Dana Jalobeanu, Spectacolul  filozofiei. Cum citim scrisorile lui Seneca?, Editura Humanitas, București, 2022.

Recent am realizat un interesant experiment pedagogic la ora de filosofie: am citit, împreună cu elevii, una dintre scrisorile lui Seneca adresată prietenului Lucilius, a IX a, și le-am dat acestora ca temă să conceapă un răspuns, în cheie filosofică, adresat filosofului stoic. Tema era prietenia, prețuită de școlile antice de filosofie ca una dintre cele mai înalte virtuți. Surpriza deosebită a fost să constat că elevii nu numai că au înțeles și s-au exprimat filosofic (acest lucru nu m-a mirat, întrucât știam cât de bine înțeleg), ci că au reușit să contextualizeze tematica și limbajul, utilizând termeni tehnici apropiați de cei ai unui stoic.[1] Lejeritatea cu care majoritatea elevilor s-a exprimat într-un stil epistolar despre care nu putem spune că le este la îndemână m-a făcut să mă întreb de unde vine această impresie de familiaritate pe care o avem în preajma unui text stoic? Sau, generalizând puțin, de ce filosofia stoică ni se pare a fi atât de actuală? Ce înțelegere se produce citindu-l pe Seneca, Epictet sau pe Marcus Aurelius?

Observăm că în zilele noastre stoicismul, cel puțin sub aspectul filosofiei morale, a devenit un spațiu comun al interpretării, utilizat ori de câte ori ne confruntăm cu așa-numitele „situații-limită”, ce necesită soluții, sub formă de atitudini sau răspunsuri teoretice, urgente și  presante. Pandemia, boala, grijile cotidiene, pierderea unei persoane dragi  ne fac să ne reîntoarcem la școlile stoice, să le acceptăm preceptele ca posibile soluții morale sau ca modele teoretice cu valoare euristică mare. Explicația pentru care stoicismul este un „nutrient” filosofic folosit, în mod egal, de terapeuți, psihologi, liber cugetători, administratori de bloguri, influenceri sau de specialiști ar putea fi caracterul de filosofie aplicată, de experiență ce ne stă la îndemână, de model  pedagogic și moral pe care, chiar dacă nu îl parcurgem până la capăt, îl putem considera „natural”, firesc și potrivit cu multe dintre practicile noastre obișnuite.

Aceasta nu înseamnă că stoicismul este și o filosofie facilă. Lucrarea Danei Jalobeanu, Spectacolul filosofiei. Cum citim scrisorile lui Seneca (Humanitas, 2022) demonstrează, impecabil am spune, paradoxul dificultății înțelegerii unei filosofii create sub ochii noștri, ce se desfășoară, aidoma unui spectacol, pe scena vieții fiecăruia dintre noi. Interpretând scrisorile senecane ca pe o construcție permanentă a sinelui (deopotrivă a autorului scrisorilor, a exegetului și a cititorului) și ca un proces  permanent de filosofie în acțiune[2], Dana Jalobeanu reușeste să rezolve un prim paradox, acela al exigenței textului stoic, raportat la relativa facilitate a receptării acestuia de către orice cititor.

Cartea cercetătoarei și inițiatoarea celebrei „Cafenele filosofice” – un proiect filosofic ce își propune să aducă filosofia în cetate, mai aproape de public, prin exercițiul dezbaterii – se citește doar împreună cu Scrisorile lui Seneca. Este o primă „oglindire” dintr-o serie de jocuri ale reflecției propuse de autoarea „Spectacolului filosofiei”. Seneca prin filtrul gândirii Danei Jalobeanu, dar și cartea Danei Jalobeanu trecută prin prisma de lumină a textului filosofului imperial: iată deja un demers hermeneutic incitant!

