Iubirea și Frumusețea ca valori existențiale / Iulian Grigoriu

Miza evenimentului cultural este Frumosul şi Iubirea, valori umane pe care nici un concept nonconformist nu le poate devaloriza.

 

 

Kant arăta că Frumosul este ceea ce place necondiţionat de vreun concept

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Iubirea trupească mînată de acelaşi imbold e însă o manifestare a unei iubiri faţă de un soi de Frumuseţe ce poate fi doar întrezărită

 

 

 

 

 

 

Valorile noastre nu se găsesc în natură, precum aurul. Wittgenstein caută o valoare în lume, o valoare neaccidentală şi nu o găseşte

 

 

 

 

 

 

Şi acum rămîn acestea trei: credinţa, nădejdea, dragostea

 

 

 

 

 

 

Toată roata naturii, e adevărat, se învîrte mînată de zeul iubirii Kamadeva

 

 

 

 

 

 

să retrăim cu Homer dragostea dintre Ulise şi Penelopa, să ne uităm la Sapho (cu Imn către Afrodita)

 

 

 

 

 

 

dacă nu simţim această prezenţă copleşitoare, răspunzătoare şi unificatoare ce ţine lumea şi despre care mărturisesc sfinţii şi poeţii adevăraţi atunci: fie nu suntem conştienţi de cine bate la uşa noastră, fie rămînem interzişi în mare măsură pentru Iubire

 

 

 

 

 

 

Filocalia, adică Iubirea de frumusețe nepieritoare

Miza evenimentului cultural este Frumosul şi Iubirea, valori umane pe care nici un concept nonconformist nu le poate devaloriza. Frumosul aparţine Esteticului, Iubirea Eticului. Ce sînt aceste obiecte de discuţie?

Filosofii de azi se întreabă dacă există ceva în spatele lor şi construiesc un cadru conceptual-lingvistic în care discuţia despre ele să aibă sens. Ei ne-ar spune precum un Wittgenstein, că nu înţeleg ce spunem cînd afirmăm „Acesta este frumos” şi de dragul rigorii, măresc exponenţial confuzia noastră cînd încercăm să aflăm ce înseamnă frumosul. Modernii, care nu au fost încă excedaţi de inconsistenţa sistemelor logice şi formale, caută să dea definiţii pentru Frumos şi Iubire. Astfel, Hegel spune că „Frumosul este manifestarea sensibilă a Adevărului” care exprimă de fapt mersul unei Idei Absolute. Mai înainte, Kant arăta că Frumosul este ceea ce place necondiţionat de vreun concept. Nu prin intelect, ci prin imaginaţie, spune filosoful de la Königsberg, ne raportăm în mod subiectiv la obiect. Aristotel în Retorica spune că frumosul este ceva valoros în sine și care produce plăcere. În fine, mai preocupat e Platon, care moşteneşte de la pitagoreici armonia şi dispută cu sofiştii măsura pentru a defini Frumosul. La el marca Frumosului (care în Banchetul se confundă cu Iubirea) este Binele (pe care pune mereu accent Socrate). Socrate este personajul care se străduiește să dea Frumosului o certitudine utilitară, căci el trebuie să conducă la Bine, nu rămîne la simpla delectare hedonică.

În Hippias Major unde se încearcă ipostazierea Frumosului se remarcă şi relativitatea lui, căci frumoase sunt şi o liră, şi o oală, şi o fată. Aşa că se ajunge la concluzia că acest Kalos ne pune în încurcătură, de unde spusa „sunt tare grele cele frumoase”.

