și a sprijinit rebeliunea Zenobiei, regina Palmirei.

* 273-276. Bahram I. După ce tatăl său îl protejase pe reformatorul religios Mani, în detrimentul preoţimii mazdeiste,  el îl întemniţează, cedând presiunilor lui Marelui Preot al Focului, Karter, care îi combătea pe creştini, pe manihei, pe evrei, pe brahmani, pe mandei şi pe călugări.

Karter a avansat sub Shapur I, de la funcţia de preot militar la cea de atotputernic  Mabadan Mobad – mai marele regilor magi, cu un rol extrem de important în stat în vremea urmaşilor lui Shapur. Prăbuşirea Imperiului Part a lăsat în urmă o mulţime de secte, cărora le-a acordat libertate în schimbul loialităţii şi a plăţii impozitelor. A luptat chiar împotriva lui Shapur, propriul său suveran, căruia sincretismul religios îi părea o soluţie de aducere la un numitor comun a supuşilor săi, atât de feluriţi. Dar cel mai mare triumf al lui Karter a fost condamnarea şi executarea lui Mani, în timpul lui Bahram I.

* 262-267 d. Hr.  Ruşinea Romei a fost spălată de un prinţ palmyrean, Odainath, care şi-a organizat o armată puternică şi a readus statul roman aproape la vechea situaţie: a cucerit Ctesiphonul şi a capturat tezaurul Regelui Regilor şi pe concubinele lui – mai de preţ decât tezaurul! El a ţinut în mâna sa, cu îngăduinţa Augustului Gallienus, frâiele Orientului. Drept recunoştinţă, a fost numit „Dux Romanorum” şi „Corrector totius Orientis” – onoruri pe care le-a plătit cu viaţa, fiind asasinat în 267 d. Hr. de către nepotul său. Un alt asasinat cu bătaie lungă.

* 275 d. Hr. În timpul lui Bahram I, împăratul Aurelianus e asasinat la Cenophrurium („Noul Castel” – azi, Drepali, între Bizanț şi Heracleea), de către secretarul său, care a înscenat un complot. Tocmai se îndrepta spre Asia Minor, pregătind o nouă campanie împotriva perşilor. Imperiul Roman nu se afla în primejdie, dimpotrivă, Bahram I era procupat de reglarea unor conturi interne. Incitat de Marele Preot Karter, începuse un adevărat război religios împotriva reformatorului Mani, a adepţilor lui şi a tuturor celor care nu îl recunoşteau ca zeu suprem pe Ahura Mazda. Era cel mai nepotrivit moment ca Imperiul Persan să se lupte cu temutul Aurelianus!

* 276-293. În timp ce Bahram II, fiul lui Bahram I, se luptă cu fratele său, Hormizd pentru tron, profită de situație împăratul Carus, invadând Mesopotamia şi cucerind fără rezistenţă Ctesiphonul (283 d. Hr.).

Pe inscripţia de la Naqş-i Rustam scria: „Şi Bahram II, Rege al regilor, fiul lui Bahram, care a stat la domnie generos şi adevărat, apărând mănăstirile, binefăcător şi făptuind fapte cucernice…”

Pe monede, Bahram II este înfăţişat cu regina lui – fapt unic în imperiul sasanid – ceea ce înseamnă că ea a jucat un rol important în stat.

* 276 d. Hr. Marcus Annius Florianus proclamat de pretorieni şi de trupele din Asia Minor, a ţinut purpura doar 2 luni şi 20 de zile, fiind asasinat „tocmai” când se pregătea pentru o ofensivă în răsărit.

* 282 d. Hr. Probus a fost asasinat la Sirmium, de soldaţii săi, „revoltaţi subit” tocmai când  se pregătea o campanie spre Orient.

282-283 d. Hr. Carus (gallez din Narbo) a plecat cu Numerianus în Orient şi a repurtat o serie de victorii, cucerind Mesopotamia, cu Coche şi Ctesifon. Avea tabăra aşezată pe malul Tigrului, când… s-a iscat o furtună cumplită şi un fulger l-a trăznit chiar pe împărat, în cortul său! Cortul a luat foc şi nu a mai putut fi salvat.

Moartea neaşteptată a lui Carus are drept consecinţă retragerea armatei şi renunţarea la luptă și la ţinuturile cucerite. Numerianus a rămas în Orient să reia campania tatălui său şi a fost ucis prin vicleşug de Aper Arrius, prefectul pretoriului şi socrul său.

