Søren Aabye Kierkegaard (1813-1855), filosof care s-a pronunțat, în special, asupra problemelor de natură existențialistă ale omului, ne oferă o viziune deosebită asupra disperării, angoasei, eticii și, nu în ultimul rând, asupra credinței.

În lucrarea Maladia mortală. Eseu de psihologie creştină întru edificare şi deşteptare de Anti-Climacus, Søren Kierkegaard întreprinde o clasificare a tipurilor de disperare, mai exact, a formelor în care aceasta se poate regăsi într-o ființă umană. Kierkegaard privește disperarea atât dintr-o perspectivă creștină, cât și dintr-o perspectivă a eului care se raportează la sine însuși. Încă din primul capitol, filosoful danez afirmă faptul că disperarea este o maladie mortală, pentru că vizează sufletul, nu trupul: „Disperarea este o maladie în spirit, în eu şi astfel poate fi triplă: cu disperare a nu fi conştient că ai un eu (disperare în sens impropriu); cu disperare a nu voi să fii tu însuţi: cu disperare a voi să fii tu însuţi”[1]. El continuă explicând că acest spirit este eul (omul fiind spirit). Eul reprezintă faptul că un anume raport se obârșește cu sine însuși, eul nefiind raportul în sine. Cum în creștinism, moartea este doar o trecere (care pune capăt suferințelor mundane ale acestei vieți), sfârșitul vieții nu este moartea. Așadar, bolile fizice nu sunt maladii mortale; însă nu putem spune același lucru și despre disperare, definită astfel de către Kierkegaard: „[…] acea contradicţie tulburătoare, acea boală, aflată în eu, de a muri veşnic, de a muri şi totuşi de a nu muri, de a muri moartea.”[2] Prin statutul de maladie mortală al disperării, Sören Kierkegaard demonstrează, raportându-se la Socrate, caracterul etern al spiritului, mai exact, demonstrează existența veșniciei în ființa umană: fiindcă disperarea, maladie a spiritului, nu îl distruge, înseamnă că acesta este veșnic. De fapt, spiritul (eul) este capabil de a dispera tocmai pentru faptul că este veșnic.

Una dintre cele mai importante afirmații ale lui Kierkegaard cu privire la disperare este aceea că oricine disperă, disperă pentru sine însuși, chiar dacă obiectul diperării pare a fi altul. În aceasta constă adevărata disperare, iar orice disperare care nu pare a fi pentru sine însuși este, de fapt, doar un prim stadiu, un prim simptom. În acest context, Kierkegaard oferă mai multe exemple ipotetice, printre care cel al unui om care își dorește să „stăpânească” și nu reușește. La o primă vedere, ar părea că acesta disperă pentru puterea de a stăpâni pe care nu a obținut-o, „însă disperarea sa înseamnă altceva: că el, fiindcă nu a devenit Cezar, acum nu mai poate suporta să fie el însuşi”[3], deci disperă pentru propria persoană, propriul sine care a eșuat în a deveni altceva. Kierkegaard mai spune, de asemenea, că toți oamenii disperă, chiar și cei care nu se consideră disperați sau care, am putea spune, nu au motive de a dispera; din contră: „[…] a nu fi disperat poate echivala chiar cu a fi disperat.”[4]. Aici Kierkegaard introduce conceptul de angoasă, pe care îl echivalează cu cel de disperare. Orice om, susține el, simte o oarecare stare de angoasă, chiar și dacă nu este conștient de aceasta; o angoasă care vizează necunoscutul sau chiar frica de a cunoaște ceva anume, sau chiar „o angoasă a unei posibilităţi a existenţei sau o angoasă a lui insuşi”[5]: acestea sunt niște forme ale disperării, resimtițe de om indiferent dacă este parte a lumii creștine sau nu.

În contrast cu Kierkegaard, Albert Camus ne oferă o viziune întrucâtva diferită. La acesta din urmă, o atare angoasă, o atare dorință de a se sinucide apar în om în urma conștientizării absurdului existenței umane. Acest absurd (și aici putem considera că există o asemănare destul de evidentă cu Sören Kierkegaard) este un absurd care rezultă din relația omului cu lumea, mai exact din dorința de a o cunoaște și a o înțelege. Deși, pentru Camus, chiar dacă omul absurd nu respinge eternitatea și divinitatea, „[…] el trăiește în afara acestui Dumnezeu”[6], pe când pentru Kierkegaard există forme de disperare chiar specifice creștinului (oricine disperă). O asemenea formă de disperare a fost denumită de către Kierkegaard „disperarea veșnicului”[7]. Este vorba despre omul care nu doar că este conștient de propria disperare, de faptul că a dispera este o slăbiciune, ci și de faptul că el disperă pentru propria slăbiciune de a se lăsa pradă mundanului. Totuși, chiar dacă este creștin, disperarea pare a fi suficient de puternică încât acesta să nu poată urma drumul către Dumnezeu în totalitate. De asemenea, o astfel de disperare este caracterizată de o atare taciturnitate: mai exact, eul nu își arată disperarea în fața celorlalți, însă acordă o deosebită importanță lumii interioare (a eului). Astfel, el simte deseori nevoia de singurătate. Kierkegaard susține că pentru un asemenea om: „[…] pericolul cel mai mare pentru el va deveni sinuciderea. Oamenii obişnuiţi habar n-au de cât poate un individ taciturn să suporte; […]”[8]. Soluția care l-ar putea salva de la sinucidere ar fi, în viziunea filosofului danez, să se destăinuie unui individ, devenind ușurat. Însă și această destăinuire prezintă riscurile ei, întrucât unii pot regreta că au ales să își mărturisească starea sufletească cuiva și, astfel, pot aluneca chiar mai adânc în disperare, alegând într-un final sinuciderea.

