1. Yunus Emre

 În anul 1979 apărea în cea mai prestigioasă colecţie de carte românească şi universală, „Biblioteca pentru toţi”, o antologie de poezie turcă de la începuturi până azi. Selecţia şi traducerea erau realizate de Nicolae Ioana şi Nevzat M. Yusuf, prefaţa realizată de Nicolae Ioana începând aşa: „O pătrundere în adâncimea liricii turce în intenţia de a oferi panorama unei poezii care se desfăşoară pe parcursul a opt secole este o aventură spirituală dintre cele mai interesante”.

Desigur, cuvântul „aventură” este puţin nefericit ales. În primul rând trebuie să fie un efort de cunoaştere cu adevărat monumental, care ar fi munca de o viaţă sau chiar a mai multor generaţii. Şi evident, această muncă trebuie să înceapă cu Yunus Emre, o privire de ansamblu trebuind să cuprindă, în condiţiile în care, iată, Turcia a primit şi un premiu Nobel pentru literatură, în anul 2006, cât se poate de mult dintr-un fenomen cultural care, altfel, ar fi prea puţin înţeles.

De altfel, lumea turcică este, în linii mari, mult prea puţin cunoscută şi mai ales neînţeleasă, şi în contextul internaţional atât de complicat. De aceea, demersul meu cred că este mai mult decât interesant.

Copilăria mi-a fost încântată, printre altele, pe lângă aventurile unui Robinson Crusoe, Tom Sawyer, a unor muschetari, a unui căpitan Nemo, de călătoriile personajelor din Toate pânzele sus!, unde este un personaj turc printre cele mai îndrăgite de cititorii de toate vârstele, bucătarul Ismail, şi de povestirile scurte pentru copii, cu şi fără cuvântătoare, ale lui Aziz Nesin…

Printre planurile mele literare se numără şi două romane dedicate, primul, Mariei Cantemir, dar şi lui Dimitrie Cantemir, cu anii săi petrecuţi în Turcia, iar al doilea, intitulat Cumania, spune destul de multe despre poporul turcic al cumanilor.

Fiind istoric sau, dacă vreţi, profesor de istorie, am cunoscut destule de multe despre istoria turcilor iar de curând, mulţumită unui verişor, am descoperit că una dintre străbunicile din partea tatălui era o Halibei… Ruxandra. Prietenia deosebită cu doamna profesor Gülten Abdula Nazare m-a apropiat de epoca lui Yunus Emre, descoperindu-l pe Sarî Saltuk Baba, pentru care, printr-un joc estetic poate chiar misterios, am scris aproape douăzeci de poeme, cele mai multe gazeluri, pastişând stilul epocii, dar, evident, în limba română, inspirându-mă şi de la un mare poet român, Vasile Voiculescu, care a scris „ultimele sonete ale lui William Shakespeare”, în traducerea lui imaginară.

Gazelurile voiam să le folosesc ca un fel de moto-uri pentru un roman care ar trebui să-l aibă în prim plan pe Sarî Saltuk Baba. În documentarea pentru carte, am fost prins de vârtejul cât un întreg univers care este cultura, spiritualitatea şi istoria turcilor. Încercând să valorific şi să sintetizez această căutare, nu se putea să nu mă opresc şi asupra lui Yunus Emre, despre care, în prezentarea din antologia mai sus amintită, se scriau următoarele:

„Viața poetului se pierde în legendă, poeziile fiind singurul izvor biografic. Din acestea se desprinde faptul că şi-a însuşit o temeinică instrucţie filosofică şi religioasă, fiind discipolul unui mare învăţat al vremii, Taptuk Emre, căruia i-a slujit mult timp şi de la care, din respect, a împrumutat numele. În căutarea adevărului şi frumosului, a pelegrinat prin toată lumea islamică, întâlnindu-se cu mari poeţi şi învăţaţi ai vremii, printre care şi genialul poet persan Gelaleddin Rumi Mevlana (m. 1273). Informaţii despre ultima perioadă a vieţii sale lipsesc cu desăvârşire, poetul încetând să mai transmită ceva din enigmatica sa existenţă, sporind şi mai mult misterul în jurul său. În 1970, în localitatea Sarîköy, locul presupus al morţii poetului, a fost ridicată în semn de adîncă pioşenie o nouă piatră funerară. Numărul total al poeziilor sale se consideră a fi de 360 şi au cunoscut mai multe ediţii, cea mai completă fiind tipărită cu noul alfabet, în anul 1933, sub titlul «Yunus Emre şi poeziile sale».”