Oare cum se face că interesele perşilor coincideau până la identitate cu ale unor parveniţi care voiau cu tot dinadinsul, chiar cu preţul vieţii lor, să pună mâna pe putere? Regele Bahram II se lăuda că „i-a învins pe romani” şi că „numai tulburările interne ale Imperiului Sasanid au salvat Roma”…

Împăraţii care au avut înţelepciunea să negocieze cu parţii, apoi cu perşii, înlăturând războiul, au fost cruţaţi: Tiberius, Hadrian, Pius (care a primit, la Roma, vizita lui Pharasmases).

287 d. Hr. Unul din marile merite ale lui împăratului Diocleţian este că a sesizat pericolul care venea din Rasărit. De altfel, prima măsură pe care a luat-o a fost una diplomatică: şi-a mutat reşedinţa de la Roma la Nicomedia, în Bythinia  şi a încheiat un tratat de alianţă cu Bahram II, prin care îl asigura de sprijin în luptele interne pentru dinastie, în schimbul unei părţi din teritoriul Mesopotamiei şi a protectoratului asupra Armeniei.

Cu Armenia, în afară de faptul că rezolva interesele Romei, Diocletian avea de împlinit un act de dreptate. L-a chemat de la Roma pe Tiridates, fiul regelui Cosroes II, înlăturat de la tron şi ucis de Shapur I, în 253 d. Hr., şi îl instală în scaunul lui de drept, cu titulatura de Tiridates al III-lea. Mai mult, pentru consolidarea situaţiei în zonă, îl căsători cu fiica regelui alan, asigurându-și astfel o recunoştinţă… veşnică!

Actul de dreptate fu cu atât mai răsunător, cu cât tronul Armeniei era ocupat în momentul acela de Narseh, un fiul al lui Shapur I,  căruia – de ce nu ştim niciodată când să ne suprimăm duşmanii? – îi cruţă viaţa. Poate şi în spiritul tratatului pe care tocmai îl încheiase…

Barhram II, mai puţin războinic din fire, se mulţumi cu o domnie fără riscuri şi  acceptă. Poate că şi înţeleapta sa soţie a avut aici un rol hotărâtor.

* 293 d. Hr. Moare Bahram  II  şi îi succede fiul său, Bahram III,  adus din Seistan (Sakastan), unde era vicerege. Înţelegerea cu perşii pare să se clatine. La graniţa de răsărit, se adunau nori negri. Este momentul când Diocletian hotărăşte să-şi ia ajutoare şi înfiinţează Tetrarhia. Previziunile lui se adeveresc, fiindcă după numai patru luni,  moştenitorul legal al tronului este  înlăturat de la tron chiar de Narses (293-302), căruia nu demult îi cruţase viaţa.

Fiu al lui Shapur I şi nepot al lui Ardaşir, Narses se închina zeiţei Anahita, care prin tradiţie conferea puterea regală, sanctuarul ei fiind templul principal al imperiului.

O inscripţie săpată în stâncă la Paikuli, în munţii Zagros, pe cursul superior al râului Diyala – una dintre cele mai lungi din epoca sasanidă – evocă această victorie.

Prima grijă a lui Narses a fost… să-l şteargă pe fratele său, Bahram I, de pe inscripţii şi monumente, pe motivul că ascultase de mazdeiţi şi îl ucisese  pe Mani. Printre proiectele sale, de bază era cucerirea provinciilor romane din Asia Minor şi Egipt. Începu prin a vizita satrapiile din vestul regatului, de la hotarul Imperiul Roman şi îi primi la el, ostentativ, pe toţi duşmanii Romei, luându-i sub protecţia sa pe sarazinii învinşi de Diocletian în 290. Mai mult, vizită el însuşi Armenia şi Iberia.

 

A treia mare victorie în Răsărit

* 297-298. Narses invadează Armenia, înlăturându-l pe Tiridates III şi  declanşând războiul cu Diocleţian. Invadează Siria şi cucereşte Antiohia, în timp ce – ciudată coincidenţă! – Diocletian şi Galeriu erau ocupaţi cu cucerirea Alexandriei şi înfrângerea revoltei provocate de uzurpatorul Domitius.

