Rezumat:  Libertatea intelectuală și morală este definită de tensiunea între nivelul conștient de existență socială (unde prejudecățile, în special științifice, ale momentului acționează constrângător și discriminator) și nivelul subconștient, individual și colectiv (domeniul obsesiilor umanității). Arta e o formă de vis în stare de veghe, o proiecție în spațiul obiectiv a universului interior, care însă, sub cenzura conștiinței colective structurate pozitivist în epoca modernă, nu mai este înțeleasă ca expresie a libertății imaginative, ci doar ca expresie a absurdului existențial și patologic. Ce este etica și cum se definește în contextul libertății? Este libertatea o iluzie, sau ceva real? Cum se reflectă în artă problematica libertății și a eticii? Sunt întrebări emergente în labirintul modernității.

Și în domeniul artei, problema libertății intelectuale și morale are în mod necesar trei coordonate: raționalitatea spinoziană, imperativul categoric sau moral kantian și utilitarismul (inevitabil contractual) millenian. Aceste sunt coordonatele unei ființări etice pe care orice individ și-o asumă intuitiv, fără a fi nevoie ca cineva să i-o impună, sau să i-o teoretizeze – Spinoza, Kant și Mill nu au făcut decât să descrie modul de funcționare al individului etic ca produs social.

Etica lui Baruch Spinoza se bazează pe o viziune deterministă a naturii, în care libertatea este definită prin înțelegerea necesităților universale și în consecință prin armonizarea cu legile naturii: cunoașterea și înțelegerea vă va determina să râvniți a face ceea ce este necesar și firesc a face, eliberându-vă astfel de iluzia libertății (oricât de paradoxal ar suna, dar da, oamenii sunt sclavii acestei idei). Și totuși, ceea ce nu vom cunoaște, ceea ce nu vom înțelege, ne va întreține iluzia.

Kant înlocuiește cunoașterea lui Spinoza ca fundament al eticii și al eliberării de iluzie, cu imperativul categoric, care impune exclusiv acțiuni întemeiate pe principiul universalizării, anume pe ideea că toată lumea, în orice situație, va recunoaște acea acțiune ca fiind una incontestabil morală, că o va saluta și că, în limitele posibilităților, și-o va asuma ca regulă generală de conduită. Comandamentul de a acționa numai conform acelei maxime recunoscută de toți drept lege universală este echivalent comandamentului augustinian Iubește și fă ce vrei, un ecou la imnul iubirii lăsat nouă de Apostolul neamurilor, în care se spune că numai iubirea este filtrul acțiunilor morale, că iubirea este însăși moralitatea, că în afară de iubire nu există moralitate, ci doar convenții, adică vorbe golite de metafizică. Iubirea se traduce de asemenea prin libertate ca posibilitate de a origina realități inedite, cum ar fi arta. Filosofia lui Kant este o hartă care duce către Dumnezeu, adică o pregătire de moarte (singura certitudine după spulberarea iluziilor iluministe de libertate, egalitate, fraternitate).

J. S. Mill nu poate accepta acest atentat la adresa omului renascentist și iluminist, această încercare cât o catedrală de a-l reconecta pe om la divinitate, și enunță principiul utilitarismului (un principiu relativist) potrivit căruia o acțiune este morală dacă determină fericirea pentru cât mai mulți oameni. Prin urmare, conform filosofului, ar trebui să acționez având în vedere fericirea câtor mai mulți dintre semeni, eventual a tuturor acelora care există sau care se vor naște cândva (odată ce suntem captivii cauzalității universale, acțiunile noastre ca urmări ale unor cauze imemoriale, determină efecte de nebănuit). Evident, ar trebui să cred că ideea mea despre fericire (idee care mă reprezintă pentru că am pus-o în practică) coincide cu ideea celorlalți despre fericire, că este universală. Cu toate acestea, Dostoievski și psihologia care i-a urmat ne previne că oamenii care se declară fericiți adeseori nu sunt, iar recunoașterea faptului se petrece extrem de dramatic, încât te și miri ce anume l-a motivat pe un asemenea om să comită cutare, sau cutare abominație. Pe ce se întemeiază așadar etica lui J. S. Mill? Pe o prejudecată, în cel mai bun caz – pe o idee fabricată despre fericire, pe o convenție socială tributară unui anumit mod de a gândi, de a simți, într-un anumit context istoric. Practic, conform acestui principiu, ar trebui stabilită mai întâi o teorie a fericirii, de fapt o rețetă, rămânând ca fiecare individ să o aplice cât mai consecvent.