În anul 1991 apărea la Bucureşti, la Editura Kriterion, o ediţie specială, cuprinzând, atât în limba turcă, cât şi în româneşte, 50 dintre poemele misteriosului trubadur medieval, cu o selecţie realizată, împreună cu traducerea şi adaptarea, de către trei cărturari, Enver Mahmut, Nedret Mahmut şi Liliana Botez, prefaţa aparţinând lui Namîk Kemal Zeybek, existând şi un studiu introductiv semnat de Segvi-Ayvaz Gökdemir, dar şi o notă consistentă asupra traducerii, nesemnată. Cartea se intitula Güldeste / Poemele iubirii şi apărea în contextul unor manifestări naţionale şi internaţionale iniţiate sub auspiciile UNESCO, cu prilejul aniversării a 750 de ani de la naşterea lui Yunus Emre.

În antologie este dată doar data morţii, „m. 1320/21?”, în studiul introductiv din 1991 (1990 ediţia din Turcia, folosită la traducere), intitulat „Viaţa şi personalitatea poetului” se convin următoarele: „faptul că a decedat în anul 1320, când poetul depăşise vârsta de 80 de ani, face posibilă acceptarea în unanimitate a ideii că s-ar fi născut în anul 1240”.

Într-o mai mult decât interesantă lucrare de istorie literară, bilingvă, română şi turcă, Literatura turcă de la începuturi până la al II-lea război mondial, doamna Emin Emel prezintă la capitolul dedicat lui Emre ca date esenţiale biografice anul naşterii 1239 şi an al morţii 1321.

Cert este că secolul al XIII-lea d. Hr. le este comun lui Yunus Emre şi lui Sarî Saltuk Baba Dede, chiar dacă Emre este posibil să fi fost cu douăzeci de ani, aproximativ, mai tânăr. În gazelurile mele, fără să fi ştiut istoria lui Emre, îmi imaginam că Sarî Saltuk l-ar fi întâlnit, poate, pe Rumi… Este sigur că Emre l-a întâlnit pe Rumi, dar acolo unde apare literatura, apare şi Adevărul literaturii, care este, desigur, diferit, de Adevărul filosofic, de Adevărul credincioşilor, dar, totuşi, un Adevăr sui generis. Aceste Adevăr, în cazul lui Yunus Emre, este Poezia Sa. Iar această poezie este tot ce a mai rămas din Omul Yunus Emre, atât cât putem cunoaşte noi, muritorii.

Adevărului îi închină poetul Emre un poem emoţionant, cu care începe grupajul de poeme din antologia apărută în limba română în anul 1979. Acel grupaj, apărut într-un regim politic ateu ocoleşte pe cât posibil referirile la Dumnezeu, punând accentul pe ispitele la care este supus omul, în special pe ispitele din iubire. De altfel, traducerile, cele două traduceri ale unui poem unde se fac referiri la un celebru cuplu de îndrăgostiţi din poveştile orientale, sunt semnificative pentru raportarea la Dumnezeu şi implicit la Adevăr, dar asupra acestui aspect voi reveni în partea a doua a acestei încercări de apropiere de unul dintre părinţii sufletului turc.

Revenind la poemul dedicat Adevărului, care are şi un titlu în varianta din 1979, „Adevărul încrustat în voce”, acesta suna în limba română aşa: „Sufletu-mi clocoteşte ca marea, trupul în mişcările caicului./ Mă sfârşesc între două mări şi mă frâng./ Chiar de-aş trece peste şapte mări, chiar de-aş seca şaptezeci de râuri,/ Setea-mi nu se potoleşte, nu se potoleşte./ Adevărul are patru laturi, în mine se zbat şapte,/ Asemenea unor martori; eu în delirul lor alb, rotund./ Şi de-ar jindui de opt ori raiul, şi de-ar veni o mie de hurii/ Ca să-mi abată sufletul, ce preţ să cer oare?/ Doar cei ce ştiu calea slovei în iubiri se usucă./ Sunt, ca Mansur, eretic, spânzuraţi-mă devreme,/ Căci mă fur dulce, mă fur dulce cu veselie./ Adevărule, vino, ucide-mă aici, nu mă lăsa dincolo./ Asta-i dorinţa încrustată în vocea lui Yunus Emre.”