Autoarea propune o altă modalitate de interpretare a scisorilor lui Seneca decât cea clasică[3], una ce transgresează, deopotrivă,  simpla exegeză filosofică, interpretarea istorică și hermeneutica literară.  Dana Jalobeanu intră în dialog cu Seneca, îi „deschide” opera către o exegeză pe care am putea-o numi creatoare (în sensul acelei hermeneutici creatoare, transformative pe care o propunea Eliade). Textul  politicianului implicat în treburile Imperiului condus de sângerosul dictator Nero nu este supus unui comentariu filosofic, nici nu este redus la categorii și teme ale școlii filosofice din care face parte, nici contextualizat excesiv, ci este interogat în mod continuu, interpelat personal și readus la dimensiunea unei construcții identitare ce nu încetează niciodată să fie totuși una exegetică.[4] Provocarea autoarei este aceea de a ne face să parcurgem secvențial scrisorile lui Seneca, nu fragmentar și nici totalizant. Exegeza secvențială are meritul de a construi, piesă cu piesă, ceea ce pare să constituie adevărata miză identificată de autoare: întâlnirea cu mine însumi. Dar, ne avertizează exegeta-cititoare atentă a Scrisorilor lui Seneca, „nu ajung la întâlnirea cu mine însumi printr-un proces de introspecție, ci printr-unul de oglindire. Întâlnirea cu mine însumi este mediată de întâlnirea cu „celălalt”, filozof, prieten sau „text viu”. Interesant este că „textul viu” despre care vorbește autoarea are și el puterea unei oglinzi: interpretând textele senecane (iar hermeneutica autoarei dă impresia că trece, concomitent, prin toate cele trei procese ale hermeneuticii: interpretare-explicație-înțelegere, cu fiecare scrisoare parcursă), scriitura Danei Jalobeanu devine și ea transformatoare pentru un al treilea cititor. Interpretul citește și scrie în oglindă, iar destinatarul, un alt cititor, devine și el, în jocul oglinzilor, un exeget al propriei sale vieți. Aceasta este o parte a spectacolului filosofiei pe care îl pune în scenă Seneca, prin filtrul hermeneutic al unei exegeze pertinente și curajoase.

Și totuși cum trebuie citite scrisorile lui Seneca astfel încât ele să mă facă să mă regăsesc pe mine, cititorul căutător de sens, la capătul drumului, îmbogățit, transformat? Metoda aleasă de autoarea noastră este să privim scrisorile ca pe niște exerciții spirituale, în maniera profesorului și gânditorului Pierre Hadot. În urmă cu câteva decenii, cercetătorul francez a inițiat un demers de interpretare a scrierilor antice bazat pe ceea ce s-ar putea numi o filosofie practică, vie, a textului edificator. Școlile filosofice antice, ca și cele creștine, nu se limitau la expresii teoretice; nu erau școli de dogme, în care se defineau și se „plimbau” conceptele de dragul retoricii, ci vizau, în esență, schimbarea esențială a omului prin intermediul filosofiei.[5] Desigur, orice școală are o latură doctrinară, în măsura în care se încearcă de fiecare dată să se înțeleagă lumea, să se dea răspunsuri la întrebări, ajungându-se în cele din urmă la favorizarea anumitor idei, transformate în corpusuri teoretice. Dar nu aceasta este esența filosofării. Așa cum se poate observa și din scrisorile lui Seneca, tovărășia filosofiei este un demers, poate nu în mod evident eliberator, și în niciun caz doctrinar, cât mai degrabă edificator. „Produsul” filosofiei nu este un dialectician excelent pregătit să argumenteze, să uzeze de noțiuni și de teorii, ci acela care „se ia în stăpânire” pe sine, se înscrie pe un drum al virtuților filosofice, își dă jos măștile și se privește, cu detașare și fără prejudecăți, în oglinda filosofiei. Calea filosofării din Scrisori este drumul către sine. Pe acest drum pășim cu toții atunci când îl citim pe Seneca. Dana Jalobeanu consideră Scrisorile exerciții spirituale ce pun în scenă, aidoma unui spectacol, valori, principii de viață, interogații și teme filosofice. În fața ochilor noștri se derulează spectacolul filosofiei, care are menirea să modifice calitativ existența privitorului.

Se conturează încă din primele scrisori imaginea filosofiei ca „reflecție vie, mereu angajată, mereu pe drum” (p. 17). Seneca este un filosof antidogmatic, antisistematic, antispeculativ, un „maestru al cultivării fragmentului” și al ironiei. În același timp, este și un bun scriitor: „temele mari ale filosofiei sunt îmbrăcate în haina aparent simplă a reflecției cotidiene, sunt îmblânzite și puse să evolueze pe scena literaturii” (p. 18). Nu întâmplător, filosoful preceptor al lui Nero a fost și un iscusit creator de scenarii teatrale: scrisorile sale abundă de situații, personaje, exemple, jocuri, ce apropie filosofia de un joc scenic; aceasta este și cheia de interpretare pe care ne-o propune Dana Jalobeanu.

