În fotografie: Noica la masa de lucru de la vila nr. 23 Păltiniș

Constantin Noica, Gabriel Liiceanu, Andrei Pleșu, Am inventat Păltinișul! Scrisori, amintiri, evocări, volum îngrijit de Grigore Vida, Editura Humanitas, București, 2024

Puține cărți din literatura română au contribuit atât de evident la formarea și formatarea culturii române ca Jurnalul de la Păltiniș. Apărută în „plină cetate asediată”, cum se exprimă Horia Roman Patapievici, cartea despre Școala de la Păltiniș creată de Constantin Noica și trăită ca experiență paideumatică de discipolii săi, Gabriel Liiceanu, Andrei Pleșu sau Sorin Vieru, a devenit reperul cultural-filosofic a cel puțin două generații pre- și post-decembriste. Dacă pentru cei care au trăit în anii de dinainte de Revoluție, Jurnalul a însemnat acel aer de munte necesar oxigenării unui sânge infestat cu sloganuri și simulacre mincinoase, pentru cei de după 1989 a reprezentat un reper cultural și spiritual deosebit de necesar sănătății morale și intelectuale a unui popor aflat și el pe treptele „devenirii întru Ființă”, a devenirii istorice.

Ca o reflexie în oglindă sau ca o ramură a aceluiași copac din care își extrage seva Jurnalul, cartea Am inventat Păltinișul![1] reiterează, aidoma poveștii mitice, mitul fondator, Școala de la Păltiniș și personalitatea lui Constantin Noica. Poate că în această reflexie stau forța și autenticitatea corespondenței și a amintirilor despre marele om al culturii române, creatorul celei mai importante școli filosofice românești, o școală așa cum și-a imaginat-o încă din tinerețe în Jurnalul său.[2] Volumul editat de Grigore Vida este o repovestire a poveștii despre ființa culturii, o reconstrucție, deopotrivă a identităților ucenicilor, ce își reactualizează acum vârsta de atunci, ca singura modalitate de a rămâne aceiași, în continuare vrăjiți de daimonul maestrului lor, dar și o reconstrucție a identității culturii române în jurul conceptului „devenirii întru ființă”. Convinși fiind că a repeta mitul și a repovesti legenda este cea mai bună formă de zidire, recitirea corespondenței dintre „păltinișeni”, apărută inițial în Epistolar[3] sau în alte scrieri de-ale discipolilor sau de-ale filosofului-pedagog[4], are rol paideumatic, deopotrivă pedagogic și filosofic, pentru toate generațiile post-decembriste.

Așa cum se exprimă și editorul Grigore Vida, volumul îngrijit de acesta formează, împreună cu Epistolarul și Jurnalul de la Păltiniș ceea ce s-ar putea denumi „Trilogia Păltinișului”. Din fiecare parte a trilogiei extragem esența planului cultural pus la cale, cu minuțiozitatea și abnegația unui îndrăgostit etern de filosofie, de cel care și-a dorit și a reușit să devină un antrenor cultural pentru tinerii iubitori de înțelepciune[5]. De aceea, volumul Am inventat Păltinișul! este o carte atipică, nu numai pentru că trebuie citită alături și în paralel cu Jurnalul de la Păltiniș, dar și pentru că epistolele și povestirile ei îl aduc în prim-plan, îl fac vizibil pe cel care lipsește fizic din triada corespondenței, dar care este adevăratul personaj al acestei povești realist-culturale remarcabile, Constantin Noica. Prezența lui printre autorii volumului de față este dovada imortalității ideii pe care o întruchipează creatorul Școlii de la Păltiniș, idee purtată în continuare de ucenicii săi și transmisă, cu generozitate, mai departe.

