Între experienţele fondatoare ale umanului în lumea contemporană, ce stimulează gândirea filosofică fecundă, amintim marea diversitate a experienţelor lumii trăite, apoi a construcţiilor ştiinţifice, tehnice, politico-economice, a creaţiilor artistice. Comunicarea – constrângător prezentă în astfel de demersuri definitorii – nu este doar o altă experienţă fondatoare, ci un fel de matrice (cu origini şi în lumea animală), pentru toate experienţele interumane.

După  B. Miège, raţionalitatea comunicaţională, ca supradimensiune umană fondatoare (numită, oarecum prea restrâns, gândire comunicaţională) ar avea un domeniu de semnificaţie mai larg, în măsura în care vizează unitatea duală gândire – acţiune. Ca o constituantă sine-qua-non a „producţiilor” ştiinţifice sau a celor artistice, precum şi a reflexiei speculative, „gândirea” comunicaţională va avea statutul de organizatoare a practicilor ştiinţifice, reflexive sau profesional-acţionale; totodată, ea se constituie şi ca „răspuns la cerinţele emanând de la organizaţia statală şi de la alte mari organizaţii, ea provocând sau doar însoţind schimbările în practicile culturale ca şi în modalităţile de dobândire şi de difuzare a cunoştinţelor” (Gândirea comunicaţională, Ed. Cartea Românească, Buc. 1998, p. 15). Legată esenţial şi de schimbările proprii societăţii moderne şi post-moerne, „gândirea” comunicaţională nu se încadrează în limitele relativ rigide ale unei discipline academice, alături de alte discipline. Polimorfismul manifestărilor sale se desfăşoară prin funcţii de largă cuprindere, pe care acelaşi B. Miège le sintetizează după cum urmează : întrepătrunderea strânsă cu ansamblul acţiunilor sociale din societăţile industriale şi post-industriale, cu strategii publice şi private adecvate, cu abilităţi profesionale raportate la noi comportamente, inclusive ale consumatorilor de noi produse şi servicii; apoi, medierea culturală, inclusiv educaţional-şcolară vizând stocarea, transmiterea şi asimilarea rapidă a ideilor şi informaţiilor; de asemenea, amplificarea propensiunii de a opera articulaţii între domenii şi grupuri relativ îndepărtate, pe baza înnoirilor produse în procesele de utilizare a căilor media, în special a internetului.

Adâncirea înţelegerii raporturilor dintre comunicare şi cunoaştere până la condiţiile lor de posibilitate este o cerinţă de realizat, în prelungirea criticismului kantian. Comunicarea diverselor gânduri şi judecăţi ale unor subiecţi individuali, ridicarea acestor gânduri la statutul de intersubiectivitate se asigură şi prin orientarea lor constrângătoare către obiectele vizate. La rândul ei, această orientare, implicând adevărul, se corelează cu transcendentalul în sens kantian, respectiv cu forma subiectivităţii desfăşurate structural prin categorii filosofice. Tocmai sistemul de categorii (pe care C. Noica le identifica drept trepte ale lumii) va reprezenta ansamblul condiţiilor de posibilitate ale experienţei în genere şi, totodată, condiţiile de posibilitate ale obiectelor experienţei.

Întrucât, ulterior, în evoluţia filosofiei contemporane are loc o deplasare a centrului de preocupări de la adevăr şi validitate obiectivă către comunicabilitatea universală, ne putem întreba, cu temei, dacă această comunicabilitate universală este o condiţie necesară şi suficientă pentru validitatea obiectivă şi dacă „nu vom putea extrage direct din prima, prin cercetarea condiţiilor care o fac cu putinţă, acele stucturi universale care definesc însăşi raţionalitatea” (I. Pârvu, Filosofia comunicării, Ed. Facultății de comunicare şi relații politice, SNSPA, Buc., 2000, p. 125). Deplasarea amintită a centrului cercetării filosofice este stimulată de realitatea practicilor comunicării expansive, practici mai transparente abordării obiective, comparativ cu cercetarea condiţiilor constitutive ale conştiinţei cunoscătoare, respectiv a formelor ei categoriale transcendentale.