Condiţia umană este atât de bine surprinsă în acest poem, între credinţă şi un anumit tip de îndoială, deloc atee, mai degrabă o îndoială dornică de dialog cu divinitatea, ceea ce face să fie o înrudire cu psalmii occidentali, „setea” de cunoaştere, de o anume certitudine, fiind, iată, de nepotolit. Adevărului i se recunoaşte nu numai patru înfăţişări, ci chiar şapte, iar în simbolistica numerelor aceasta ar putea însemna chiar mai mult decât atât: adică feţele adevărului pot fi nenumărate, fiecare om sau înger poate avea adevărul lui care, însă, în ultimă instanţă, acestea pot fi doar „delir”, aşa că ar trebui să se închine Adevărului suprem.

Cele două mări din poem sunt, de fapt, cele două lumi, una „de aici” şi una de „dincolo”. Invocarea Adevărului, nu ca pe un călău, ci ca pe unul care ştie să limpezească „apele”, are o anumită forţă dramatică, în economia poemelor sale iubirea fiind un personaj liric cu adevărat important: nu numai iubirea faţă de o femeie, ci mai ales Iubirea faţă de Creator, de tot ce a dăruit El oamenilor, iubirea prea omenească faţă de jumătatea lui Adam şi urmaşele sale fiind parte a acelei Iubiri purtătoare a Adevărului Bucuriei de a trăi! Viaţa fiind tot darul lui Dumnezeu!

Mistic, încheie un poem care începe aşa, în Poemele Iubirii (de aici înainte P.I., o ediţie fără numerotarea paginilor şi cu o distincţie destul de greu de făcut între poeme; când începe unul, când se termină – le-am paginat ulterior), „Benim bunda karârîm yok…”: „Nicicând, vreo îndoială, din drum n-o să mă abată,/ Căci am venit pe lume s-ajung la Unitate.// El este Împărat, iar eu Îi sunt supus./ Mi-e Dascăl, sunt cirac în Casa Domnului./ Bülbül sunt pentru Dânsul, căci Îl iubesc nespus,/ Venit sunt eu pe lume să cânt spre slava Lui.// Suflete ce vin şi trec, între ele nu se ştiu,/ Nici aicea, pe pământ, nici acolo sus, în cer./ Şi de-aceea, eu mă leg, ca în timpul cât sunt viu,/ Să le arăt că în unire este-al dragostei mister.// Yunus poetu-adesea grăieşte-n vers curat:/ Eu am bătut la poarta-I şi viaţa I-am jertfit,/ Am vrut să-I ştiu misterul, iubire am aflat./ Cu flacăra iubirii, la semeni am venit.” (P.I., pp. 89, 91)

Cuvântul „Bülbül”, rămas netradus din considerente care ţin de prozodie, este „privighetoare”, privighetoare care a devenit celebră în trista poveste de dragoste dintre Romeo şi Julieta, care este la fel de nefericită, într-un fel, ca şi cea dintre Qais Meginun (Majnun, Mecnun) şi Leyla, poveste invocată în poemul amintit de mine, care are două traduceri în limba română.

Iată prima traducere:

„Dragostea ta m-a înstrăinat de mine, mi-e dor de chipul tău./ Nu ard nici pentru azi, nici pentru mâine, mi-e dor de chipul tău,/ Nu mă bucur nici de bogăţii şi nici nu mă mâhneşte sărăcia./ Cu iubirea ta aş vrea să mă hrănesc, mi-e dor de chipul tău./ Iubirea ta înăbuşă alte iubiri şi te aruncă în valurile mării/ Şi fantasmele se-nmulţesc horind, mi-e dor de chipul tău,/ Să bem din vinul iubirii şi în delir prin munţi să rătăcim,/ Doar tu îmi eşti neliniştea, mi-e dor de chipul tău./ Sufiţilor vorba dulce le trebuie, darnicilor lumea de apoi,/ Mecnun tânjeşte după Leyla, eu numai după chipul tău./ De voi fi ucis şi cenuşa-mi se va spulbera în ceruri,/ Acolo mă cheamă pământul şi chipul tău./ Numele meu este Yunus şi pe zi ce trece îmi creşte focul,/ Între cele două lumi jinduiesc după chipul tău.”[1]