Dar volumul de față, alături, evident, de celelalte două scrieri amintite, este mai mult decât un document cultural despre Școala de la Păltiniș; acesta ne readuce în cetate chipul adevărat al unuia dintre cei mai remarcabili și profunzi gânditori români, poate singurul, alături de poetul-filosof Lucian Blaga, cu preocupare constantă de a crea un sistem filosofic. Școala de la Păltiniș este, în acest sens, așa cum remarcau participanții, echivalentul Devenirii întru ființă, proiectul ontologic nicasian. De fapt, nu este o echivalență creată forțat prin puterea analogiei, ci reprezintă însuși drumul gândului, al Spiritului, al Ființei însăși, determinațiile sale de la individual la general, apoi din nou la un individual reiterat și reintegrat din idee, în trupul societății și al culturii. Despre această remarcabilă construcție onto-praxiologică, unică în cultura română[6] stă mărturie și volumul de față. Format din două părți, una de corespondență, majoritatea publicată anterior, iar alta de mărturii, interpretări și comentarii ale principalilor protagoniști ai Școlii de la Păltiniș, dar și ale unui martor indirect al scenariului inițiatic, Horia Roman Patapievici, marcat și el de ceea ce s-a întâmplat la „înălțime”, care apare în volum cu două scurte texte, reeditate, ce „fixează” Jurnalul de la Păltiniș în conștiința cititorilor neparticipanți la proiectul cultural nicasian, volumul este datoria morală a autorilor săi față de cititorii amintiți. El se înscrie în același scenariu al discipolatului ca și Jurnalul de la Păltiniș.

Ceea ce deosebește cele două texte este modul în care se face simțită prezența lui Noica. În Jurnal, portretul filosofului se constituie din scene și scenarii pedagogice, în timp ce în Am inventat Păltinișul!, Noica se „arată” prin evocare și dialog epistolar. În ambele scrieri, filosoful este re-prezentat indirect, adică e făcut prezent prin intermediul memoriei discipolilor săi preferați. Felul acesta aparte de a readuce în fața conștiinței prezente a cititorului, o voce (prin intermediul scrisorilor), o imagine (cu ajutorul amintirilor și evocărilor), o prezență (prin aceeași iubire și recunoștință ca atunci când maestrul era în viață), un chip (prin fotografii și descrieri fizice) transformă cele două prelungiri ale conștiinței celui care l-au cunoscut pe filosoful din vila 23 de la Păltiniș, într-un fel de Biblie culturală; ca și Cartea Sfântă, ea cuprinde Evanghelii și epistole adresate iubitorilor de filosofie și cultură! Iar mesajul care transpare din „biserica păltinișană” este, ca și în Noul Testament, tot o iubire jertfelnică:

„Ce s-a întâmplat, atunci, la Păltiniș? S-a întâmplat, la mica noastră scară, ceva asemănător cu acea agápe paulină a crucii: ne-am iubit, pentru că Noica ne-a iubit egal pe toți. El murise, mai întâi, pe crucea închisorii. Apoi (...) când a fost eliberat (fără niciun dinte în gură s.a), «a înviat» ca să ne caute și să ne strângă pe toți laolaltă în cercul iubirii lui, spre a nu rămâne pierduți. S-a numit – vestindu-ne o parusia a spiritului și prevenindu-ne că vom fi cu toții judecați la Judecata de Apoi a culturii - «antrenor cultural». Iar noi l-am iubit pe el în oglinda (s.a) iubirii lui, dar nu spontan și gratuit ca el, ci  cu recunoștința (s.a) nemăsuratului dar pe care ni-l făcea” (Gabriel Liiceanu, Un alt fel de iubire. De la iubirea paulină la Școala de la Păltiniș. Prefață, p. 48).

Modelul hristic, ca scenariu divin, s-a reiterat la Păltiniș. Acum înțelegem adevărata dimensiune a Școlii păltinișene și de ce aceasta pur și simplu nu poate fi uitată de elevii ei: ceva dintr-un scenariu sacru s-a repetat în alt loc, în alt timp (în fond, Duhul „bate” unde vrea), infuzând viața profană a celor care l-au primit cu inima și mintea (pentru a da și culturii „Cezarul” ei) deschise. Liiceanu și Pleșu sunt ucenicii ce vestesc „Evanghelia Păltinișului” și trăiesc vestea cea bună până la finalul timpului lor.

