La început a fost… Teatrul!

Cronică la o carte de cronici… teatrale: Nona Rapotan, 33 de spectacole. 33 de pagini din istoria recentă a Teatrului Maghiar de Stat Cluj, Ed. Lebăda Neagră, Iași, 2021

De ce la început a fost… Teatrul?

Deoarece Creatorul, mai mult ca sigur, raportat la umanitate, „ a gândit” lumea ca pe un dialog, ca o scenă a unui continuu dialog. Propus, la care omul este invitat.

De ce l-am contrazice pe Shakespeare, care a scris și a spus că „Lumea-ntreagă e o scenă şi toţi oamenii-s actori” (monologul lui Jaques din „Cum vă place”, actul II, scena 7)?

În jocul acesta intră și Nona Rapotan, când, la cronica spectacolului Cabala bigoților, scrie despre „un tribut adus artistului: actorul, comediantul sau bufonul, cei care au înveselit curțile regale și bâlciurile, oameni născuți din praful eternei scene care este viața.” (p.51) Atentă la tot ce se întâmplă „la zi”, autoarea observă criza dialogului firesc: „trăim vremuri în care dialogul a fost înlocuit cu atacul și desființarea celuilalt, sistemul de valori pe care-l credeam etern valabil a fost înlocuit cu un sistem care facilitează eroarea sub toate formele ei (dar mai ales cele grotești), dar și cu ororile de tot felul.” (p. 89, cronică publicată în 21 iunie 2020) În teatru însă, convingerile nu prea pot intra în criză: „Cred în continuare că esența teatrului este dialogul dintre actori/personaje și spectatori, unul construit iar și iar, odată cu fiecare reprezentație nouă a aceluiași spectacol (de aceea îmi și place să revăd montări foarte dragi mie sau care mi-au provocat simțurile).” (p.103, dar și coperta 4, ceea ce ne spune ceva despre importanța acestui fragment). Desigur, dialogul presupune și conflicte, câteodată, nu numai la nivel… cosmic, ci, mai ales, în teatru: se observă, plecând de la Caragiale, că „teatrul nu există în absența conflictului, iar personajele pozitive nu stârnesc conflicte, cel mult monologuri mai mult sau mai puțin insipide.” (p. 91) Prefațatoarea, Oana Cristea Grigorescu, constată și ea implicit că volumul este și el, în sine, o invitație la dialog:

„Nona Rapotan scrie așa cum se înfățișează: luminoasă, discretă, feminină, deschisă la dialog. În fond, cronicile sale sunt scrise cu intenția de a stârni în cititor gustul pentru dialogul  polemic. Un dialog stratificat, pe de o parte, cu propriile concluzii de spectator, (dacă cititorul a vizionat spectacolul comentat), și, pe de altă parte, un dialog cultural intermediat de cronică, născut din confruntarea cu reperele din societate. Toate aceste paliere conduc într-un unic punct de fugă: alimentarea nevoii de teatru a cititorului, a pasiunii stârnite prin lectură. O pasiune pe care Nona Rapotan o împărtășește cu cititorul și o trezește în cititor.” (p. 10)

Să fie vorba de o… Mistică a teatrului… Iubirea (PASIUNEA) este mistică? Iubirea de teatru este evidentă, dacă iubirea este o formă a misticii, este clară concluzia, sofistă sau nu!

Desigur, a considera existența lui Dumnezeu ca pe ceva firesc, aproape aprioric, de la începutul „dialogului” (cu cel care citește aceste rânduri), este oarecum provocator. Dar uneori tonul sufleorului (amintit doar în castele tehnice ale spectacolelor comentate), și Sufleorul ar fi altul, Celălalt sufleor (Nu Mefisto!), este acesta: „Libertatea absolută capătă sens numai atunci când Dumnezeu a pus în cupa vieții puțin har. Harul e de la Cel de Sus.” (p. 51) Sau, analizându-se Iona (în regia lui Gábor Tompa): „Deși subiectul în sine este unul cu profunde conotații religioase, Gábor Tompa s-a ferit să pună accentul pe această dimensiune a textului, în felul acesta dezbrăcând de orice prejudecată mesajul transmis de Marin Sorescu și obținând un maxim de înțelegere din partea spectatorului. Practic, cel din sală pleacă spre casă cu revelația existenței divinității și, de ce nu, cu dorința inițierii unei cunoașteri a acesteia (în cazul în care nu există deja).”  (pp. 200-201)