Este o traducere mai mult liberă, de o anumită ambiguitate, cu adresă la tot ceea ce ţine de religie, deşi în antologie sunt referinţe la Allah, ţinând cont de original („Aşkîn aldî beden beni/ Bana seni gerek seni/ Ben yanarîm dün ü günü/ Bana seni gerek seni// Ne varlî ğa sevinirim/ Ne yokluğa yenibirim/ Aşkîn ile avunurum/ Bana seni gerek seni…” ş.a.m.d.), varianta din „Poemele Iubirii” fiind, iată, mai jos, mai aproape ca formă, dacă nu şi ca substanţă: „Trupu-mi arde de iubire,/ Lângă mine vreau să vii,/ Zi şi noapte-n contopire,/ Mereu cu mine vreau să fii.// Nu mă tem de nevoinţă,/ Nu-mi doresc nici avuţii./ Ştiu, iubirea-i suferinţă,/ Mereu cu mine vreau să fii.// Rapsozii-n mare Tu-i scufunzi,/ Prin iubire-i poţi topi./ Mie visul mi-l inunzi,/ Mereu cu mine vreau să fii.// Rubinul din potir sorbind/ Sus, în munţi doresc să vii,/ Timpul să-l cinstim iubind./ Mereu cu mine vreau să fii.// Sofiştii vor a raţiona;/ Artişti se cred cei ce-s ahii./ Meginun tânjeşte la Leyla,/ Mereu cu mine vreau să fii.// Şi de viaţa mi-o vor lua/ Şi pământul m-o-nghiţi,/ Lutul meu Te va chema./ Mereu cu mine vreau să fii.// Yunus să ştii că mă numesc/ La mine de-I dori să vii./ Lăsând seraiul Tău ceresc./ Mereu cu mine vreau să fii.”[2]

Aici ambiguitatea traducerii este lăsată deoparte, este clar că poetul invocă divinitatea, iubirea Ei. Este drept că în opera sa acestei Iubiri i se dă toată preţuirea, Leyla şi Qais Meginun (Majnun, Mecnun) sunt oarecum pe alt nivel existenţial, dervişatul părându-i-se net superior iubirii prea pământeşti dintre un bărbat şi o femeie, nu iubirea în sine trebuind căutată ci Iubirea lui Dumnezeu[3]: „Geç Yunus endışeden/ Gerekse bu bışeden/ Ere aşk gerek önden/ Ondan dervişe benzer”. Adică: „Las’ Yunuse, ce-i lumesc,/ Să nu-ţi pese de băltiş,/ Fiindcă Domnul cel ceresc,/ Cere tu să-i fii derviş.”

Iubirea „simplă” a oamenilor este, însă, împletită cu Iubirea către Dumnezeu: „Dascăle, de dor şi suflet/ Ştiu acei ce se iubesc./ Viaţa lor e un răsuflet,/ Lacrime le izvorăsc.// Căci iubirea li-e-mpletită/ Cu iubirea către Tine./ Taina lor este-mplinită/ Când văd semnele divine.// Pentru Domnul dintre astre,/ Lasă tot ce-i pământesc,/ Către zările albastre,/ Cu iubire, se grăbesc.// Lasă-n urmă bani, mândrie,/ Loc în ceruri ei cerşesc./ Prinşi să fie-n Armonie,/ Preţul sângelui plătesc.// Yunuse, tu, iubirea vie/ Unde e, cu trup de zeu?/ N-o căuta, e-o erezie./ Să-L iubeşti pe Dumnezeu!”

Desigur, Yunus Emre, întemeietor de limbă literară (la 15 mai 1277 un firman al lui Karamanoğlu Mehmet Bey poruncea tuturor să folosească pretutindeni limba turcă ca limbă oficială[4]), nu este cunoscut numai ca poet mistic, ci şi ca derviş, exemplu de urmat, Islamul fiind un liant recunoscut de către toţi, chiar şi de către criticii care l-au catalogat ca „umanist”, propovăduitor al Păcii. Şi al Iubirii:

„Eu n-am venit la voi să semăn vrăjmăşie/Ci să v-aduc iubire, cu drag să vă veghez…”