În Banchetul este expusă o teorie idealistă a Frumosului: e discursul lui Socrate care pune în gura Diotimei această teorie, dar cu bănuiala că a modificat-o el însuşi în unele puncte… esenţiale, şi aceasta, numai ca artificiu retoric, căci vorbiseră şi alţii înaintea lui, iar laudele adresate lui Eros erau de cea mai bună factură: „există o singură cunoaştere, aceea a frumosului” şi a iubirii. Iubirea trupească mînată de acelaşi imbold e însă o manifestare a unei iubiri faţă de un soi de Frumuseţe ce poate fi doar întrezărită: „Înainte de toate, această Frumuseţe este veşnică, nu este supusă naşterii şi pieirii, nu sporeşte şi nu se împuţinează. În al doilea rînd, ea nu este pe alocuri mai frumoasă şi pe alocuri mai puţin, nici cînd frumoasă şi cînd nu, nici frumoasă într-o anumită privinţă şi în altele nu, nici frumoasă aici şi urîtă în altă parte, frumoasă pentru unii şi lipsită de frumuseţe pentru alţii. Mai mult decît atît: cel care năzuieşte spre ea nu şi-o va putea închipui ca avînd faţă sau mîini sau orice altceva mai are un trup. Nici ca fiind o vorbire sau un fel de a cunoaşte ceva. Ea nu există în altceva anume, cum ar fi în vreo fiinţă sau în pămînt sau în cer sau în ce vrei tu. Ea trebuie închipuită ca existînd în sine, deopotrivă cu sine şi împreună numai cu sine, şi ca avînd, în veşnicia ei, mereu aceeaşi formă. Iar toate celelate frumuseţi sunt părtaşe la ea dar în astfel de chip încît naşterea şi pieirea acestora nu duce nicidecum la vreo creştere sau la vreo scădere înlăuntrul Frumuseţii, pe care toate acestea o lasă neschimbată… Pornim de la frumuseţile din lumea noastră pieritoare şi vrînd să ajungem la Frumuseţe, urcăm necontenit, treaptă cu treaptă, de la un trup frumos la două, de la două la toate; şi de la trupurile frumoase la faptele frumoase, apoi de la acestea la învăţăturile frumoase, pînă cînd de la acestea din urmă ajungem în sfîrşit la acea învăţătură care este nimic altceva decît tocmai învăţătura despre Frumuseţe, la al cărei capăt aflăm ce este Frumuseţea cu adevărat. Dacă este vreun ţinut al vieţii în care merită să trăieşti, aceste aeste: ţinutul în care ne aflăm în faţa Frumuseţii înseşi.” (Banchetul 210e-211d). Pînă într-acolo încît, părtaş zeilor, omul acela atinge nemurirea…

Dar dacă Iubirea şi Frumseţea nepieritoare le credem a fi doar acolo, nouă ce ne mai rămîne în lume? Aici ne-ar fi de „folos” Wittgenstein, care în Tractatusul său logico-filosofic la un moment dat caută o valoare în lume, o valoare neaccidentală şi nu o găseşte. Fiindcă în lume, vede el că se află numai accidente. De aceea o valoare autentică se află în afara lumii (6.41). Aşadar, nu putem nici măcar formula propoziţii ale eticii (privită ca sediul valorilor), o etică autentică este inexprimabilă, transcendentală, (de ce nu și transcendentă?!) Şi tot aici, la propoziţia 6.421 din Tractatus, se postulează că etica şi estetica sunt acelaşi lucru, dar nu se prea găsesc pe aici.

Valorile noastre nu se găsesc în natură, precum aurul. Ci numai pentru om, ceva e bine, e frumos etc.

Să găsim aşadar argumente lăuntrice (nicidecum tanscendentale), pentru a înţelege ce este iubirea şi cu aceasta, pentru a afla cine suntem noi înşine:

Iată unul din ele, din întîia epistolă a Sf. Apostol Pavel, cap. 13:

