Ovia Herbert prezentat de Adi Secară
A crede mai mult în text decât în poezie, dar cu Poezia crezând în om…
Ovia Herbert, Kolin. Un basm cehesc, Ed. Irizor, Onești, 2022.
Ceea ce propune Ovia Herbert, în pofida aparențelor, nu este un text literar epic, deși poate ar putea fi încadrat ca un experiment de nou roman (nefrancez), un antiroman, dar totuși i se dă și poeziei (neoavangardiste) ceea ce este al ei. Dacă este să mă raportez la artele vizuale, ar fi vorba despre „o instalație” în care cuvinte și imagini (fotografii – în caseta tehnică a cărții se specifică: „Fotografiile aparțin autorului. Fotografiile cu interioare redau aspecte din camerele căminului Obytovna 02”; Nina Vasile, în postfață, scrie de performance: „… din câte știu, poezia lui nu este doar un corp poetic menit să rămână între hârtii ci își caută echivalentul în varianta lui de tip performance, mai exact cred că o lansare a volumului va fi însoțită cel puțin de o expoziție de fotografii din perioada Kolin”, p. 79[1]) se combină pentru a descrie o perioadă de timp în care „naratorul” a fost „la muncă” în Cehia, în orașul Kolin, în centrul țării, aproape de bună voie și nesilit de nimeni:
„acum de voie și mai ales nevoie am format frăția și alianța moldo-slovaco-bulgaro-polonezo-mongolezo-vietnamezo-română care slujește Cehia”, „o frăție” care „ajută cu brațele ei vânjoase, călite, încercate” statul ceh, dar mai ales „va crește profiturile americanilor, care sunt netăgăduiții, indestructibilii, bănoșii Boși ai fabricii” (p. 11). Dacă vom considera textul literar ca izvor istoric, după acest fragment, rezultă că sunt imigranți, legal sau nu, muncitori din Republica Moldova, Slovacia, Bulgaria, Polonia, Mongolia, Vietnam și România, dar dacă nu ne grăbim mai identificăm angajați din Regatul Unit al Marii Britanii și al Irlandei de Nord („angajații britanici vor să muncească mai puțin pentru aceiași bani. angajații români implorați să muncească mai mult pentru aceiași bani.” (p. 53), aceasta dacă scriitorul se referă tot la fabrica din Kolin. Și, altfel nici nu se poate, chinezi:
„Secția Riper, vede acolo unde este defecțiunea modelului. 100 de bucăți de scos azi și livrat mai departe, mîinile de chinezi produc miniatura serverului. Sunt niște amatori, băi, amatori cocliți, de la orez și legume mâncate în exces, de la câine opărit prea mult în cazanul cu ulei. Din pielea lui fac căciuli și încălțări de iarnă, de la carnea de șobolan crudă înfulecată cu poftă, pofticioșii mici locuitori ai unei hardughii prea mari. Vrum! Vrum! Șurubelnițele automate desfac burțile carcasei și așază piesăraia în ordine pe mesele de tocat. În serverul 2046 stă un chinez și meditează la nimicuri în același timp cu ei.”[2]
Nu știm dacă este vorba de chinezi din Republica Populară China, Taiwan sau cine știe ce țară asiatică cu o importantă minoritate chineză, cert este că la magazinul chinezesc de lângă căminul unde stau muncitorii, chinezii ar putea fi din Taiwan:
„pe etajerele magazinului chinezesc de lângă cămin/ este plin de chiloți roz/ dresuri pixuri cu crocodili imprimați pe capacul pixului/ biscuiți din China/ oameni roz din Taiwan cu ochi migdalați zâmbitori/ statuete la a zecea mână cu Buddha/ chinezi de gară-Kolin/ chinezi roz care vorbesc o limbă roz cu inflexiuni slave/ plus bere” (p. 72), din acest citat ambiguitatea putând fi considerată marele dezavantaj al literaturii în raport cu istoria, ca știință.
Minte limpede, un poet și un pasionat de istorie literară, Yigru Zeltil scrie pe coperta a IV-a:
„Romanul definitiv al Revoluției, pe care după 1989 l-a așteptat până și Manolescu, poate că a rămas un miraj; certă este literatura produsă de experiența imigrației. (subl.n.)
Unul dintre ultimii autori asociați cu așa-zisa generație 2000 care mai păstrează spiritul anarhic inițial (nu fără puseele anti-PC de rigoare…), refuzând carierismul poetic în favoarea boemei, Ovia Herbert s-a întors în țară din micul infern al unei fabrici cehe pentru a scrie, cu ochii pe jumătate închiși de oboseala turelor de noapte, această măsturie sarcastică, deliberat necizelată și înșesată de anti-maxime și calambururi necenzurate.
În acest spațiu claustrofobic se desfășoară un realism capitalist, mizerabilist, aproape suprarealist („oamenii-servăre”), cu siguranță absurd, pentru că munca nu duce la împlinire („câștigul nu este de ajuns niciodată/ nu există decât câștigul închipuit”), ci mai degrabă se dovedește că „bunăstarea și liniștea au case separate” și „oboseala unora umple conturile altora.”.
Dacă vreți, este un stâgism anti-proletcultist (p. 69), clar anti-capitalist, în care apare și un erotism alienat-alienant, aproape ca în „1984” al lui Orwell:
„Intră și ies din cameră spre baie, bucătărie oraș, slovace, cehoaice, românce, poloneze intersecate cu noi spre barul Harlei și umbreluțe, parc, magazine, gară”[3]. Se evidențiază portretele schițate ale unei slovace și a unei mongole, asiatica având o legătură cu un slovac: „Ai văzut-o pe slovaca de lângă camera noastră?/ Nu. / Are de toate și mai mult decât vezi, mult mai mult.” (Kolin, p. 47).