Dar să nu se înțeleagă greșit: 33 de spectacole (deși are o cifră sacră în titlu) nu este o carte… religioasă, deși ar putea fi folosită pentru a se pune bazele unei religii, a teatrului, evident, amintindu-ne de originile fenomenului. Așadar, „nu”-ul de mai sus ar putea fi pus în paranteze! La urma urmelor, deist, agnostic sau chiar ateist vorbind, o picătură de sacru nu strică nimănui! „Cel care află în cel mai concret mod cu putință că relația cu Dumnezeu nu este una temporală – în burta peștelui, timpul se relativizează, totul se petrece într-o lungă și eternă noapte -, ci una directă, nemediată și care poate să aibă loc aici sau acolo sau dincolo.” (tot pagina 201).

Dacă vreți, și cum vă place, la teatru suntem mai întotdeauna „în burta peștelui”!

Dar ce se întâmplă, de fapt, când Istoria te ține și în burta Leviathanului, dar, în același timp, și în afară:  martor la pandemie, cronicarul de teatru trebuie să se adapteze – își aduce aminte de unele spectacole, și prin intermediul reprezentațiilor transmise online, înregistrate sau nu, consideră „criza” un moment prielnic pentru o sinteză, „profitând” de faptul că este și o aniversare (30 de ani de directorat pentru Gábor Tompa la Teatrul Maghiar de Stat  din Cluj) și… se naște o carte născută din dragoste sau chiar din mai multe iubiri și admirații: în primul rând și o convingere – trupa de la Cluj ar fi „cea mai bună din țară” („opinia unor critici”, printre care și  Nona Rapotan!) – în treizeci de ani, la premiile UNITER, teatrul  a avut 56 de nominalizări, 27 de premii, dintre care 9 au fost pentru cel mai bun spectacol al anului! Nu întâmplător, clar, cartea se deschide chiar cu un interviu cu Gábor Tompa (publicat pe bookhub.ro în 15 noiembrie 2020), din care rezultă un portret care îl așază, pentru mine, lângă Andrei Șerban ori Peter Brook, reperele mele în materie, când sunt trezit degrabă din vreo reverie non dramaturgică!

Spune Tompa în finalul interviului (pe care prefațatoarea îl consideră astfel: „Preambul cu ton confesiv, interviul oferă cititorului fundalul sociocultural pentru lectura cronicilor de spectacol pe care le propune volumul, justifică focalizarea autoarei asupra spectacolelor Teatrului Maghiar din Cluj”):

„Când intrăm într-un teatru, cel mai important lucru este teatrul! În continuare cred că nu eu sunt cel mai important în teatru, ci teatrul! Actorii sunt acolo, cei care vin și-i servesc ca personal sunt și ei acolo, fiecare trebuie să-și recunoască rolul și importanța, dar nu despre unul sau altul este vorba. În primul rând este vorba despre teatru! Asta cred că am învățat de la tata și continui să cred în acest lucru!