Fiecare persoană are dreptul de a-și urma propriile dorințe și convingeri atât timp cât acestea nu interferează negativ cu drepturile altora, mai spune Mill – cu alte cuvinte, aceste drepturi, care sunt legiferate, determină ce dorințe pot să am ca individ, ce convingeri, încât nu mai miră existența subteranei și a omului subteran, care, în ciuda tuturor evidențelor și mai ales în ciuda unei asemenea etici, face câte o nefăcută doar spre a-și dovedi sieși că e om și nu clapă de pian.

Prin urmare, în etica lui Mill, echilibrul între individualism și utilitate socială este unul artificial, reglat de strădania fiecărui individ (strădanie chinuitoare și născătoare de monștrii ai subconștientului) de a respecta convenția binelui comun – în acest context, autodeterminarea și dezvoltarea personală nu mai pot face decât subiectul unei vieți secrete, subterane, condamnabile. Etica lui J. S. Mill este una a omului dedublat și, în fond, este echivalentă cenzurii freudiene, care împiedică monștrii subconștientului să se arate în lumina unei conștiințe care nu depășește cu mult valoarea unui program de computer. A te abate de la acest program etic nu este posibil decât cu prețul renunțării la normalitate, care va fi în continuare doar mimată din subterana interesului egoist și în fond iresponsabil, consecința fiind pe termen lung accentuarea pericolului de disoluție a societății. Paradoxul este că roadele lipsei de etică și de moralitate nu au valoare decât într-o societate etică și morală.

Pe de altă parte, cu cât regulile și legile conviețuirii sociale sunt mai specifice și mai drastice, criminalitatea nu scade, ci crește și se adaptează, devenind mai subtilă, ca și cum legea însăși ar fi un îndrumar paradoxal al soluțiilor criminale. Dacă vom compara ce se întâmplă într-o intersecție dintr-o metropolă indiană, la o oră de vârf, în prezența, iar apoi în absența unui agent de circulație, vom constata (faptele o atestă) că lucrurile merg mai bine în absența agentului de circulație; mutatis mutandis, oare la fel s-ar petrece lucrurile în cazul în care ar dispărea mijloacele de coerciție explicite și justițiare din societate? Criminalitatea nu ar crește, ci ar scădea? Acolo unde nu există lege, nu există nici încălcarea legii. Oare organismul social, asemenea organismului biologic, ar identifica de la sine devierile de la normalitate? Le-ar izola, le-ar neutraliza? Legea, în comparație cu sistemul imunitar natural al organismului social, este echivalentă unui tratament cu antibiotice care nu elimină virusul, ci îl antrenează amplificându-i versatilitatea și virulența.

La fel în domeniul artei, unde artiști ai secolului XX (Picasso, Klee) s-au întors către felul de a fi al copiilor, încercând să reintegreze în maniera lor de a crea ceva din libertatea de odinioară. Astfel, a cunoaște regulile artei înseamnă a le încălca. Altfel, se eșuează în manierism și în reproducere. Situația este analogă cu aceea din domeniul experienței religioase, unde a-l imita pe Dumnezeu nu înseamnă a face ceva anume, ci a fi liber ca Dumnezeu. Evident, odată cu dezinteresul pentru Dumnezeu și pentru metafizică, discursul critic și evaluarea estetică s-au transformat în marketing și public relations.

În acest context, în care obiectelor de artă nu li se mai recunoaște valoarea de portaluri către alte dimensiuni spirituale și în general către metafizic, în care nu se mai știe care ar fi scopul artei, iar neuro-estetica tinde să transforme arta în mijloc terapeutic cu valoarea unui sedativ menit a distrage de la suferință, s-a dezvoltat în ultimul sfert de secol o practică a cărei lipsă de etică este direct proporțională cu aparența etică pe care o trâmbițează, o practică extrem de lucrativă desfășurată pentru a salva, dar al cărei rezultat este distrugerea: practica restaurării obiectelor de artă. A conserva (argumentam în articolul „Conservare, restaurare, vandalizare – un studiu de caz”, Argo nr. 26 / iulie 2023) înseamnă, în cazul ideal, a păstra neschimbate calitățile unui obiect, în cazul nostru ale unei lucrări de artă, adică a încetini transformările care, inevitabil, asemenea unui mecanism de ceas, marchează curgerea timpului.