Prin N. Chomski s-a trecut de la studiul excesiv descriptivist şi istoric al performanţelor lingvistice, la studiul competenţei pragmatice a comunicării; ceea ce va conferi cercetării comunicării un nou statut, instituind-o ca o sursă nouă pentru concepte şi explicaţii filosofice. Karl-O. Apel şi mai ales Francis Jacques au pus în relief valoarea filosofică fundamentală a conceptului de competenţă comunicaţională. Aceasta din urmă va fi considerată, în mod argumentat, drept o nouă ipostază pentru universalitate şi necesitate, ţinte vizate sistematic de gândirea filosofică, fie la nivelul legilor naturii, fie în subiectul pur, transcendental, fie în construcţii teoretice, axiomatizate. Potrivit aceluiaşi Fr. Jacques, un asemenea universal al cunoaşterii şi comunicării nu va trebui centrat nici în realitatea psihologică a subiectului individual, nici în realitatea sociologico-istorică, ci trebuie regândit ca un câmp intercomunicativ sau o raţionalitate comunicaţională. Situându-se la baza conduitelor noastre intercomunicative, amintitul câmp este vizat prin categorii ale comunicării în genere, precum: reciprocitatea, participarea. Pentru a explicita fundamentele competenţei comunicaţionale ideale (normative), ca şi legăturile acesteia cu competenţa reală sau performanţa realizată (faptic), K.-O. Apel formulează principii regulative (norme) ale unei strategii, inclusiv morale, pentru comunicare, cu statut intersubiectiv. Această strategie include ceea ce Apel numeşte norma supravieţuirii; anume: în orice acţiune trebuie a se proceda aşa încât să se asigure supravieţuirea speciei umane, în calitate de supracomunitate de comunicare reală. Apoi, prin aşa-numita strategie a emancipării, se cere: să se realizeze în comunitatea reală, condiţiile comunităţii ideale. Asemenea postulate, cu rol strategic, au şi funcţia de a asigura un statut mai puţin subiectiv pentru valori, ca repere umane fundamentale.

Referindu-se la amintitele postulate apeliene, vizând comunitatea ideală a comunicării, Gianni Vattimo remarca existenţa unei anumite influenţe hegeliene. Apel accentuează şi asupra ştiinţelor umaniste în realizarea unei societăţi a comunicării, cu faţa către un ideal normativ; Vattimo evidenţiază cum „ceea ce e conţinut în acest ideal… anume autotransparenţa (tendenţial ) completă a societăţii, ca subiect-obiect al unei cunoaşteri reflexive care, într-un sens, realizează acea absolutitate a spiritului, ce rămâne, la Hegel, un fel de fantasmă ideologică; aceasta din urmă, în idealitatea sa, menţinea cu realul concret, acel raport de transcendenţă „platonică”, tipic esenţelor metafizice…”. (G. Vattimo, Societatea transparentă, Ed. Pontica, Constanţa, 1995, p. 26). Acelaşi Vattimo se va referi critic la idealul comunităţii ilimitate a comunicării (al lui Apel), considerându-l, în bună măsură, modelat după acela al comunităţii cercetătorilor şi oamenilor de ştiinţă. Într-o asemenea critică, gânditorul italian se întreabă, dubitativ, dacă e legitim să modelezi – în căutarea temeiului necesar-categorial al comunicării umane – subiectul uman emancipat şi, eventual, societatea însăşi, după exemplul oamenilor de ştiinţă din marile lor laboratoare; obiectivitatea şi dezinteresarea lor sunt totuşi adesea comandate de un interes tehnologic de fond, ce vizează natura ca obiect, numai întrucât o prefigurează ca  un loc de posibilă dominare; ceea ce va implica o serie de aşteptări, de motivaţii, care azi  (de exemplu în lupta cu epidemii virale) sunt supuse şi multor contestaţii sau critici argumentate (G. Vattimo, op. cit., p. 30 ). Putem accepta însă, global vorbind, că sistemele sociale post-moderne, incluzând media şi ştiinţele, funcţionează, în cazul cel mai bun, ca emancipare relativă, cu o responsabilitate în creştere, în măsura în care ne situează, aproximativ armonios într-o lume mai puţin unitară, mai puţin certă, mai puţin dătătoare de siguranţă… (ibidem, p. 33). În căutarea temeiurilor, a condiţiilor de bază, constitutive ale comunicării, Apel invocă, oarecum eclectic, cunoaşterea cercetătorilor, articularea lingvistică semnificativă ca şi jocurile wittgensteiniene de limbaj, chiar dacă problemele ce apar la fiecare din aceste niveluri sunt, adesea, prea eterogene.

