Nopți de veghe
se sting luminile în turn…
urmează o altă noapte de dragoste
între cer și pământ,
ca și cum nimic nu s-ar întâmpla
de la facerea noastră,
ori nu s-ar ști niciodată de câte ori murim
și reînviem pe bolta întunecată
a sufletelor noastre
pline de stele.
Rupturi
prin fereastră, totul pare un dincolo
rupt, ca niște pagini dintr-un roman
de dragoste neterminată,
silabisită… greoi.
și poate ai dreptate:
cine-ar mai avea nevoie pe lumea asta
de noi – retrăindu-ne, scrijelind erate
pe față și pe spate, după o așa vară
perfectă… perpetuă… mereu împărțită
la doi !?
Bios
cobor scările precum un păcătos
care-aspiră la re-ntocmirea sa…
ce repede trec treptele!
ca altădată – anii…
dar, de n-ar fi ei,
strădania salutară mi-aș începe-o,
bănuiesc, cu funcțiile fotosintezei…
și n-ai cum să negi
că asta ne e trăsătura amândurora.
deci să ne punem la loc
firavele subansambluri biologice ori logice,
în tot acest timp de reconstrucție
și autoadmirație.
Șuier
timpul îmi trece prin tine,
vreme nepăsătoare
și rece…
Laitmotivul înserărilor fără-nserare
pe bulevarde,
timpul liber se prelinge,
se preumblă – nepăsător
precum o umbră și rece…
în sinea-i, el vede drumul strâmb
și drumul drept, ca două linii
pe care aleargă un tren clasic
– să le dea de capăt..
numai că liniile n-au capăt,
și-o știe numai timpul.
De zgomotul de osii se amuză-n felul lui
se poate că-i plac,
doar ele-i umplu pe deplin
singurătatea milenară;
îl simți precum te simt…
și ce mai poate fi în plus,
în astă seară ?…
aprinde-mi o țigară, fă-te umbră,
inspiră-mă, și lasă-mă să te expir
ca un viciu, până la capăt.
Portret (égoïsme)
aseară m-am uitat la tine cu dragoste,
iubita mea, și-n liniște,
să nu-mi vezi prin crăpătura ușii
ochiul electronic;
păream pierdut în revelația
de a nu te fi văzut atâtea veacuri,
aproape că-mi doream să găsesc
în gesturile tale un cusur…
să nu fiu veșnic, sau măcar
tu să nu fi perfectă.
închei aici. notațiile mai intime
n-au niciun sens… sau ar trebui să inventez ceva
propriu vremii de-nceput …
(cine mai știe)
Amurg
ți-am desenat cu roșu
un soare prin amurgul vieții,
rătăcind pe o aripă de pasăre măiastră,
fâlfâind sub al tău dor
– contur al trecerii rotunde,
pline cu amor.
în urma noastră
nu o să mai rămână mare lucru,
decât o ultimă și neobișnuită
formă de supraviețuire
a celor ce se căutau cândva
din nemurire,
în nemurire.
Vertical
vertical, citeai din vorbele poeților
muribunzi, aproape sleiți sub piele de crocodil…
vorbe lăsate prin scrisori de amor netrimise
ori neajunse la timp niciodată
privind înainte,
era în acel amurg de vară târzie, interminabilă
la prima vedere, precum un albastru
de sus, cufundându-se în adâncurile noastre,
până la ultima suflare de dragoste.
Nescrise
la ce te gândești,
când mintea-ți scrie prin noapte
vise în șir, legate prin șoapte
până la capătul îndurărilor tale…
ale mele… ?
la nimic – ți-am răspuns…
nu mi-aș mai putea imagina
mai mult, într-această coerență perfectă
ca a celor de care niciodată
nu ne vom mai aduce aminte…