  1. De aş grăi în limbile oamenilor şi ale îngerilor, iar dragoste nu am, făcutu-m-am aramă sunătoare şi chimval răsunător.
  2. Şi de aş avea darul proorociei şi tainele toate le-aş cunoaşte şi orice ştiinţă, şi de aş avea atîta credinţă încît să mut şi munţii, iar dragoste nu am, nimic nu sînt.
  3. Şi de aş împărţi toată avuţia mea şi de aş da trupul meu ca să fie ars, iar dragoste nu am, nimic nu-mi mai foloseşte.
  4. Dragostea, îndelung rabdă; dragostea este binevoitoare, dragostea nu pizmuieşte, nu se laudă, nu se trufeşte.
  5. Dragostea nu se poartă cu necuviinţă, nu caută ale sale, nu se aprinde de mînie, nu gîndeşte răul.
  6. Nu se bucură de nedreptate, ci se bucură de adevăr.
  7. Toate le suferă, toate le crede, toate le nădăjduieşte, toate le rabdă.
  8. Dragostea nu cade niciodată. Cît despre proorocii – se vor desfiinţa; darul limbilor va înceta; ştiinţa se va sfîrşi;
  9. Pentru că în parte cunoaştem şi în parte proorocim.
  10. Dar cînd va veni ceea ce e desăvîrşit, atunci ceea ce este în parte se va desfiinţa.
  11. Cînd eram copil vorbeam ca un copil, simţeam ca un copil, judecam ca un copil; dar cînd m-am făcut bărbat, am lepădat cele ale copilului.
  12. Căci vedem acum ca prin oglindă, în ghicitură, iar atunci, faţă către faţă; acum cunosc în parte, dar atunci voi cunoaşte pe deplin, precum am fost cunoscut şi eu.
  13. Şi acum rămîn acestea trei: credinţa, nădejdea, dragostea. Iar mai mare dintre acestea este dragostea.

 

Se ridică întrebarea: există un Eros carnal şi altul spiritual, cu alte cuvinte, doi Zei? Unul te îndeamnă către plăcerile facile, către plăcerea epidermică, celălalt către sentimente profunde, afecţiune și spirit? (Această dualitate e surprinsă cu talent și tragism și de Eminescu în poemul Luceafărul). Și dacă nu există doi Eros, atunci cele două tipuri de Eros din Banchetul (cel carnal și cel spiritual, erosul obștesc și cel ceresc, cum observă Pausanias) sunt confundabile sau cel puțin manifestări ale unuia și același? Aici e dificil sau imposibil de dat un răspuns, dar toate tradițiile converg către o preeminență a Erosului spiritual, altceva în afară de iluzie și păcat. Chiar și o mitologie senzuală, cum e cea indiană, înclină către această variantă. Toată roata naturii, e adevărat, se învîrte mînată de zeul iubirii Kamadeva, un zeu teluric, abisal și uneori șiret sau haotic, transformat de Șiva în scrum, într-un moment de asceză. Și Kamadeva nu dispare, ci e resuscitat eteric ca un spirit fără corp ce impregnează tot universul cu dorință (voință, ar spune Schopenhauer); „Nu e nimic şi totuşi e/ O sete care-l soarbe,/ E un adânc asemene/ Uitării celei oarbe”, cum surpinde Eminescu momentul încercării Luceafărului de a-și schimba statutul ontologic, de a regresa de la iubirea nematerialnică la cea carnală. E vizibil că sistemul castelor rafinează Iubirea și Frumosul, pentru elite.

Un alt principiu al tradițiilor ar fi acela că Iubirea şi Frumosul nu există în natură, ci numai manifestate în om, prelucrate de om, de multe ori transfigurate poetic și exprimate poetic. Poesia ca simbol și mijloc de manifestare a realității (în cununia dintre Eros și Logos) e de găsit mai ales în textele sacre și la poeții inspirați: în Cîntarea Cîntărilor, în Epopeea lui Ghilgameş (iubirea prietenească), în Hafiz (poetul găsește infinite forme ale dragostei), în Kalidasa cu Sakuntala în care iubirea pătrunde lumea zeilor; să retrăim cu Homer dragostea dintre Ulise şi Penelopa, să ne uităm la Sapho (cu Imn către Afrodita), să cercetăm povestea celor ce ne însufleţesc că iubirea transcende condiţia muritoare: Tristan şi Isolda, Dante şi Beatrice, Petrarca şi Laura, dar şi majoritatea poeţilor romantici…

Cu cel fel de iubire îşi cheamă Sulamita Mirele, ce fel de frumuseşe îi arată?