În perioada în care trăim există marele pericol de a fi cuprinși și de a ne lăsa atrași într-un discurs de frică, de spaimă. Discursul de frică este întotdeauna foarte periculos și te poate rătăci, numai ai cum să ieși, te duce într-un labirint care poate duce direct la acel discurs de ură despre care vorbeam. În momentul în care noi trebuie să continuăm să nu ne rupem de realitate, dar să continuăm să căutăm adevărul, să ne îndoim, să punem sub semnul îndoielii anumite lucruri, care ni se propun, pentru că am trăit deja niște vremuri în care a trebuit să înghițim tot ceea ce ni se propune. În această lume în care suntem din ce în ce mai manipulați, dependenți de aceste cuceriri tehnologice și digitale, trebuie să nu rupem relația noastră cu realitatea, cu bunul-simț, cu cunoștințele pe care ar trebui să le reînnoim și în educația școlară;  este din ce în ce mai superficială această educație, creștem niște tineri care vor fi nepregătiți, nu mai știu nimic și nici nu înțeleg ce li se întâmplă, care  acceptă doar ceea ce văd pe ecran sau ceea ce li se spune. Nu voi intra în acest discurs și nu voi reprezenta niciodată – și sper că nici teatrul nostru – acest discurs de frică. Pentru că acesta și politizarea actului artistic duc la divizarea societății, ori teatrul nu poate diviza, el trebuie să unească, să solidarizeze. Ne paște pericolul unui sistem totalitar global și trebuie să ne reamintim faptul că, totuși, totalitarismul se bazează pe supunere. Fără supunere nu există dictatură, iar teatrul nu este acolo ca să se supună. Teatrul este acolo să fie incomod, de aceea nu place de multe ori autorităților și le este frică. Vedeți ce se întâmplă în țara vecină, în Ungaria. Teatrul este acolo ca să te scoată din zona de confort, ca să continui să te întrebi și să te gândești. În același timp, totuși eu sper că în situația în care ne aflăm teatrul se situează la capătul tunelului.”

Și de aici rezultă o altă mare dragoste a Nonei Rapotan, cea pentru „meseria” de bază (jurnalismul cultural fiind, dacă vreți, un pic mai mult sau mai puțin decât atât, aproape la egalitate, care va să zică, din punct de vedere axiologic, un bun profesor neputând să fie altfel dacă nu este și un cărturar, un om de cultură la propriu), „profesor de științe sociale”, profesor care înțelege ce este „educația cu și prin teatru”, existând în carte pledoarii pentru așa ceva: „contează educația de care a avut parte un fidel al teatrului; istoria prezentului nu devine posibilă decât din momentul în care putem vorbi despre un trecut, despre rădăcini, seve și seturi de valori.” (p. 108) Sau: „dragostea pentru teatru se cultivă, nu apare peste noapte.” (p. 134) „Teatrul asta face: provoacă la visare. Regizorul preia astfel unul dintre principiile iluministe și nu-l pune în antiteză cu cele ale Renașterii…” (p. 129) „O fac din dorința de a vedea cât mai mulți tineri în sălile de teatru și/sau de concerte și pentru că știu că nevoia de a afla citind nu va putea fi satisfăcută decât în măsura în care va fi conștientizată importanța acesteia.” (p. 5) Sau: „Proiectele teatrale destinate adolescenților le percep ca fiind una dintrea cea mai bună (și complexă) formă de educație informală. Ei pot fi simpli destinatari, dar și subiecți, în ultimul caz reușita fiind cu atât mai mare, cu cât procentul de satisfacție al celor implicați direct crește. Există cursuri de drama terapie, există jocuri de rol, există alte câteva metode de învățare care se bazează pe tehnicile de lucru din teatru. Dar să-i provoci să facă parte dintr-o trupă de teatru, să-i determini să urce pe scenă, să joace și, în același timp, să se joace, este ceva cu adevărat… fabulos. E un cuvânt mare „fabulos”, numai că cine a lucrat cel puțin o dată cu adolescenți știe că uneori (ca să nu spun deseori) e misiune imposibilă să-i faci să-și domine inhibițiile sau să lucreze cu ele, să convertească preaplinul de emoție în ceva care să-i ajute în dezvoltare. Rebeliunea este o caracteristică a vârstei, numai că a-i face să treacă dincolo de ea este adevărata provocare, pentru că de abia din acel moment începe dezvoltarea în adevăratul sens al cuvântului, una conștientă, asumată, trecută prin filtrul analitic al regulilor impuse de sistemul social din care fac parte. Nesupunerea întreținută îndelung derutează și mai mult decât o fac furtunile hormonale specifice vârstei, iar dacă ea va deveni stare de fapt, în final va duce la autodistrugere (sinucidere și/sau atitudini autodistructive). Raportarea la regulile adulților, conștientizarea propriului Eu prin raportare la ceilalți, care devin repere de dezvoltare (că ne convine sau nu, adulții vor fi întotdeauna repere, de aceea trebuie sancționați aspru cei care uită adesea acest lucru) este o altă dilemă specifică adolescenților: nu vreau să ajung ca mama sau ca tata, dar ce trebuie să fac concret ca să nu eșuez precum ei (e un aspect al acestei disocieri devenită treptat detașare, a se citi individualizare/conturare de personalitate).” (pp. 190-191).