A restaura în schimb, cel puțin aparent, înseamnă, în cazul unei lucrări de artă, a da timpul înapoi. Din nou în mod ideal, a da timpul înapoi, în acest caz, înseamnă a recupera starea în care se afla lucrarea în momentul în care autorul ei a încetat să mai lucreze la ea. De ce a încetat? Și care i-a fost criteriul desăvârșirii? Iată o întrebare care, din perspectiva unui restaurator, ar trebui să atârne greu. Transformările inerente operei de artă nu sunt altceva decât măsura timpului îngăduit până la închiderea ferestrei de oportunitate create de către artist din ”nimicul” materiei brute pentru a ne îngădui accesul la universul unei anumite lumini și a unor anumite semnificații, pe care nu le-am fi aflat niciodată în universul nostru. A restaura intervenind masiv înseamnă a perturba mecanismul fin al ferestrei sau al portalului reglat de către artist așa încât să rămână deschis un anumit timp. Restaurarea Sfântului Ioan Botezătorul, de pildă, a lui Leonardo Da Vinci, în anul 2016, a fost ultima dintr-o serie atât de nefericită, încât brigada restauratorilor a devenit celebră în sens negativ și criticată la scenă deschisă. Astfel, Carlo Pedretti (profesor emerit de istoria artei la catedra de Studii Leonardo a Universității din California), a declarat că moda pentru restaurarea picturilor lui Da Vinci este o manie contagioasă făcută pentru a crea publicitate” (https://www.telegraph.co.uk/news/worldnews/europe/france/12150724/Da-Vinci-expert-says-St-John-the-Baptist-at-risk-from-Louvre-restoration.html).

Unii experți pretind că nu ar fi vorba despre o transformare a lucrării în sine, ci doar de o eliberare a lucrării de sub influența unor factori de mediu nocivi. Dar limita care separă opera de materia străină nu este deloc clară, în ciuda razelor x, infra, etc. Cât din straturile de vernis este necesar a se șterge pentru a reda vizibilității detalii ale unei lucrări care, cu timpul, s-au pierdut în întuneric? Cât trebuie șters așa încât lumina păstrată în fragila alcătuire să nu se piardă cu totul? Este o operație de pe urma căreia rezultă cadavre. Muzeele lumii expun asemenea cadavre prezentate ca și cum ar mai poseda încă viața și lumina pe care artistul a hărăzit-o odinioară unei alcătuiri materiale. De altfel, ce este un expert? Și în ce anume? În conservare, da. În restaurarea minim invazivă, care are drept scop îndepărtarea factorilor distructivi cum ar fi carii, mucegaiul, fungii, sau stabilizarea lucrării prin aplicarea de rășini sau de materiale de suport, da. Dar expert în a restaura magia performată odinioară de un Masaccio, de un Michelangelo, de un Da Vinci, ca și cum arta ar fi altceva decât magie, ca și cum ar fi reductibilă la măsurătorile obiective ale Științei, nu, în nici un caz.

În finalul acestui survol asupra libertății și eticii intelectuale în domeniul creativității artistice, voi aborda problema relației cu AI, deja recunoscută ca un nou instrument la îndemâna artistului, căruia nu i-ar mai reveni decât partea imaginativ-conceptuală de travaliu. Și voi da un exemplu real.

Artistul X, sculptor și grafician, cere Chat GPTului să-i ofere un reper grafic în funcție de câteva cerințe. După fiecare pas (redați în cele ce urmează), AI a oferit o soluție grafică, pe care a rafinat-o continuu: 1. Comentează expresia COLA BORA TORA; 2. Mai există și expresia Tora Tora Tora – cum ar putea fi integrată contextual?; 3. Mai observam următorul aspect: Cola = 1, Bora = 2, Tora = 3, deci Cola/ Bora, Bora/ Tora Tora Tora; 4. Generează un desen în cărbune în acest sens; 5. Oferă-mi varianta unei lucrari de instalație-sculptura. În cele din urmă a rezultat o lucrare de grafică ale cărei atribute (calitatea tușei în primul rând) erau foarte umane (o aceeași imagine prezenta diferențe subtile în cele cinci variante create, așa cum nu s-ar fi întâmplat decât în cazul demersului uman când nu este posibil să „xeroxezi” imaginea în cinci variante, ci doar să o reproduci cu mici diferențe de tușă grafică în care se reflectă suma virtual infinită de imponderabile care țin de psihismul uman). Iar aici avem, în opinia noastră, o problemă etică: AI ul încearcă să imite predicația plastică umană, deci să treacă din acest punct de vedere testul Turing, ceea ce, evident, poate duce la situația în care o asemenea realizare ar putea fi revendicată abuziv de către oricine.

