Lunaticul

E noapte profundă și liniștită în odaia lui. E el cu sine însuși în bezna groasă. Bâjbâie și găsește un chibrit. Îi mângâie gămălia cu vârful degetului arătător, o lipește de cartonul cu fosfor și o freacă energic, ca o salcie ce tremură după ploaie, scuturându-și stropii de pe frunze. O scânteie pocnește și devine o flacără pâlpâitoare. Cu un gest diafan, ca într-un ritual sacru, apropie flacăra de un muc de lumânare și o privește cum se unește cu acesta, într-un dans molcom. Își amintește, pe rând, de toți oamenii dragi din viața lui, care au plecat, care încotro, pe drumurile vieții sau ale morții. Oameni de care îi este dor. Oameni pe care ar vrea să-i aibă alături. Închide ochii. Își amintește de îmbrățișările mamei. De atingerile celei pe care a iubit-o dintâi. Retrăiește fiorul plăcut al primei iubiri și căldura tinereții trupești. Deschide ochii și privește flacăra lumânării, ce curge cu picături fierbinți pe degete. Lipește lumânarea de colțul mesei și se apropie de geam. Vede cerul negru presărat cu stele. Și Luna. Are mintea goală, delirantă și rătăcită. Și sufletul o plagă incurabilă. Îl strivește o lume infinită și rece. Descoperă câteva fire de levănțică atârnate de cercevea, le atinge și le adulmecă încet. Își amintește de turtele calde de pe plita copilăriei. De parfumul oamenilor dragi. De fiecare pernă pe care a dormit. De prescura primită în mânuțele reci de copil, singura mâncare duminicală. Își amintește de căldura mamei. De fratele grijuliu care-i încălzește palmele înghețate sub haina sa. Lumânarea sfârâie nostalgic. Aude din trecut duduitul sobei. Lătratul câinelui. Scârțâitul zăpezii. Zăvorul ruginit. Hârâitul joagărului. Ronțăitul șoarecilor. Vuietul viscolului. Bătaia ciocănitorii. Croncănitul ciorilor. Cântecul gugușilor. Țârâitul greierilor. Orăcăitul broaștelor. Clopotele oilor. Roțile căruțelor. Trosnetul gheții.
Este tot mai singur în întuneric, tot mai străin, tot mai pierdut în gânduri și cosmos. I se rupe sufletul de dor. Îi iese inima din piept de tristețe, îi sclipesc ochii de melancolie. Are sufletul sfâșiat. Îl simte ca pe un organ bolnav, ca pe un nod în gât, ca pe un aer greu de respirat. Suferă, amintindu-și trecutul. Este el și Luna. În Ea vede ochii pe care i-a privit, cărora s-a dăruit, pe care i-a iubit și cu care a vorbit, privindu-i. Acum privirile și ochii profunzi au rămas doar în sufletul său singuratic. A învățat să plângă când i-a murit mama. Crede că întregul univers moare încet cu fiecare mamă care moare. A încetat să mai fie fericit, de când i s-a sfârșit copilăria. Căci dacă nu mai ai părinți, nu mai ești copil, căci un copil fără părinți nu mai are copilărie. Și nici bucurii. Iar oamenii cu adevărat importanți și dragi sufletului său au plecat. Cu unii a trăit o copilărie întreagă, cu alții a stat câteva clipe. Toți însă au plecat, au dispărut, l-au uitat. A încercat să-și facă prieteni, dar a rămas singur printre oameni necunoscuți și amintiri uitate. Oamenii, mulțimile îl fac să rătăcească, să-și piardă identitatea, să aibă conștiința buimacă și prezența delirantă. Cea mai neplăcută și nedreaptă experiență a vieții este durerea. O trăiește zilnic. Este doar el și Luna.