Corespondența dintre Constantin Noica și Gabriel Liiceanu și Andrei Pleșu este și un document extrem de fidel al unui moment istoric dureros pentru memoria celor care au trăit anii „terorii istorice” ai comunismului. Chiar dacă, într-un fel, Școala de la Păltiniș a însemnat și o punere în paranteză a istoriei, un fel de „ieșire din timp” prin intermediul culturii, prin care devii atemporal, nu însă și imun la ceea ce se întâmpla „în afară”, aceasta nu poate fi total ruptă de contextul în care a apărut. În imensa închisoare care era România anilor ’70-’80, s-a produs „ruptura de nivel”, în vila nr. 23 și, din 1984, în  „Casa de odihnă” nr. 12 de la Păltiniș, locurile unde s-a petrecut miracolul încarnării Spiritului în condițiile vitrege ale utopiei istorice în desfășurare. Într-un moment de ignobilă cădere a Ființei în uitare, ca să folosim termenii celuilalt părinte spiritual al unuia dintre elevii Școlii, a avut loc revelația des-ocultării Ființei, cu efecte asupra întăririi spiritului celor care au fost părtași la miracol. „Ceea ce facem noi – ne sugerează Gabriel Liiceanu – dând un corp Școlii doar imaginate (s.a) de la Păltiniș și amplificând-o așa cum a reușit acum, este, până la urmă, un mod de a răs-buna istoria, de a o însenina, de a o face mai bună” (Gabriel Liiceanu, Gabriel Liiceanu, „Șoala de la Păltiniș în văzutul și nevăzutul ei”, p. 344).

Jurnalul de la Păltiniș este o punere în lume a Ființei, ceva ce se lasă descoperit, dez-ocultat. Este, totodată, și o poveste de iubire dintre maestru și discipolii săi, ceva ce se pierde comunicând-o, rămânând o relație personală, o legătură pe viață, ceva ce se trăiește și nu se poate cuprinde în cuvinte și mai ales, nu poate fi esențializată într-o carte. Și totuși, atât Jurnalul, cât și extensia acestuia, Am inventat Păltinișul!, sunt izvorâte din același sentiment ce îi leagă pe viață și poate chiar și în eternitate, pe protagoniștii școlii de filosofie. Așa se explică, de ce, după 42 de ani de la apariția Jurnalului, în care autorul lui a reușit să transmită un scenariu formativ de anvergură națională – singurul proiect cultural ce s-a transformat dintr-o experiență personală într-un model transpersonal – de ce o carte născută din altă carte are totuși aceeași prospețime și stârnește aceeași emoție ca originalul.

Intensitatea experienței trăite de discipolii lui Constantin Noica și împărtășită nouă, profanilor ce nu au cunoscut-o în mod direct, se explică și prin faptul că agentul iubirii socratice „a aplicat teoria «devenirii întru ființă», așa-zicând, in concreto, și anume cu discipolii săi, pe care i-a ajutat să iasă din oarba «devenire întru devenire»”. („Daimonul lui Noica”, Postfață de Grigore Vida, p. 356). O filosofie în act, un fapt filosofic, o școală de filosofie peripatetică – acestea, și încă multe altele, a fost Școala de la Păltiniș. În acest sens, se poate vorbi de rolul providențial pe care l-a avut Constantin Noica pentru cultura română și, mai ales, pentru devenirea intelectuală a discipolilor săi: „În vremuri fără niciun Dumnezeu, Dumnezeul meu mi l-a trimis pe Noica” (p. 45). „Așa-numita «Școală de la Păltiniș» a fost un model al iubirii de tip agapé doar în măsura în care ucenicii au rămas laolaltă grație centrului unic de iubire care s-a distribuit în ei.” (p. 49).