Diocleţian primeşte la Alexandria vestea că Narses a călcat graniţele imperiului. Atacul nu l-a surprins, el urmărise tot timpul mişcările de trupe din Răsărit şi îşi realizase un sistem de comandă suplu, pregătit să preîntâmine orice atac, din orice parte a imperiului ar fi venit. În afară de legiunile din Asia Minor, el ţinea mereu pregătite legiunile de pe Dunăre. O dovadă a preocupării sale pentru hotarul dunărean şi pentru a avea tot timpul la îndemână o armată gata pregătită de luptă este faptul că i-a încredinţat această misiune Caesarului Galerius în provinciile dunărene  şi  comanda acestor trupe.

În primăvara anului 297, cavaleria persană ocupă Armenia, Osrohoene şi Siria, până aproape de Antiohia. Diocleţianus îşi trimite Caesarul în Orient, în mare grabă. Galerius ajunge la Eufrat şi îl trece, în provincia Osrhoene, la Carhae, cu intenţia de a-l surprinde pe Narses. Totuși a fost învins și pus pe fugă.

A doua bătălie i-a surprins pe perşi și i-a supus (298 d. Hr.), câştigând cinci provincii din Mesopotamia şi stabilind graniţele. La această dată Imperiul Roman înregistrează cea mai mare expansiune în Răsărit. Pacea impusă de Diocleţianus a fost respectată şi după moartea sa, timp de 40 de ani, până în anul 337 d. Hr., când ostilităţile au fost reluate de Shapur II.

 

Concluzii

Două civilizaţii, două lumi total diferite, concurente, au coexistat într-un echilibru fragil și greu de stăpânit. De multe ori, moartea împăraților din Imperiul Roman care au „deranjat” Persia era atât de bine aranjată, încât mâna ucigașă trebuia să fie neapărat unealta vreunui complot al apropiaţilor sau al propriei armate nemulţumite, și niciodată mâna lungă a perșilor!

După înţelepciunea sau ambiţia conducătorilor, situaţiile fluctuau între război pe faţă şi pace la pândă. Ambele părţi aveau un sistem de spionaj bine pus la punct, utilizând agenţi sub acoperire deghizați în negustori sau misionari religioşi, vectori ai informaţiilor şi ai dezinformării voite. De cele mai multe ori, comploturile perşilor au mers până la suprimarea de la distanţă a adversarilor incomozi sau mai puţin cooperanţi, iar numărul împăraţilor romani care au plătit cu viaţa îndrăznela de a deveni o amenințare pentru Imperiul Persan este de-a dreptul  impresionant.

Faptul că „serviciile secrete” persane au lucrat ireproşabil explică şi de ce aceste asasinate trec şi astăzi, la o distanță atât de mare de timp, drept rodul unor comploturi locale, „de Curte” sau răzbunări personale, fără nici o dovadă a implicării inamicilor din Răsărit. În realitate, dacă  cercetând mai atent contextul în care ele s-au produs, vom avea surpriza să constatăm că „întâmplător”, împărații romani asasinați tocmai se pregăteau să atace Imperiul Persan sau îl atacaseră deja, iar pedeapsa i-a lovit când se aşteptau mai puţin.

Interesele celor două mari puteri în bazinul Mediteranei, ca şi pe liniile comerciale din Orient au dus nu de puţine ori la conflicte declarate. Romanii nu le-au permis perșilor înaintarea spre mare, expansiunea spre Orient fiind un risc, un câştig, dar şi o atitudine: perşii să fie ţinuţi cât mai departe de Roma! Demonstrativ, templele romane din Asia Minor erau magnifice, impresionante, adevărate bastioane (vezi Templul lui Jupiter de la Heliopolis/Baalbek), pentru ca adversarii să vadă cu ochii lor ce putere au de învins!

Un conflict pe față sau mocnit între doi „titani”, două civilizații între care nu au existat căi de împăcare decât fictive și de scurtă durată. O luptă care a durat secole, până la dispariția de pe scena istoriei a celor două mari puteri.

82 vizualizări
Articolul anterior
Ce ne spun hărțile despre migrația zonei-tampon inter-civilizaționale
Articolul următor
Dioclețian și Carol Quintul: vieți paralele

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Fill out this field
Fill out this field
Te rog să introduci o adresă de email validă.
You need to agree with the terms to proceed

Sari la conținut