Segvi-Ayvaz Gökdemir nuanţează: „… atitudinea sa nu este una filosofică, ci, mai degrabă, una sufistă, identică cu sensul mistic al islamului, iar umanismul său, ca şi cel al sufiştilor, al dervişilor şi a altora reprezintă prin excelenţă un umanism islamic, susţinut de recunoaşterea lui Allah drept Dumnezeu al universului. Iertarea lui Allah prin însuşirile sale de Rahman şi Rahim se revarsă fără excepţie asupra tuturor oamenilor, care sunt copiii aceloraşi părinţi, Sfinţii Adam şi Eva. Mai precis, oamenii sunt fraţi şi sunt toţi la fel precum sunt „dinţii unui pieptene”, în concepţia poetului naşterea neconferind oamenilor nici superioritate şi nici inferioritate, cu atât mai puţin particularităţile lor fizico-somatice.”[5]

Deşi se subliniază că „nu ştim amănunte despre anii de formare şi de instruire, dar este cert că Yunus nu s-a format la Academia lui Platon şi nici studiindu-i pe marii clasici ai Greciei”, adică la nişte unităţi pedagogice din epoca sa care i-ar fi predat pe grecii vechi, ori ca autodidact, se pune accent pe faptul că „Yunus Emre s-a născut ca un turc musulman, într-o cultură şi o civilizaţie islamică, ce i-a impulsionat întreaga creaţie. De aceea, se dovedeşte o aberaţie orice încercare de a-l prezenta pe Yunus Emre altfel decât ceea ce era: un călugăr (derviş) turc din Anatolia, un poet ce nu s-a închis într-o anumită sectă religioasă.”[6]

„Poetul şi-a dedicat versurile oamenilor în suferinţă, acelora care, timp de două secole, sub loviturile dure ale cruciaţilor, se străduiseră să prindă rădăcini pe pământul Anatoliei. El se adresează poporului turc din Anatolia care, sub loviturile grele şi dureroase ale mongolilor, în urma destrămării Imperiului seleucid, şi-a pierdut statul şi unitatea, punându-se astfel în pericol însăşi viaţa, existenţa, prosperitatea şi speranţa (…)  Drept unic remediu la tot ce se întâmpla, Yunus Emre oferă sufletelor iubirea faţă de Dumnezeu. (…) După concepţia sa, purificarea viciilor omenirii se putea realiza numai şi numai cu ajutorul focului sacrual iubirii, ceea ce ducea în final la unitatea dintre gând şi simţire. Acţiunea sa nu se îndreaptă împotriva lumii exterioare, ci către spirit, către lumea interioară a omului. Adept al unei iubiri sfinte, Yunus Emre consideră că are misiunea de a cuceri inimile propagând printre semenii săi sublimul şi frumosul luate din înălţimi.Yunus Emre, arhitectul lumii spirituale a unei naţiuni cuceritoare, consideră cucerirea drept front spiritual al unei vechi civilizaţii. Celălalt front al acestei civilizaţii constă în săbiile ascuţite ale Kîrîcearslanilor şi ale triumfătorilor Osmani… Săbiilor de oţel ale acestora li se alătură sabia ascuţită a Cuvântului, sabia scrisului în „lâilâhe illâllah”; vitejia bărbaţilor se uneşte cu miracolul excepţional exprimat de sensurile slovelor; dervişul devine un luptător, iar viteazul un sfânt.”[7]

Era absolut normal să se găsească şi poeme dedicate dervişilor, unele chiar îndreptare de comportament:

„Cel ce spune că-i derviş,/ Să nu fie stingherit./ Largă-i inima-n suiş,/ Lucru-i drept şi cumpănit.// Pavăză el gurii pune/ La ocări şi la sudalme./ De-i supus la agresiune,/ Stă pasiv, el nu dă palme.// În fapte, el e mai presus/ Decât mulţimea toată./ (…)// dar chiar de nu-i amestecat/ Cu lumea simplă dimprejur,/ dervişul cel adevărat/ Iubire seamănă în jur.// Curat e-n faptă şi în gând,/ Sclipeşte-n sărăcie…” (P.I., pp.117-119).