Desigur, mai pot fi trase concluzii în privința iubirilor și admirațiilor care au dus la apariția cărții „astfel”: teatrul absurdului, Eugen Ionescu și… Ionesco, muzica lui Vasile Șirli, Gábor Tompa și iar Gábor Tompa, Andrei Șerban ș.a.m.d.

Rezultă un „tur de forță” (și… regizorală), regizoral-redacțională din partea Nonei Rapotan (care se joacă și cu cititorul), cartea fiind atât de vie (literar) încât fără mari ezitări am concluzionat că am avea scheletul unui… roman al „criticii de teatru”, text modern, cu… dialoguri, jurnal de pandemie, intrigi, puncte culminante, deoarece, după cum spune același (personaj principal) Gábor Tompa:

„Într-un fel sau altul, nu putem vorbi de nimic altceva decât de propria noastră realitate, propria noastră viață. Ne propunem să împărtășim cu alții această experiență și poate că încercăm să ne ridicăm în picioare de fiecare dată, împreună! Cădem și iar ne ridicăm și așa mai departe!

În teatru există, pe lângă risc, și faptul că dacă această întâlnire duce la transformare, dar aceasta nu înseamnă că dacă ieșim dintr-un spectacol devenim radical alți oameni. Dar există un gând care se îndreaptă întotdeauna spre această autoanaliză în oglinda actului artistic. Așa cum  o carte sau ascultarea unei muzici te îndeamnă tot la asta! Câteodată ne încântă, alteori ne revoltă, dar nu ne lasă indiferenți! Cel puțin ne îndeamnă să ne regândim viața noastră, așa cum orice act artistic adevărat este regândirea întregii culturi, întotdeauna! Eșecurile fac parte din acest proces! Cuvântul succes trebuie evitat! Eu cred că nu vrem succes!” (p. 31).

La deznodăminte am putea să începem cu apologia… criticii de teatru: „avem nevoie de critică; avem mare nevoie ca ea să vină din dorința de îmbunătățire, din dorința de a face  mai bine, din iubire. Din ură nu se poate face nici teatru, nici critică. Nu poți să faci teatru împotriva nimănui, ci pentru ceva anume; la fel și critica.” (p. 32).