Chiar în timpul în care ne demonstrează că Seneca este un excelent stilist – iar unele fragmente de scrisori sunt adevărate capodopere literare – autoarea ne dezvăluie în oglindă chipul unui Seneca pedagog și inovator al educației. Am putea fi tentați să considerăm că filosofia senecană este un model educațional de urmat. Dar, așa cum vedem citind scrisorile, pedagogia nu este decât un pretext pentru a dezvălui adevărata esență a demersului filosofic. Înainte de a ajunge însă la aceasta, filosoful din Imperiul Roman propune un program paideumatic, bazat pe învățarea virtuții. Singurul lucru ce merită să fie cu adevărat învățată este virtutea. Celelalte: cunoștințele, teoriile, preceptele morale nu sunt decât mijloace, scări, ce trebuie aruncate atunci când intri în posesia virtuții. Înțeleptul este omul virtuos și către obținerea înțelepciunii trebuie să ne îndreptăm toate eforturile. Pe drum ne putem rătăci, mai ales că filosoful nu se extrage din cotidian, nu e un „mort în viață”, ci își construiește în permanență  drumul către virtute din chiar situațiile de viață experimentate. Orice moment al vieții poate deveni o lecție de filosofie: important este să transformi timpul prezent în exercițiu filosofic, să transpui pe scena filosofiei prezentul. Totul se joacă pe tărâmul iubirii de înțelepciune. Spectacolul filosofiei unește astfel modul de viață, trăirea, cu gândirea și limbajul. Iar această constantia se obține prin exercițiul repetat al „expunerii sub ochiul celuilalt”. În ce constă acest exercițiu tradițional atât pentru stoici, cât și pentru epicureici? „Trăiește în fiecare zi imaginându-ți că ești sub ochii cuiva pe care-l prețuiești. Imaginează-ți că un înțelept se uită la tine în fiecare dintre împrejurările vieții. Făurește-ți în închipuire un supraveghetor în fața căruia să dai socoteală de tot ce faci”. (p. 60) Rezultatul acestui exercițiu este „să trăiești conform stării naturale a lucrurilor”, adică să ai o existență conformă cu virtutea, în armonie perfectă între ceea ce faci și ceea ce gândești. În cele din urmă, orice exercițiu filosofic te ajută să descoperi ceea ce ești cu adevărat.

Ca demers pedagogic și moral, filosofia senecană se ține departe de orice exces. Nimic nu-i este mai străin adevăratului filosof decât „beția cuvintelor”, emfaza, tehnicitatea limbajului[6]. Toate aceste maladii de limbaj exprimă disfuncții la nivel de gândire. Și tot ca un joc de dezvăluire treptată a măștilor, a nu putea gândi coerent, natural este, la rândul său, o consecință a absenței virtuții, a prezenței viciului. Înțelegem acum sensul către care se îndreaptă pedagogia senecană: către refacerea ordinii naturale, a sănătății și a echilibrului, ca semne ale posesiei înțelepciunii. Iar aceasta din urmă nu este altceva decât „ajungerea la desăvârșire în limitele propriei naturi”.[7] Astfel înțelegem că, privită în oglindă,  pedagogia autorului Scrisorilor către Lucilius este și ea o mască ce trebuie dată jos. În fond, pedagogul este masca înțeleptului, ultimul chip care rămâne a fi contemplat în drumul către sine.  Înțelegerea lumii și mai ales a propriei vieți reprezintă adevăratele mize ale drumului către înțelepciune, care este filosofia.

Exegeza scrisorilor senecane ne transformă, așa cum am văzut, din observatori, din cititori atenți, în actori la spectacolul filozofiei, care poate fi chiar spectacolul vieții noastre, dacă acceptăm să ne înscriem în programul de exerciții filosofice propus de Seneca. Sunt puse rând pe rând în scenă diferite tehnici de îndepărtare a măștilor spectatorilor cu scopul de a accede la propriul sine, indiferent în ce cheie interpretăm acest demers.[8] Exercițiile filosofice – în sensul dat de Pierre Hadot – sunt diverse și spectaculoase, trecute în revistă și explicate minuțios de Dana Jalobeanu. Iată câteva dintre ele: a trăi sub ochii altuia, a-ți disciplina frica, să trăiești câteva zile ca un om sărac, a învăța să te bucuri de ceea ce ai, exercițiu de observare și de familiarizare cu moartea (praemeditatio malorum), a-ți construi un refugiu, a te pune la încercare, exerciții de meditație (pe tema virtuții, pe teme cosmo-teologice, despre înțelepciune), a ține „la zi” socotelile cu viața, exerciții de orientare morală, câteva sfaturi și îndrumări privind îndreptarea gândiri, exerciții de înțelegere, ș.a.m.d. Astfel se conturează imaginea unei filosofii în act, practice, ce se naște din țesătura acestei lumi, pe care înțeleptul ajunge să o transgreseze, fără să o pună totuși între paranteze.  Toată „gimnastica” filosofică are ca scop ultim recuperarea interiorității, care nu este doar un simplu proces de individuație, ci și unul de identificare cu rațiunea universală și cu zeul. (p. 88)