„De-ţi doreşti s-ajungi derviş,/ Sfat îţi dau, nu vorbe-n şir:/ Las’ deoparte vin, haşiş,/ Bea doar dulce elixir.// (…) cată să fii răbdător/ Şi umil la-nfăţişare,/ Să nu treci nepăsător/ Când vedea-vei întristare.// Singur tu să stai la cină,/ Orzu-ţi fie ospătare./ Din cenuşă şi făină,/ Pită să usuci la soare.// Rostul tău e ca să ştii/ Rânduiala-n rugăciune,/ Postul, când şi cum să-l ţii,/ Capăt dacă îi poţi pune.// Pe derviş aşa-l văd eu:/ Fără patimi, fără vicii,/ Trist îmi pare tot mereu,/ Gata doar de sacrificii.// Nu te-ncrede în mulţime/Că iubire nu-i pe lume./ Domnu-i sus, în înălţime,/ Tu slăveşte al Său Nume.// te-ntrebi: durerea cui/ Yunus-derviş o stinge?/ Durerea ta-i durerea lui,/ Durerea nu-l atinge.” (pp. 121-123).

Şi mai adaug un fragment, cu care ne re-apropiem de tema Adevărului: „Cunoaşte oamenii din jur/ Precum cel derviş adevărat./ Tu fă lumină primprejur,/ Iubire dă şi gând curat.// Dervişii nu se-abat din drum/ Ce-n cer e hărăzit, de stele./ Nici visul tău nu ţi-l sugrum/ ca pescăruşi ori cucuvele.// Ca păsări vin de la Sultan/ Dervişi, prin lumi imateriale,/ Aduc Cuvântul din Ocean,/ Chemări aduc, din lumi astrale.// Yunus, tu dacă te-ndoieşti,/ Crezând că-n cer se ţes minciuni,/ Greu drumul drept ai să-l găseşti/ Spre adevăr şi spre minuni.” (p. 129)

Mai mult decât interesantă această apropiere dintre adevăr şi minuni! Un alt poem leagă această temă a Adevărului de Limbaj şi de Sens (p. 137):

„Dacă ştii tu despre Vorbă/ Cine-i ea, de unde vine/ Şi de ce-o porţi în torbă,/ Nu te-ncrede, ştii puţine.// Azi de-i bună, mâine-i rea;/ Sensu-şi schimbă-ntruna./ Drag şi ură poartă-n ea,/ Adevărul şi minciuna.// Alb şi negru ea ţi-arată./ Din citit şi scris nu vine./ Seva Vorbei ce te-mbată/ De la Dumnezeu provine.// Nu cunosc abecedarul,/ Dară Vorba-n viaţa mea/ E iubirea, este harul;/ Astrologii-mi zic că-i stea.// Ne trimite luna rază,/ Hrană curge de la cer./ Domnu-i cel ce ne veghează,/ Ca o mare de mister.// Pe pământ avem un ţel;/ Viaţa-n cer ni-e rânduită./ Spunem vorbe fel de fel,/ Dară Vorba-i rostuită.// Yunus îşi plânge neputinţa:/ În lumea noastră trecătoare,/ Leac durerii-i doar căinţa/ Şi iubirea arzătoare.”

Între lumea vorbelor şi lumea Vorbei (a Cuvântului), Yunus Emre a fost şi este un om al spiritului cum puţini au fost în istoria omenirii, fiind, pentru naţiunea turcă, ceea ce a fost un Shakespeare pentru englezi, Cervantes pentru spanioli, Puşkin pentru ruşi, Eminescu pentru români. Opera lui Yunus Emre, Divan (culegere de versuri) şi Risaletü’n Nushiyye (Sfaturi profetice) „sunt o sinteză artistică islamică unde se întâlnesc tradiţii oguze, uigure, selgiucide cu idei aparţinând hellenismului şi ortodoxiei”[8], această observaţie fiind oarecum în opoziţie cu consideraţiile lui Segvi-Ayvaz Gökdemir de mai sus, care punea accentul pe un anume exclusivism strict turco-anatolian.