Miracolul acestor cărți, este și un răspuns la întrebarea pe care Gabriel Liiceanu o pune la început: „Dacă despre scenariul unei iubiri spirituale a fost vorba în Jurnalul de la Păltiniș, și dacă tot despre această iubire este vorba și în acest volum de corespondență izolat în «triunghiularitatea» lui, înseamnă oare că afecțiunea pe care o presupune orice iubire trebuie să dispară odată cu împlinirea scenariului paideumatic” (p. 61). Iubirea nu a dispărut, ba chiar este la fel de intensă ca la început și din acest prea plin al iubirii maestru-discipol ne împărtășim și noi, cititorii. Cartea Am inventat Păltinișul! își trage substanța și semnificația din acest act pur și gratuit de iubire aproape jertfelnică, sacrificială.

În cheia iubirii, putem înțelege și fascinația care ne cuprinde față de modul de viață filosofic prescris de Constantin Noica. Nimic nu mai este ca la început după ce citești despre ceea ce s-a întâmplat la Păltiniș; nici măcar înțelegerea filosofiei remarcabilului gânditor român nu mai poate să treacă de filtrul vigilent al relației de iubire mărturisită de discipoli și lăsată moștenire generațiilor viitoare: „pe Noica noi nu-l mai vedem așa cum și-a scris el cărțile și așa cum, cu făptura sa empirică, și-a trăit viața; îl vedem așa cum, cu o nesfârșit de delicată și adâncă îmbrățișare a admirației, l-a iubit Gabriel Liiceanu: când ne uităm la Noica, noi îl vedem prin ochii îndrăgostiți ai lui Gabriel Liiceanu” (H.R. Patapievici, „Un ochi îndrăgostit”, p. 351). Această „subversivă poveste de iubire”, cum o numește unul dintre ucenicii maestrului, nu putea să rămână doar un caz particular de raport subiectiv și personal dintre maestru și discipoli, după cum, într-un alt timp și într-un alt plan și, poate, la alt nivel, nici povestea de iubire dintre Socrate și elevii săi nu a putut rămâne doar în suburbiile unei istorii secundare. Transformarea individualului în general este chiar Ideea care a transformat relația discipolilor cu maestrul de la Păltiniș într-o carte-simbol, o carte deopotrivă de și despre iubire, cultură, filosofie și pedagogie.

Dar Am inventat Păltinișul! este și un model epistolar de o rară finețe literară. Există splendide schimburi de idei dintre Noica, Pleșu și Liiceanu, care sunt și memorabile exerciții stilistice. Se poate spune că Maestrul scoate din discipoli cele mai bune idei, cele mai frumoase cuvinte, pe edificiul cărora se construiește relația dintre ei. „Mi-e dor de dumneavoastră până la furie – îi scrie Andrei Pleșu antrenorului său spiritual, pe 28 octombrie 1976. Îmi spun (…) că, într-un anume sens, neavându-vă în preajmă, timpul de-aici e timp pierdut. Atâta doar că tot dvs. mi-ați dăruit și timpul acesta…” (pp. 116-117). Simțind deruta tânărului plecat la studii în Germania, Constantin Noica îi răspunde într-un stil de mare pedagog, răspuns din care alegem un fragment semnificativ:

„Te va mira, poate, dar scrisoarea ta, mai ales cu a doua ei jumătate, m-a umplut de încântare pentru tine. Așadar, ai învățat germana – realizând tot ce înseamnă ea pentru tine, cum vei realiza și cu greaca într-o zi -, ai văzut bine o țară apuseană, ceva din celelalte, ai întâlnit cultura mare, și încă la ea acasă. Că te-au plictisit unele lucruri? Că ești prost călător? Că ți-e somn? Dar ce importă toate reacțiile acestea (firești, în fond), față de faptul, covârșitor pentru tine, că de pe acum ai în urma ta (s. a.) lucruri a căror lipsă ți-ar fi grevat toată viața? De acum înainte poți sta oriunde: ești liniștit. Miracolul străinătății odată făcute nu e numai pozitivul ei; e și negativul. Ai ieșit de sub spaime, poți să-ți încerci isprava” (Constantin Noica, Păltiniș, către Andrei Pleșu, Bonn, 11 noiembrie 1976.