„În lectura secvențială pe care v-o propun, Scrisorile sunt un parcurs paideico-sapiențial care ne arată cum ne putem revendica libertatea”, ne spune autoarea cărții (p. 29). Pe drum, ne luăm de mână cu înțeleptul, încercăm să-l înțelegem și să-i urmăm exemplul. Exegeza secvențială, non-academică, în acord cu modul de a se face filosofie în Antichitate, îl plasează pe cititor în proximitatea „republicii înțelepților”, chiar în comuniune cu aceștia. Citirea secvențială și exegeza care-i urmează ne transformă în lectori activi, care intră într-un dialog direct cu cel ce predă lecții de înțelepciune (cititorul ca „al treilea prieten”, membru al triadei Seneca-Lucilius-lector)[9], fără să se comporte ca un profesor, ci mai degrabă ca un prieten de nădejde (prietenia este, de altfel, virtutea supremă). Această impresie de împărtășire a experiențelor cu cei mai virtuoși dintre noi reprezintă și una din explicațiile pentru care textul senecan ni se pare atât de actual și de adresativ. Meritul Danei Jalobeanu este acela este acela de a micșora și mai mult distanța dintre noi și text și de a plasa în acel spațiu-comuniune, denumit de autoarea noastră „frăția umană”,  în țesătura comunitară, pe toți cei care caută și iubesc înțelepciunea. Aceasta din urmă, ca întreaga filosofie a fragmentarului cultivată de Seneca, se construiește și deconstruiește în permanență în procesul punerii în scenă a filosofiei senecane: „drumul către înțelepciune nu e văzut ca progresiv, ci undeva se face un salt, are loc o răsucire, o metaformoză, o ieșire din condiția umanului”. (p. 49) Cu toate acestea, așa cum am mai amintit, deși este mai degrabă asemănător zeilor decât oamenilor, înțeleptul rămâne alături de noi, ne ajută să învățăm, se împrietenește cu noi, devine călăuza noastră.

Totuși, imaginea înțeleptului nu rămâne „fixată” odată pentru totdeauna, ci se compune și recompune în fața cititorului. Astfel, înțeleptul „are geniul prieteniei”[10] (scrisoarea 9 și p. 57), „trăiește la lumina zilei” (p. 42, scrisoarea 3), dar cunoaște și „starea de retragere în sine”, „asemenea zeului care se odihnește” (idem, p. 58), într-un sens, dar „superior zeului, pentru că ajunge să se îndumnezeiască cucerindu-și trupul cel muritor și reconstruindu-și mintea cea adormită” (p. 148, scrisoarea 53), într-un alt sens; el este „egal cu sine”, realizând o deplină armonie între vorbă, gând și faptă (p. 79, scrisoarea 20), dar nu trăiește totuși într-o stare placidă,  ci este în permanență  „atent, capabil de acțiune” (p. 165, scrisoarea 59). În ultimă instanță, înțeleptul își duce viața în acord cu natura (termenul stoic este oikéiosis) și se află în posesia virtuții, pe care este capabil să o genereze prin fapte, dăruind lumii binele din care se împărtășește: „Virtutea generează binele, iar acesta se manifestă radiind în lume și înrâurind și celelalte făpturi înzestrate cu rațiune (…) Răspunsul natural la o astfel de acțiune emanativă este recunoștința. Ea „leagă” noi și noi indivizi în strutura coraliferă. Dar recunoștința este un răspuns a cărui forță depinde, la rândul său, de capacitatea de înțelegere a forței de generare a virtuții. Prin urmare, înțelepții sunt noduri importante ale acestui atol de corali, care radiază, dar și care „leagă” și asigură unitatea și armonia frăției umane”. (p. 228)

Să rămânem cu această imagine a țesăturii comunitare ce leagă oamenii între ei. Ea reprezintă și mesajul filtrat de Dana Jalobeanu citind activ textele filosofului-preceptor roman. Construcția de sine, la care ajungi printr-un demers pedagogic aflat în opoziție cu modelul de educație clasic – și aceasta este una dintre mizele scrisorilor senecane – are ca efect cunoașterea autentică, vie, dar și demascarea ipocriziei noastre și luarea în stăpânire a interiorității.