Om al Spiritului care şi-a dedicat viaţa Adevărului (Haqiqa), relevându-l, cu orice preţ, pământenilor. Munca traducătorilor trebuie cu atât mai mult apreciată, ea făcându-se în două etape, după cum aflăm din istoria cărţii Poemelor Iubirii: „selecţie, traducere, indice de nume şi glosar – Enver Mahmut şi Nedret Mahmut, apoi urmând prelucrarea artistică şi nota asupra traducerii Liliana Botez, de unde mai aflăm, via Mircea Eliade:

„Pe parcursul prelucrării versurilor s-a încercat redarea cât mai clară a viziunii sale panteiste asupra lumii. Exemple ca: Firea de Domnul e-nţesată/ Unii de Domnul n-au aflat/ Pe El, de vrei, în tine-L cată/ Că nu-i de tine separat sau Eşti suflet în sufletul meu sau Allah e-n mine scot în evidenţă conceptul de sălăşluire al spiritului divin în elemente ale mediului înconjurător şi în sufletul purificat al credincioşilor.

Imaginea transfigurată incumbă echivalenţa opiniei lui Yunus Emre (în acord cu Ibn Sina şi Sohrawardi) potrivit căreia între Unicitatea Divină şi Multiplul Terestru se află o ierarhie celestă, ce include şi sufletele omeneşti apte de a se apropia de Principiul Prim. Pentru poet, acţiunea umană de întoarcere la origini este încărcată de dimensiuni cosmice”[9], izvorul gândirii aflându-se, probabil, în filosofia lui Gelaleddin Rumi pentru care „scara salvării” urcă până la Esenţa închipuită ca „Ocean”, unde se strâng, metaforic, „stropii de apă”, adică spiritele.

„Dat fiind că, mai explică Liliana Botez, bazându-se şi pe un studiu al lui Mustafa Tatci[10], în concepţia islamică – sufi, relaţia Unului Divin cu varietatea creaţiei se întemeiază pe Iubire, traseul iniţierii oculte (Tariqa) al „aleşilor”, urmând lui Mahomed, ce se desfăşoară în trepte (maqama), se întemeiază tot pe Iubire.”[11]

Iubirea ca Adevăr, ca atribut suprem al Adevărului, iată o temă la care se poate reveni oricând! Care este atât de complexă, de pildă, numai în Islam, majoritatea teoreticienilor musulmani distingând, pe calea arabă, trei tipuri sau grade ascendente de iubire (’ishk, hibb): iubirea naturală (muhabba tabî’iyya), iubirea spirituală sau intelectuală (hib ruhânî sau hibb’aklyya) şi iubirea divină (hibb ilâhiyya).[12]

Bibliografie:

Yunus Emre, Güldeste/ Poemele Iubirii, 1991, Ed. Kriterion, Bucureşti.

* * * Antologie de poezie turcă de la începuturi până azi, 1979, Ed. Minerva, Bucureşti.

Emin Emel, Literatura turcă de la începuturi până la al II-lea război mondial, 2013, Ed. Ex Ponto, Constanţa.

Mircea Eliade, Istoria credinţelor şi ideilor religioase, III, 1988, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti.

[1] * * * Antologie de poezie turcă de la începuturi până azi, 1979, Ed. Minerva, Bucureşti, pp. 3-4.

[2] Yunus Emre, Güldeste / Poemele Iubirii, 1991, Ed. Kriterion, Bucureşti, 1991, pp. 37-39.

[3] Ibidem, pp.105-107.

[4] Segvi-Ayvaz Gökdemir, „Viaţa şi personalitatea poetului”, introducere la Yunus Emre, Güldeste/ Poemele Iubirii, 1991, Ed. Kriterion, Bucureşti, 1991, p. 20.

[5] Ibidem, pp.17-18.

[6] Ibidem, pp.19.

[7] Ibidem, pp.16-17.

[8] Liliana Botez, „Notă asupra traducerii” la Yunus Emre, Güldeste/ Poemele Iubirii, 1991, Ed. Kriterion, Bucureşti, 1991, p. 208.

[9] Liliana Botez, „Notă asupra traducerii” la Yunus Emre, Güldeste/ Poemele Iubirii, 1991, Ed. Kriterion, Bucureşti, 1991, p. 212.

[10] Mustafa Tatci, Yunus Emre’de Aşk/ Iubirea la Yunus Emre/, în „Türk Halk Kültürü Araş tîrmalari”/ „Cercetări de cultură populară turcă”/, Yunus Emre Oze Saysî/ Volum special despre Yunus Emre/, Ankara, 1991, pp. 84-94. (non vidi).

[11] Ibidem, p. 213.

[12] Jean Chévalier, Sufismul, doctrină, ordine, maeştri, traducere de Marius I. Lazăr, 2002, Ed. Herald, Bucureşti, p.168.