Contribuţii remarcabile la elucidarea posibilităţii comunicării şi a temeiurilor sale au adus şi unele lucrări ale gânditorilor fenomenologi, în primul rând ale lui E. Husserl. Ca punct de plecare fondator, vizând comunicarea, în lucrările acestora, va fi considerată analiza actelor intenţionale ale conştiinţei, analiză ce va întemeia un fel de logică a relaţiilor de comunicare – participare. Pentru Husserl, între intenţia comunicării, pe de o parte şi formarea comunităţii interpersonale, pe de alta, există o legătură esenţială, permiţând a se caracteriza una prin cealaltă. În studiul său, Fenomenologia comunităţii de comunicare sunt delimitate două  caracteristici de esenţă şi anume: a) dimensiunea intenţională a utilizării limbajului şi b) contribuţia centrală a actelor de discurs, în constituirea oricărei legături sociale. Prin aceste două caracteristici se pot conecta, la un nivel integrator profund – potrivit lui I. Pârvu – perspectivele logico-lingvistice, respectiv sintactico-semantice şi cele pragmatice, în explicaţia comunicării (I. Pârvu, op. cit., p. 169). Comunicarea va fi considerată ca o activitate esenţialmente umană, cu mai multe niveluri sau straturi. Un prim nivel (având şi o expresie verbală sau scrisă) este însoţit necesarmente de un al doilea nivel, de întărire sau de confirmare a actelor comunicaţionale prime (de bază), adică de nivelul metacomunicării.

Subiectul ce comunică, departe de a fi predominant un Robinson (izolat), se va intersecta obligatoriu cu alţi subiecţi. Desfăşurarea actelor de comunicare de către un subiect va genera în cei vizaţi o co-realizare, prin acte de primire a comunicării ce a pornit de la subiectul iniţial amintit. În procedurile de manipulare, ţinând de aspecte „patologice” ale comunicării (totdeauna mai mult sau mai puţin prezente) se denaturează accesul la intenţia autentică, pentru interlocutor, prin variate demersuri ce încalcă strategia bunei comunicări. În esenţă, conţinutul unui act de comunicare – ca transmitere a unei intenţii pritr-un discurs de o formă sau alta – va fi tocmai această intenţie de a produce în „celălalt” o anumită conduit. În urma receptării intenţiei, interlocutorul va avea şi el – după Husserl – o dublă conduită; una corelată direct cu intenţia comunicării şi o a doua, meta-comunicaţională, prin care se manifestă atitudinea sa faţă de respectiva intenţie:  fie acord, fie refuz, fie conflict cu sine însuşi.

Este semnificativă poziţia de fundament, pornind de la tipurile intenţiilor de comunicare, poziţie furnizată de analizele lui Husserl; în funcţie de respectivele tipuri sunt determinate tipurile principale de comunităţi sociale. Sunt delimitate astfel aşa-numita socialitate ştiinţifică, respectiv comunitatea apărută prin comunicarea unor cunoştinţe, a unor criterii şi probe ale adevărului acestora, cu intenţia de a obţine informaţii durabile; apoi, socialitatea tehnico-practică, legată de forma de comunicare în vederea acţiunilor asupra lumii externe, acţiuni ghidate de finalităţi practice. Medierea prin discurs, respectiv prin semnificaţiile communicate, va constitui, aşadar, temeiurile unităţilor sociale: cea ştiinţifică, cea tehnico-practică, dar şi familia sau grupuri mai stabile, ţesute şi prin prietenie de durată. Pentru Husserl apare ca întemeiată idea filosofică după care comunicarea raţională mediază şi condiţionează trecerea de la o anumită comunitate umană sau alta, la umanitatea de nivelul cel mai înalt.