La final, după ce te iei în stăpânire, ești invitat să recitești scrisorile lui Seneca, de data aceasta de la un alt nivel, undeva „de sus”, aidoma înțeleptului-inițiat. Sfârșitul scrisorilor ne readuce la începutul lor, de unde ar trebui să reîncepem lectura : „Aici, la sfârșitul Scrisorilor, descoperim doar cum să ne întoarcem la începutul lor și să le citim „așa cum trebuie”. Acum știm cu toții care este scopul exercițiilor. Este timpul să le reluăm, de data aceasta în cunoștință de cauză ”. (p. 371) Astfel vom înțelege că lectura și dialogul fac parte și ele din procesul de oglindire, din spectacolul filosofiei, pe care ni-l dezvăluie Seneca și Dana Jalobeanu, deopotrivă. Lectura Scrisorilor este cea mai bună cale de apropiere de filosofie. Ne aflăm deja pe drum, în tovărășia prietenului nostru, Filosoful-implicat, pe care învățăm să îl cunoaștem, lecturându-l, conștienți de acum că acesta este începutul unui proces de transformare, o transformare prin practicarea jocului de oglinzi. Promisiunea Danei Jalobeanu este că la finalul lecturii se va reflecta chipul nostru și vom fi cu un pas mai aproape de înțelepciune.

[1] O parte dintre scrisorile elevilor, ca răspunsuri la scrisoarea a IX a, au fost publicate în numărul 19 al revistei Argo
[2] Seneca ne este prezentat cu o mască modernă; e un fel de performer, în același sens în care filosofia lui este o performance: ideile se nasc în fața noastră, iar noi suntem invitați să participăm, ca spectatorii unui teatru modern, la formarea lor.
[3] Despre interpretările clasice, specializate, ale Scrisorilor morale către Lucilius ale lui Lucius Annaeus Seneca, a se vedea Introducerea, mai ales subcapitolul „Prejudecăți și capcane”.
[4] Faptul că Dana Jalobeanu citește Scrisorile lui Seneca foarte personal, creativ, că aceste Scrisori devin experiențe de viață, rezultă și din fragmentul introdus la sfârșitul cărți, intitulat „Scara virtuții”. Momentele de viață participă și ele la înțelegerea textului; hermenutica nu se sfârșește după ce termini de lecturat, ci, dimpotrivă, continuă formator și constructiv, ca reflecții spontane, în momentele privilegiate ale propriei vieți. Imaginea scării virtuților și raportarea ei la programul sapiențio-paideumatic propus de Seneca este semnul că autoarea a ales tehnica de lectură și metoda de interpretare corecte.
[5] A se vedea, în special, Pierre Hadot, Filozofia ca mod de viață, Editura Polirom, Iași, 1997, reed. Humanitas, București, 2019 și Ce este filosofia antică?, Editura Polirom, Iași, 1997, reed.Editura Trei, București 2020. Despre Ce este filosofia antică și despre stilul interpretativ al lui Pierre Hadot facem trimitere și la recenzia mea, „Filosofia ca exercițiu spiritual”, apărută în Filosofia ca exercițiu spiritual | BookHUB, în august 2021.
[6] Seneca poate fi considerat un filosof atipic: se ridică net împotriva dialecticii, a retoricii, chiar și a logicii. Filosofia nu trebuie învățată ca un meșteșug; scopul ei este să ne îndrume către virtute, singura care poate fi învățată.
[7] A se vedea cartea a XX a, ultima dintre cele păstrate, și în special scrisorile 122 și 124 , despre ce înseamnă „a trăi conform cu natura”.
[8] „Tehnicile sinelui” este un exemplu de expresie polimorfă, ce poate fi recuperată, cu real folos, de psihoterapeut, de budistul angajat în jocul dintre Maya și Atman/Brahman, ca singură realitate, de creștinul preocupat de transformarea interiorității în „chilie”, ca loc de întâlnire cu Hristos sau de filosoful solipsist ce-și descoperă înțelepciunea camuflată în adâncimile sufletului.
[9] A se vedea, pentru mai multe detalii, interpretările scrisorii 36, cf. Dana Jalobeanu, op. cit, p. 117.
[10] Dana Jalobeanu vede în această prietenie, prin intermediul dialogului epistolar, o nouă paradigmă a înțelepciunii ce înlocuiește modelul platonician al relației maestru-discipol, regăsit în mai toate tradițiile spirituale, inclusiv în pitagoreism, budism sau în creștinismul monastic.

101 vizualizări
Articolul anterior
Starea criticii conversaționale: o carte ca „vaza Portland”?
Articolul următor
De ce nu avem încă „o țară ca afară”

De același autor:

Te-ar mai putea interesa și alte articole:

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Fill out this field
Fill out this field
Te rog să introduci o adresă de email validă.
You need to agree with the terms to proceed

Sari la conținut