Iată o altă mostră de stil autentic, în care vocea Filosofului se face auzită:

„(...) suntem în ceasul acesta al splendidei gratuități abia după ce am trecut, fiecare cum am putut, prin rigorile probelor inițiatice. N-am ce să vă fac, trebuie să treceți și voi, înainte de-a trage liber spre o Boccadel Rio, unde să intrați la rândul vostru în transă. S-ar putea să aruncați săgeți mai înalte; o cred în continuare. În orice caz, dacă ne va cuprinde beția bacchică la care visez, simt că răscumpărăm, neștiuți și obidiți cum suntem, ceva din mizeria Planetei albastre” (Constantin Noica, Păltiniș, către Gabriel Liiceanu, Heidelberg, 20 iunie 1982, p. 181).

Am putea continua, dar ne oprim aici, lăsându-l pe cititor să savureze extraordinarul schimb epistolar, însoțit de comentariile personajelor, care pun scrisorile în context, pentru a avea o imagine de ansamblu asupra a ceea ce a însemnat actul de iubire împărtășită total și transformat în act cultural de excepție, denumit oarecum generic, „Școala de la Păltiniș”. Poate cititorul va înțelege astfel că filosofia se poate trăi, că modul de viață întru spirit, „întru devenire” este posibil, mai ales dacă acesta este călăuzit de daimonul unui filosof. Volumul Am inventat Păltinișul! demonstrează că ceva din Noica se păstrează astăzi în cultura română și tocmai pentru că, într-un fel, Păltinișul supraviețuiește prin prezența Ideii și a Iubirii, a cărei mesageri sunt Gabriel Liiceanu și Andrei Pleșu, face din această carte o mărturie a felului în care un maestru poate să își transporte ideea, conștiința, viața din abstract în concret, prin intermediul vieții și amintirii elevilor săi.

Și totuși, ca orice relație de iubire dintre maestru și discipolii săi, aceasta se termină cu un paricid:

„Dragul meu Gabriel,

Abia ieri, 6 noiembrie, mi-a adus din București cineva cartea ta, pe care nu credeam s-o citesc decât în Paradis.
M-am speriat deschizând-o, m-am rușinat apoi (dacă nu m-aș rușina în continuare, aș exclama ca Socrate, pare-se, citind Lysis: Câte mă face să spun tânărul acesta!), apoi m-am liniștit: ți-a reușit paricidul, crima. Este chiar crima perfectă, fără nicio urmă de violență (...) Cred totuși că ar fi teribil de sănătos pentru amândoi să tăcem asupra acestui extraordinar act de iubire”. (Constantin Noica, Păltiniș, către Gabriel Liiceanu, Heidelberg, Scrisoarea din 7 noiembrie 1983).

Maestrul înțelege că paricidul era necesar, că discipolul iese din relație pe picioarele lui, ca om împlinit. Noica se lasă „ucis” de Liiceanu, conștient că fiul său spiritual nu mai este același ca la început și că darul iubirii l-a transformat definitiv. În cele din urmă, atât Jurnalul de la Păltiniș, cât și ,Am inventat Păltinișul! sunt roadele acestui dar. Odată cu publicarea celor două cărți are loc intrarea în Ființă, ca semn al eternității iubirii, a protagoniștilor celei mai frumoase povești de dragoste maestru-discipol din cultura română.