Nu sunt neglijate, sociologic literar, fenomene precum prostituția, jocurile de noroc, abuzul de alcool, oboseala cronică fizică și / sau psihică, moartea misterioasă sau accidentală a imigranților:
„toți pereții și ferestrele erau în întregime sub pânză / putea să vă asfixieze acel cearșaf pe toți / să rămâneți fără aer nimeni nu v-ar mai fi putut scoate din cămin / polițiștii sunt indiferenți / trecătorii ocupați cu altele/ iar niște morți imigranți lasă indiferentă orice statistică cehească.” (ibid., pp. 54-54).
Bref, ca orice „aventură” cehească care se respectă, se metamorfozează într-un… basm kafkian, în care trebui să apară și gândacii:
„în frigiderul ăsta al camerei pot sta gândaci/ chiar dacă frigiderul este în priză/ sunt deja modificați/ fezandați și rezistenți/ la orice tip de cataclism/ permanent modificați/ din cauza unor condiții imposibil de explicat/ frigiderul este plin de carne/ pentru toată luna.” (ibid., p. 48).
Desigur, Ovia Herbert nu cade în această facilă ispită a kafkianizării poveștii, este mai aproape de distopia orwelliană, (de) ochii Big Brother-ul, supraveghetori:
„și camerele de filmat trebuie să ia pauze și să doarmă / camerele astea pot supraveghea și întunericul / pot surprinde sufletul întunericului / chiar dacă întunericul nu are suflet și nici corp.”[4].
Fabrica și căminul, până la urmă chiar orașul de exil, ne sunt prezentate ca o închisoare, ca o ocnă (mină: „șutul de zi timp de douăsprezece ore”, p. 55):
„Obytovna 02 celulă./ Obytovna o minicelulă cu geamuri și ușă. Cu aerisire în podea și mochetă” (p. 54), apărând chiar o ființă-cu-gratii, amintind de chiuveta unui scriitor mult mai cunoscut: „Pornește caloriferul / oprește caloriferul / este vară și caloriferul din cameră nu îi folosește la nimic / caloriferul îi pare o prezență umană / aproape carne și oase / mai mult oase / tuburi goale / caloriferul îi vorbește / caloriferul visează/ este rece și cald când razele soarelui ajung la el / aproape rece și aproape cald / metal vorbitor.” (p.64).
Într-o lume fără eroi se caută, totuși, și aceștia: „eroii nu dorm niciodată. / nici când dorm / ei nu pot dormi niciodată / ei lucrează și în somn la desăvârșirea lor și a celorlalți/ ce somn îl apucă numai când se gândește la eroi / ce dor de somn!” (p. 60), umorul salvând și situația literară și pe el (poate umorul va salva lumea, iar nu frumusețea! Sau poate neapărat împreună!)…
Pentru cei care vor să știe mai multe despre evoluția literară a lui Ovia Herbert (dar și despre alegerea noastră, apropo și de virtuțile migratorii ale transhumanței), mai cităm din Nina Vasile:
„Deși debutul (n.n. în 2004, cu volumul Deschideri la Ed. Pontica, având girul lui Marin Mincu) arăta un poet deja format, de la primul volum la cel recent, scriitura lui câștigă în limpezime dar și, paradoxal, în profunzime, însă tehnica rămâne în mare parte aceeași: o alternare a unui imaginar uneori suprarealist, alteori sentențios, cu descriptivul biografic aplicat unei lumi închise în camere, de data asta într-un cămin cu români, polonezi, chinezi. (...) Deși vorbește despre experiența dincolo de rezistența la pragul psiholog ca muncitor la o fabrică de componente electronice, informatice, e ușor de perceput din ritmica versului și ceva ce pare să spună despre toți, despre toată omenirea. Pare banală procedura și este prozaică o asemenea decriptare / demascare a prestidigitației poetului, dar cred că aici se desfășoară tocmai ceea ce îl distinge pe Ovia între mulți poeți foarte tineri care se întrec azi într-un avânt de cuprindere a întregii recuzite existențiale prezente într-o societate care târăște în gol valorile democratice într-o lume consumistă, de transhumanță umană («și mai sunt și cei care au ajuns în Kolin/ ca oile la tăiere») dintr-o țară în alta, pentru un bine care nu mai vine niciodată, așa cum știe foarte bine, cu ironie cu tot, Ovia…” (pp. 77-78).
[1] Ovia Herbert, Kolin. Un basm cehesc, ed. cit., p. 9.
[2] Ibid., pp. 41-42.
[3] Sunt citați Fabio Lopez Lopez și Bob Black (oameni reali?): „Un muncitor (care este dominat/înstrăinat) nu are o viață demnă! este un mort/viu…”, respectiv: „Nimeni nu ar trebui să muncească vreodată. Munca este sursa aproape tuturor nenorocirilor din lume. Aproape orice rău poți numi derivă din muncă sau din traiul într-o lume concepută pentru muncă. Pentru a nu mai suferi, trebuie să ne oprim din a mai munci.” (p.14 și 16 – sic!).
[4] Tot acolo, Nina Vasile mai scrie: „Ovia crede în text mai mult decât în poezie, cum o spune el însuși undeva, rămânând totuși iremediabil poet”.
