Trăim un crepuscul al religiilor sau asistăm la o revenire triumfătoare a lor, după profundul şi agonizantul atac  al Iluminismului şi al criticilor ideologice? Sau, poate, ar trebui să restrângem întrebarea la cele trei mari monoteisme care au scris destinul Occidentului şi a unei părţi din Orient? Cum avem a înţelege azi survenirea monoteismelor, în calitate de eveniment fondator de istorie şi civilizaţie? Ne vom raporta la ele ca la spaţiul în care se joacă adevărul sau ca la produsele istorice şi întrucâtva fortuite ale unor structuri care nu permit jocul nelimitat? Şi, mai ales, fără a abandona critica, vom putea renunţa azi la ficţiunea unei debarasări de religie? Vom putea vizita matricile noastre fondatoare, fără ură şi fără părtinire, sub binecuvântarea memoriei şi cu dorinţa lucidă de a înţelege şi de a mărturisi? Suntem suficient de copţi din punct de vedere cultural pentru a discuta despre faţa întunecată a monoteismelor, despre „empiria neagră” pe care au prilejuit-o  şi, mai ales, despre limitele lor istorice? O succesiune de întrebări care ne plasează direct în miezul universului teoretic al unui cercetător al religiilor cvasinecunoscut în România, dar extrem de citit şi citat în Vest şi nu numai (citat atât academic, cât şi diletant).

Metodologia lui Assmann e istorică, autocritică şi, inevitabil, relativistă din punct de vedere metodologic. Suntem într-o asemenea măsură produsul gândirii religioase încât cercetătorul trebuie să se pună la adăpost de  predispoziţiile sale culturale (cultural biases): „Din perspectiva studiilor culturale, este important să ne ferim de aceste predispoziţii. O anumită formă de relativism metodologic este indispensabil şi inevitabil.” Odată luată această precauţie, Assmann poate reface cu minuţie şi acribie, geneza disruptivă a fenomenului monoteist. Dacă natura nu face salturi, cultura face cu siguranţă salturi, iar aceste salturi se dovedesc destinale, configurând cadrul evoluţiei noastre sociale, conceptuale şi larg civilizaţionale. În era revenirii violenţei religioase devine imperios necesar să medităm la felul în care monoteismul exclusiv din care ne tragem va ascunde în sine germenele violenţei şi al exclusivismului agresiv, teocratic. Semantica culturală are de-a face cu o istorie a sensului, iar sensul este alcătuit, la rândul lui, de vizitarea „marilor naraţiuni şi distincţii călăuzitoare cu ajutorul cărora o societate se orientează în lume şi în timp şi care devin evidente în miturile ei fondatoare, în simbolurile, imaginile şi textele ei literare” (Monoteismul şi limbajul violenţei).

Există, cu siguranţă, o evoluţie de la politeism la monoteism, care trece prin monolatrie (adorarea unui singur zeu).  Trebuie făcută, însă, o distincţie între monoteismul inclusiv, la care ajung invariabil toate religiile politeiste, şi monoteismul exclusiv, care reprezintă o noutate în istorie. Pentru Assmann, afirmarea monoteismului exclusiv al iudaismului nu este un moment previzibil, la care s-a ajuns cumulativ, eventual printr-un proces inteligibil şi posibil de anticipat. Afirmarea monoteistă exclusivă este, spre deosebire de monoteismul inclusiv, un salt improbabil şi evenimenţial, o ruptură profundă şi o nouă întemeiere. Bazat pe afirmarea unei relaţii exclusiviste cu divinitatea, întemeiat pe distincţia politică primară dintre prieten şi inamic (Carl Schmitt), desfăşurându-se în spaţiul zelului şi al geloziei, monoteismul exclusiv se istoricizează şi se autoorganizează ca spaţiu de joc al destinului occidental. La limita de sus avem monoteismul creştin civilizat al contemporaneităţii, la limita de jos avem fantasmele teocratice fundamentaliste. Critica lui Assmann ne arată, însă, că ele nu sunt simple erori. Teocraţia şi fundamentalismul nu sunt impardonabile abateri de la „spiritul bun” al unei astfel de religii, ci sunt posibilităţi fundamentale, oricând reactivabile. Acesta este preţul monoteismului (The Price of Monotheism).

Într-un ceas târziu şi urgent al istoriei, într-un moment de Ernstfall, aflându-ne poate în pragul unui nou salt revoluţionar, nu ne mai permitem naivităţile iluministe, dar nici riscul unei întoarceri la fundamentalism. Credincioşi sau nu, va trebui  să ne alăturăm efortului de a revizita şi de a înţelege pluralele, eruptivele şi echivocele noastre rădăcini. Poate cu ochii istoricului culturii care deconstruieşte, dar care poate spune deopotrivă: „Religia pare să fie singura forţă suficient de puternică pentru a înfrunta politica, a depăşi violenţa, a promova pacea, înţelegerea şi dreptatea.” (De la Moise la Achenaton).