Kierkegaard susține că credința poate salva omul de la disperare, întrucât, Dumnezeu, fiind atotputernic, îl poate salva pe om din orice situație: „Credinciosul posedă absolut sigur contra-remediul împotriva disperării: posibilitatea, fiindcă lui Dumnezeu totul îi este cu putinţă în oricare moment.”[9] Kierkegaard mai spune că, deși este o situație contradictorie, întrucât omul este destinat năruirii, dar totuși poate fi salvat, credința îi oferă omului tămăduirea tocmai prin soluționarea acestor contradicții. Totuși, din credință (și din posibilitate) poate lua naștere angoasa. Deși consideră că angoasa este necesară pentru a avea acces la libertare, cunoaștere și posibilitate, în același timp se poate spune că ea este periculoasă și ,,Acela care s-a cufundat în angoasă este lipsit de credinţă”[10], întrucât cel cu adevărat credincios nu va fi măcinat de angoasă în fața atotputerniciei lui Dumnezeu și a posibilității (fiind capabil să găsească un echilibru interior).

În opinia mea, ceea ce vrea să demonstreze Sören Kierkegaard este, în primul rând, faptul că deși disperarea există în oricine, ea poate fi depășită prin credință. În al doilea rând, cred că angoasa este ceva necesar nouă, este ceva ce trebuie neapărat să fie simțit pentru a înțelege profunzimea a ceea ce nu este mundan, însă nu trebuie să ne pierdem în această angoasă, fiind ca un fel de test al credinței. Mai exact, această angoasă este provocată chiar de credința în Dumnezeu și într-o lume a spiritului, pentru că (cel mai probabil) incomprehensibilitatea lui Dumnezeu ne copleșește (și totuși, credem). Dacă putem să depășim această frustrare, această neliniște, această frică și să ne încredințăm Lui (adică, să avem încredere în El în timp ce angoasa care ne cuprinde este provocată chiar de credința în El), înseamnă că în noi a luat naștere (sau am descoperit) credința genuină în Dumnezeu și, astfel, ne putem vindeca, ne putem salva.

În concluzie, pentru Sören Kierkegaard, disperarea este o maladie mortală întrucât ea este o maladie a spiritului și nu există nimeni care să nu dispere, chiar dacă nu o conștientizează. Credința este caracterizată de paradox, de absurd, din ea luând naștere angoasa. Totuși, credința reprezintă salvarea omului, iar angoasa este necesară pentru cunoaștere. Omul ar trebui să-și înțeleagă disperarea și să se îndrepte spre credință, fără să se lase complet învăluit de angoasă.

Autoarea eseului este studentă în anul III la Filosofie, Univ. „Dunărea de Jos” din Galați.

                                                Bibliografie

Camus, Albert (2010) – Mitul lui Sisif, Editura Aldyn arrangement;
Fellmann, Ferdinand (editor) (2000) – Istoria filosofiei în secolul al XIX-lea, Editura ALL EDUCATIONAL, Anthropos, trad. Ioan – Lucian Muntean, București;
Kierkegaard, Sören (1998) – Maladia mortală (Eseu de psihologie creştină întru edificare şi deşteptare de Anti-Climacus), Editura Omniscop, Craiova, trad. de George Popescu.

[1] Sören Kierkegaard, Maladia mortală, Editura Omniscop, Craiova, 1998, trad. de George Popescu, p. 15.
[2] Ibidem, p. 19.
[3] Ibidem, p. 20.
[4] Ibidem, p. 25.
[5] Ibidem, p. 23.
[6] Albert Camus, Mitul lui Sisif, Editura Aldyn arrangement, 2010, p. 50.
[7] Kierkegaard, op. cit., p. 57.
[8] Ibidem, pp. 62-63.
[9] Ibidem, pp. 38.
[10] Ferdinand Fellmann, Istoria filosofiei in secolul al XIX-lea, Editura ALL EDUCATIONAL, 2000, p. 140.

Articolul anterior
Istoria religiilor vs. Fenomenologia spiritului

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Fill out this field
Fill out this field
Te rog să introduci o adresă de email validă.
You need to agree with the terms to proceed

Sari la conținut