Încă mai relevantă însă mi s-a părut prăpastia între criteriile formulate de către X și rezultatul final. Singura explicație la care m-am putut gândi a fost aceea a unui abuz, căci numai scanându-i lui X profilul psihologic (care, din câte se știe, rezultă din activitatea oricărui utilizator de FB sau de altă platformă de social media, sau chiar din activitatea reflectată prin navigarea on line, poate chiar din prezența telefonică) ar fi putut AI să realizeze acea lucrare, ca un fel de predictibilitate statistică, de oglindire a preocupărilor lui X, ca o ghicitoare despre personalitatea lui X. AI-ul a încercat (și cam atât poate face) să rezolve ghicitorile care rezultă din urmele pe care le lăsăm pe internet și, în general, prin lume – ghicitori cu mai puține șanse de a fi rezolvate decât cele ale vestigiilor arheologice. Când un Mommsen ajunge să povestească istoria Imperiului Roman, acolo este mai mult decât arheologie. AI-ul este mai degrabă o oglindă și e la fel de superficial ca orice oglindă – dar și la fel de letal, omul riscând să piară din abulie, „înnecat” în fascinația pentru aparențe și mai ales pentru false aparențe. În măsura în care întreaga informație care există în prezent într-un format fizic (lucrări de artă, cărți, partituri) se va digitaliza, în măsura în care accesul la acest tezaur informațional se va realiza din ce în ce mai mult prin filtrul internetului și al AI, posibilitatea de receptare critică se va diminua de la o generație la alta prin simplul fapt că, la un moment dat, vor fi prea puțini care să poată face diferența între adevăr și virtualitate/falsitate – iar atunci, vom fi uitat cine suntem.

În lucrarea „Precum în cer, așa…” (licență în arte vizuale UGAL 2024) mă întrebam în ce măsură omul, prins în dinamica universală a relației cauză-efect, se poate socoti liber? Dacă istoria este acest arbore alegoric, atunci fructele, în care recunoaștem operele de artă, se desprind de ramurile copacului și cad spre a fi consumate, asimilate, procurând intuiția întregului. Într-adevăr, nu căutarea definește arta (cel puțin nu căutarea bezmetică), ci faptul de a găsi (căutarea vizionară, întemeiată pe intuiția frumosului ca temei al bucuriei) – căci arta ori este gest revelator, ori, pur și simplu, nu este.

Bibliografie minimală:

Spinoza, B., Etica,  Ed. Științifică și enciclopedică 1981.
Kant, I.,  Fundamentele metafizicii moravurilor, Ed. Științifică 1972.
Mill, J. S., Utilitarismul, Ed. Humanitas 1994.
Dostoievski, F.M., Însemnări din subterană, Ed. Polirom 2006.
Tatarkiewicz, W., Istoria artei, Ed. Meridiane 1978.
Vasiloancă-Smirnov, C., Conservare, restaurare, vandalizare – un studiu de caz, Argo nr. 26 / 12 iulie 2023. Vezi https://argolit.ro/arte/conservare-restaurare-vandalizare-sfantul-ioan-botezatorul-de-leonardo-da-vinci-un-studiu-de-caz/.
Vasiloancă-Smirnov, C., Precum în cer, așa… – lucrare de licență., UGAL 2024.
Biblia sau Sfânta Scriptură. Ediție jubiliară, Ed. Institutului Biblic și de Misiune al B.O.R. 2001.
https://www.telegraph.co.uk/news/worldnews/europe/france/12150724/Da-Vinci-expert-says-St-John-the-Baptist-at-risk-from-Louvre-restoration.html.