Inspirată frumos, Nona Rapotan realizează acest tip de iubire, care este critica, și părintește (Tompa zice ceva, platonic, și de moșit), dar și cu pasiuni demne de mari personaje feminine. Când ceva nu cade bine, nu ezită să pună degetul pe rană: pp. 183, 188, 219, printre altele. Rezultă definiții (filosofice sau nu), aforisme și întrebări antologice, unele putând avea vocea câte unui personaj celebru, precum în cazul lui Mutter Courage, din piesa lui Brecht: „ce mai înseamnă astăzi să fii mamă? pentru tine, ce înseamnă act de curaj, să fii curajos? Până unde ai merge cu curajul? Când e curaj și când nebunie? Când e lăudabilă fapta și când condamnabilă?” (p. 213) Sau, plecând de la un spectacol de Vlad Mugur (Scaunele de Ionesco, data premierei: 2 octombrie 1996, revăzut online în zilele pandemiei, cronică publicată pe 25 mai 2020; majoritatea cronicilor sunt la astfel de spectacole, revăzute online; cele mai multe sunt publicate în 2020 inițial, dar sunt și din 2018 și 2019; și 2021): „Cât de mari (sau mici) devenim în fața istoriei? Cât de glorios ne este trecutul? Cât de luminos viitorul? Cine ne va duce povestea mai departe? Ce nume vom lipi de fiecare scaun în parte? Dar voi câte scaune aveți în casă? Sunt suficiente, ajung pentru toți musafirii, poftiți sau nepoftiți?” (p. 66) De la Rosmersholm de Ibsen (în regia lui Andriy Zholdak) ne rămân acestea două: „Judecata finală trebuie să fie una de ordin estetic sau de ordin moral? E o dilemă a iubitorului de artă, în general: până unde mergem cu iubirea pentru frumos și cât (sau ce) avem voie să sacrificăm în numele artei?” (p. 160) Revenind la Iona: „Nu-i așa că acum suntem cu toții în burta balenei, pe același drum al vieții? Dar de ce să ne naștem de mai multe ori, când putem trăi o dată și bine? De ce să ne supunem noi istoriei, când istoria noi o facem? Noi suntem stăpânii propriului nostru destin?” (p. 198) La finalul cronicii despre Lulu de Wedekind  (regia Enikö Eszenyi): „Dar noi mai știm cum arată binele?” (p. 207).

În dialogul care se crează cu cititorul, uneori ți se răspunde, alteori nu. Dacă la întrebarea cu binele, te poți mulțumi cu un răgaz, la întrebarea „care este cel mai rău lucru care ți se  poate întâmpla”, raportându-ne la singurătate, ți se șoptește ca într-o scenă atent lucrată: „a te simți singur într-o mare de oameni” e încă ok, dar „a nu-ți înțelege/accepta singurătatea” devine… infernal.

Mai cităm câteva „aforisme”: „Sunt o mulțime de spectacole mari cu final ratat.” (p. 42); „Nimeni nu știe să moară.” (p. 195); „Viteza cu care ne trăim viețile nu ne mai îngăduie să privim în trecut; așa, devine posibilă dezrădăcinarea.” (p. 67); „Sunt foarte rare spectacolele în care forța estetică stă ascunsă în detalii.” (p. 74).

 

Bref, cartea este dovada clară că „pe lângă rațiunea care ne deosebește fundamental de restul viețuitoarelor, simțul estetic și capacitatea de a da naștere unor acte culturale contribuie în mod esențial la evoluția noastră ca specie.” (p. 122)

La urma urmelor, suntem singura specie cunoscută care joacă teatru, care scrie despre teatru, pentru care teatrul chiar poate fi un dar divin, care ne poate servi la judecata de apoi… De ce nu ne-am putea imagina Paradisul nu numai ca pe o bibliotecă, ci și ca pe un imens teatru?

Cele 33 de spectacole sunt… o carte care îți poate induce această ipoteză de… lucru, neexistând zăbavă mai de  folos, parcă așa era, decât cititul și… visatul la fericiri neinterzise!

Dacă vreți, în unele direcții, cartea devine complementară esteticii sau stilisticii aceluiași Tompa: „introducerea ca personaj în poveste a spectatorului.” (vezi p. 128 și nu numai!) Reușind să transforme cartea în spectacol (debut de excepție!), Nona Rapotan seduce cititorul, transformându-l, evident, în personaj… Care-și (re)găsește povestea! A crede sau a nu crede în… Teatru devine noua replică hamletiană, pentru a fi sau a nu fi vaccinat (cultural) în Paradisul mai sus amintit/visat! Unde monologul este permis doar… în teatru! Că așa-i în teatru!

Articolul anterior
Filosofarea în era efemerului / Cristian Florea
Articolul următor
S.U.A – un imperiu Terminator!

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Fill out this field
Fill out this field
Te rog introdu o adresă email validă.
You need to agree with the terms to proceed

Meniu
Sari la conținut