Distanţându-se de o fundare metafizică (cu variante reluate) în Ego-ul purificat al gânditorilor anteriori, Fr. Jacques va pleca în al său Spaţiul logic al interlocuţiunii, de la structura competenţei comunicaţionale (respectiv structura în plan posibil a limbajului ca dialog, ca şi a cunoaşterii şi constituirii sale lingvistice), în cadrul deschis al variatelor noastre legături cu lumea. Ca o teorie filosofică şi critică a comunicării, lucrarea amintită are implicaţii semnificative asupra unor idei ontologice şi metodologice centrale precum: obiectul şi subiectul, identitatea personală, raţionalitatea. Prin aprofundarea unor idei chomskiene, Fr. Jacques va considera competenţa comunicaţională drept un sistem de reguli, pe care un locutor-auditor ideal îl stăpâneşte în mod complet, respectiv „un sistem de condiţii de succes, pentru o mulţime infinită de fraze, susceptibile de a fi enunţate într-o secvenţă discursivă, în întreg spaţiul contextului” (Fr. Jacques, L`Espace logique de l`interlocution, apud I. Pârvu, op. cit., p. 187). Competenţa comunicaţională va fi astfel reconstruită raţional, prin trei orientări stratgice, fiecare dintre ele centrată, în ordine, pe una dintre cerinţele următoare; (a) Interlocutorii trebuie să fie capabili să-şi asigure şi să-şi păstreze identitatea personală, în toate componentele actului de comunicare, precum: a lua cuvântul, a-l ceda, a relua dialogul, a-ţi controla forma exprimării lingvistice la nivel de metacomunicare; (b) interlocutorii trebuie să fie capabili să facă ipoteze asupra celor spuse de parteneri, în context interlocutiv, cu utilizarea de nume proprii, descripţii definite, termeni demonstrativi; (c) interlocutorii trebuie să fie capabili să interiorizeze pe un al treilea, mediator, adică să admită o lege iniţială de schimb. Prin ansamblul operaţional al acestor reguli şi strategii, se realizează o capacitate, ce permite ca ele să fie puse în lucru, în situaţiile de interlocuţiune cele mai diverse. Se împlinesc, de asemenea, simultan: inteligibilitatea mesajului, adevărul lui cognitiv şi pertinenţa sa pragmatică.

Dintr-o asemenea critică a raţiunii communicative, întruchipată de reconstrucţia prezentată mai sus vor reieşi alte implicaţii de natură general-filosofică. De exemplu, ideea că raţionalitatea interlocutivă amplifică raţionalitatea oarecum solitară a Discursului despre metodă, cartezian. Este instituită, aşadar, o formă lărgită a raţionalităţii, mai adecvată în confruntarea cu relativismele lumii modern şi post-moderne. În acestea din urmă se invocă lipsa unui limbaj comun între diverse teorii, concepţii sau paradigme de cercetare, ceea ce ar duce la justificarea incomensurabilităţii acestora. Totuşi, prin includerea unor asemenea rezultate ale cunoaşterii în mediul dinamic, lărgit, al discursurilor comunicabile, se poate depăşi, cel puţin parţial, aşa-zisa incomensurabilitate a ideilor noi şi a paradigmelor de cercetare successive. O deschidere şi unele confirmări în acest sens sunt oferite de criticile lui K. Popper vizând mitul contextului; sau de raportarea critica întâlnită la I. Prigogine şi I. Stengers – mai ales în lucrarea Noua alianţă – faţă de unele teze relativiste ale lui Th. Kuhn.

Raţionalitatea comunicaţională (ce include şi o metaraţionalitate, ca gen de raţiune deliberativă şi evaluativă) nu pune în discuţie dizolvantă, unitatea raţiunii, ci explicitează mai mult, modurile sale de exercitare, prin diversitatea cunoştinţelor şi a performanţelor comunicaţionale ale indivizilor şi grupurilor umane. În noua reconstrucţie, vizată mai sus, a raţionalităţii se marchează condiţiile (exprimate categorial) ale comunicării. Respectivele categorii, fără a mai fi deduse dintr-un spirit constituent, pur, se vor corela cu o deliberare pragmatică vizând structura comunicării cu succes, respectiv cu un model canonic al comunicării, asigurându-se ceea ce Fr. Jacques numea „unitatea interpretării intersubiective  a lumii”  vezi Fr. Jacques, op.cit. în loc. cit. p. 191).