„Cît de frumoase sînt domniţă, picioarele tale în sandale! Rotundă-i coapsa ta, ca un colan, de meşter iscusit lucrat. Sînul tău e cupă rotunjită, pururea de vin tămîios plină; trupul tău e snop de grîu, încins frumos cu crini de cîmp. Cei doi sîni ai tăi par doi pui de căprioară, par doi pui gemeni ai unei gazele…”

Răspunsul ni-l dă tradiţia şi creştinismul, ca religie înalt spiritualizată: există un singur Eros, o iubire, şi anume cea aflată sub puterea harului. Oricum l-am numi, dacă nu simţim această prezenţă copleşitoare, răspunzătoare şi unificatoare ce ţine lumea şi despre care mărturisesc sfinţii şi poeţii adevăraţi, dacă nu intrăm în relaţie cu El, cu Iisus, cu Sfîntul Duh în lucrarea sa de taină ca ipostas al Sfintei Treimi, realitate în sine poetică, atunci: fie nu suntem conştienţi de cine bate la uşa noastră, fie rămînem interzişi în mare măsură pentru Iubire.

Nu uităm cîntecele de dragoste şi imnele către Dumnezeu şi Iisus ale sfinţilor scriitori. Găsim pretutindeni în Biblia cu Psalmii şi Evangheliile, Profeţii şi Apostolii, zone de mare frumuseţe şi adevăr.

O dată cu creştinismul apar dimensiunile de asceză (conştiinţă a păcatului) mărturisire şi transfigurare manifestate în creaţia poetică în legătură cu exprimarea sentimentelor de frumos şi iubire. Pe această temă scrie foarte acut Nicolai Berdiaev, discutînd despre Creaţie şi Iubire, Creaţie şi Frumos. Astfel, nu există numai iubirea legală, familială, cea ascetică şi desfrîul (toate limitate şi criticabile), ci iubirea aristocratică, eliberatoare, dincolo de specie şi de om, cea aflată în puterea poeţilor şi misticilor. E vorba „de iubirea lui Tristan şi a Isoldei, de cea a lui Romeo şi a Julietei, de iubirea cîntată de trubadurii provensali şi de Dante”. În ce priveşte creaţia artistică şi frumosul, apare iarăşi ca definitorie dimensiunea transmundană şi cea aflată dincolo de orice constrîngere teoretică sau dogmatică, păgînă sau creştină. Definitoriu pentru un act artistic autentic este opţiunea către frumuseţea şi nu urîţenia lumii, e vorba de o apetenţă (de dincolo de orice istorie sau curent) către ceva care convinge şi cucereşte. Poate fi acel ceva, un simbol al unei lumi de o altă coerenţă a existenţei, a unei frumuseţi nepieritoare, filocalice: Filocalia, adică Iubirea de frumusețe nepieritoare. Spune frumos Berdiaev: „Poezia sărbătoarească a vieţii este pentru om o îndatorire în numele căreia trebuie sacrificată viaţa cotidiană cu binefacerile ei, cu liniştea ei. Frumuseţea nu este doar ţelul artei, ci şi ţelul vieţii. Şi ţelul ultim nu este frumuseţea ca valoare culturală, ci frumuseţea ca existenţă, adică transmutarea urîţeniei haotice a lumii în frumuseţea cosmosului. Simbolismul şi estetismul au formulat cu o neobişnuită acuitate ţelul traducerii frumuseţii în viaţă. Şi dacă ţelul transformării vieţii în artă e iluzoriu, ţelul transmutării vieţii acestei lumi în frumuseţe existenţială, în frumuseţe a existentului, în cosmos, este mistic real. Cosmosul este tocmai frumuseţea ca existent. Frumuseţea cosmică este ţelul procesului universal, ea este o altă existenţă, o existenţă superioară, o existenţă în curs de facere. Natura frumuseţii este ontologică şi cosmică. Dar toate determinările frumuseţii sînt formale şi parţiale. În esenţa ei ultimă, frumuseţea este indeterminabilă, frumuseţea este o mare taină. În taina frumuseţii trebuie să fii iniţiat şi ea nu poate fi cunoscută în afara iniţierii. Trebuie să trăieşti în frumuseţe ca să o cunoşti. Iată de ce sînt atît de supărător nesatisfăcătoare toate determinările exterioare şi formale ale frumuseţii”.

Articolul precedent
Un episod al modernizării în Principate / Bogdan Rusu
Articolul următor
O posibilă matematizare a fizicii, la Proclus / Elena Petreșteanu

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Fill out this field
Fill out this field
Te rog introdu o adresă email validă.
You need to agree with the terms to proceed

Meniu