[1] Titlul cărții este un fragment din Jurnalul de idei, publicat postum, în 1990, și republicat în alte două ediții, în care, conștient de singularitatea demersului său cultural, Constantin Noica notează: „Dacă trebuie să cred pe alții, eu n-am avut nevoie de Cambridge și Princeton. Am inventat Păltinișul!” în Constantin Noica, Jurnal de idei, Editura Humanitas, 2024, fr. 6.100, apud Constantin Noica, Gabriel Liiceanu, Andrei Pleșu, Am inventat Păltinișul!, ediția citată, p. 108.
[2] „Visez la o școală în care să nu se predea, la drept vorbind, nimic. Să trăiești liniștit și cuviincios, într-o margine de cetate, iar oamenii tineri, câțiva oameni tineri ai lumii, să vină acolo spre a se elibera de tirania profesoratului (…) Stări de spirit, asta trebuie dat altora; nu conținuturi, nu sfaturi, nu învățături” (Constantin Noica, Jurnalul filozofic, Editura Publicom, București, 1944, p. 9).
[3] Ediția I, apărută în 1987 la Cartea Românească.
[4] În Constantin Noica, Jurnal de idei, Editura Humanitas, București, 1990, plus alte trei ediții, ultima apărută în 2024, în Despre Noica. Noica inedit, Editura Humanitas, București, 2009, în reviste de cultură, cum ar fi România literară sau Dilema veche. Unele dintre scrisorile și textele din volumul prezentat sunt totuși inedite. Volumul conține și câteva xerocopii ale scrisorilor lui Noica, precum și fotografii ale scriitorului, câteva dintre ele inedite, puse la dispoziția editorului de către Cătălin Cioabă.
[5] Ne întrebăm și noi, odată cu alții care au încercat să răspundă sistematic interogației, ca Sorin Lavric, în Ontologia lui Noica. O exegeză, Humanitas, București, 2005 și, mai ales în Noica și mișcarea legionară, Humanitas, București, 2007 sau Alexandra Laignel-Lavastine, în Constantin Noica – naționalism și filosofie, sau paradoxul român, Humanitas, București, 1998, de unde provine această vocație pedagogică a lui Noica? Indiciile ne duc, inevitabil, către Nae Ionescu, profesorul de filosofie carismatic al unei întregi generații de excepție a culturii române, un adevărat model retoric și filosofic, ce l-ar fi putut inspira pe filosoful păltinișan, prin stilul foarte colocvial, autentic, socratic al cursurilor sale, unde își „hipnotiza” studenții.
[6]Deși au existat și alte „întâmplări” fericite, întâlniri cu sens și modelatoare, cu tendința de a se transforma în pedagogie spirituală. Amintim aici Cercul de la Mănăstirea Antim, „Rugul aprins”, celebra mișcare spiritual-ortodoxă, inițiată de un grup de intelectuali creștini sau, mergând înapoi în timp, întâlnirile din jurul revistei „Criterion” ori ale „gândiriștilor”. Păltinișul rămâne totuși singurul loc unde s-a creat o școală de mare intensitate culturală, cu tineri învățând ce și cum să citească filosofie, o școală în care, chiar dacă nu se preda cu adevărat nimic, după idealul creatorului ei, a produs acea mutație spirituală pe care doar o tehnică spirituală o poate face. Sau, în cuvintele lui Gabriel Liiceanu, transformarea discipolului însemna ca „un om dotat cu idee și sistem înceta să mai fie un personaj vulnerabil, unul înfricoșat și bolnav de însăși condiția vieții. El (Noica – n.n.) reușise performanța de a face ca „spiritul să pătrundă în carne”. „A pune lumea în ordine” sfârșea cu „a te pune în ordine” și cu „a fi în ordine”. Altfel spus, ontologia și epistemologia sfârșeau cu o soteriologie.” (Gabriel Liiceanu, Antrenorul cultural, în Am inventat Păltinișul!,  p. 334).