Misterul mingii negre

Îmi place să mă joc cu mingea în timpul liber. Nu am prieteni, de aceea mi-am făcut o minge din cârpe în care am turnat nisip. Mă joc până se rupe, apoi o cârpesc și mă joc în continuare. Nisipul o face să fie mai grea și nu există riscul să sară în curtea vecinului. Am improvizat o poartă dintr-un stâlp și un pom de zarzăr și încerc să marchez goluri din diferite unghiuri. Până când se rupe mingea sau mă striga mama să merg la masă.
Într-o zi, după ce m-am întors de la școală, mă jucam cu mingea lângă gard. Oamenii treceau pe alături, îi salutam și ne căutam de ale noastre. Un băiat blond, cu chip de slav, pedala pe o bicicletă albastră. Coborî de pe șa și se apropie de mine. Îmi întinse o minge neagră, de mărimea unui pepene mic și-mi spuse: „Ia-o, joacă-te, este a ta.” Îl știam un băiat dur, bătăuș, care putea lovi pe oricine fără motiv, de aceea am șovăit. Băiatul insistă. Am întins mâna cu teamă, am luat mingea și am mulțumit cu recunoștință. Bălanul dispăru într-un nor de praf. M-am jucat toată ziua cu mingea primită. Era moale, țopăia foarte sus și era o plăcere să o lovești. Multe zile m-am jucat cu ea.
Trecuse ceva timp după acea întâmplare și într-o zi, mergeam să-mi cumpăr o înghețată, când dintr-o dată apare băiatul blond în fața mea, sare de pe bicicletă, o aruncă jos și se năpustește pe mine cu pumnii, spunând: „Ți-am zis să-mi aduci mingea, de ce nu mi-ai adus-o?” Doamne, cum de am uitat? Dar oare nu mi-o dăduse mie? A zis să i-o dau înapoi? Uitasem total de minge și de blond. Nici nu mai știam pe unde mai este, dacă o mai fi pe undeva. Îi spun: „Scuză-mă, dar am uitat să ți-o aduc.” Furios, m-a mai lovit de câteva ori: „Să mi-o aduci, că o pățești!” A urcat pe bicicletă și a dispărut. Nu mi-am mai luat înghețată. Am mers acasă ca să caut mingea. Am răscolit peste tot. Nimic. Am pierdut-o? A luat-o cineva? Habar nu aveam ce am făcut cu ea ultima oară.
Mai trecuse o bucată de vreme după întâlnirea cu băiatul furios. Nu găsisem mingea și îmi era frică să dau nas încă o dată cu el. Evitam să ies la plimbare sau la joacă. Într-o zi, însă, când mă întorceam de la școală, dau fix peste el. Ei, acum ține-te. Și ce să vezi: bălăiorul părea că este și mai sălbatic: „Unde e mingea? Nu ți-am zis să mi-o aduci?” Abia dacă puteam să mă feresc de ploaia de lovituri. Îi zic, rușinat: „Nu am găsit-o, am căutat-o peste tot.” Nu l-am sensibilizat deloc și a început să mă amenințe: „Nu mă interesează, găsește-o, fă ce vrei, dar să mi-o aduci, altfel o pățești rău de tot!” Și a plecat. Eu ce să fac? Cu fața spartă, fuga acasă, la căutat mingea buclucașă. O caut peste tot, chiar și în locurile în care nu ar fi încăput. Nimic! Acum ce mă fac? Să caut în magazine, poate găsesc una similară, o cumpăr și i-o duc. Am căutat-o în magazine, în piață – nimic. Eram pierdut. Nu mai aveam chef de joacă, la școală mă furișam și nu ieșeam în pauze.
De fiecare dată când mă simțeam nedreptățit, neajutorat, mă frământam zi și noapte și număram ceasurile, așteptând să cresc mare, ca să-mi fac dreptate. De multe ori însă, dreptatea nu avea nevoie de intervenția mea. Îmi amintesc o noapte de iarnă, când ațipeam la căldura sobei, iar o gloată de bărbați beți ne-au rupt ușa și au sărit să-l bată pe tata. Pe unul dintre ei, cel care l-a lovit primul, îl cunoșteam. Eram atât de speriat, încât îmi auzeam numai bătăile inimii. Neputincios, am fugit desculț, în pijamale, prin omătul până la brâu, pe ulițele troienite, până la mătușa mea, ca să-i povestesc ce s-a întâmplat. Aflasem a doua zi că bărbații l-ar fi acuzat pe tata că le-a furat o putină, pe care evident că nu au găsit-o în curtea noastră. De fiecare dată când treceam prin fața casei omului care l-a lovit pe tata mi se strângea inima de supărare și deznădejde și mă rugam să cresc mai mare ca să-l răzbun pe tata. Nu a fost nevoie. Într-o noapte, bărbatul adormise beat, cu țigara aprinsă în pat și a murit intoxicat cu fum. Nu știu dacă a găsit putina dispărută și dacă l-a ajutat cumva la judecata particulară, unde trebuia să răspundă pentru multe lacrimi de copil nevinovat și nedreptățit. Un alt caz care m-a cutremurat s-a întâmplat într-o zi de vară, când vreo trei bărbați au intrat în curtea noastră, spunând că ligheanul care era sprijinit de bucătăria de vară este al unui dintre ei – un om gras și respingător – și că l-am furat noi. Mama i-a contrazis și a spus că este ligheanul nostru. În acel moment, bărbatul burtos a lovit-o pe mama cu pumnul direct în față, încât ea căzut pe spate. Eram extrem de furios, revoltat și lipsit de orice ajutor. Voiam să-i iau mamei apărarea, eram nespus de nedreptățiți, dar nu puteam să fac nimic. Am luat o piatră și am aruncat-o cu toată puterea în direcția celor trei bărbați mincinoși și violenți, însă piatra s-a lovit cu zgomot de lighean. Am fugit, ca să nu mă bată și pe mine. De atunci, am plâns mult de ciudă și deznădejde, rugându-mă să cresc mare și să-i fac mamei dreptate. De fiecare dată când treceam prin fața porții acelui om care mi-a provocat atâta suferință, îl căutam cu privirea, ca să-i țin minte chipul urât și strângeam pumnii a răzbunare. Dar nu a fost cazul. În mai puțin de un an omul mincinos cu burtă mare a plecat în lumea de apoi. Nu știu dacă își găsise ligheanul și dacă i-a spălat din păcate, pentru că la judecata particulară îl aștepta un râu de lacrimi ale unui copil nedreptățit, nevinovat și neputincios.
În cazul de față mă simțeam oarecum nedreptățit. Da, nu i-am dus mingea și a fost vina mea că am pierdut-o, dar nu i-o furasem și nu aveam de gând să o păstrez pentru mine, cum greșit credea acesta și mă bătea. El mi-o dăduse să mă joc. Nu mi-a spus să i-o aduc mai târziu. Eram neputincios și voiam să se facă dreptate. Și dreptate s-a făcut. După un răstimp, când abia îmi trecuseră vânătăile și nu mai aveam nicio speranță și nicio alinare în rezolvarea acestui caz. Într-o zi de toamnă, în timp ce curățam grădina, făcusem o descoperire uluitoare: sub o tufă de flori stătea cuminte mingea neagră de mărimea unui pepene mic. Doamne, ce ușurare! O spăl, o șterg și o zbughesc iute la băiatul supărat pe mine. Eram bucuros că am găsit mingea, dar îmi era teamă că am întârziat atât de mult. Ajung la poarta lui, încep să tremur, îmi transpiră palmele, mi se usucă gura, dar bat la poartă și aștept. Îl văd că se apropie. Îl salut și îi întind mingea: „Știi, am găsit-o abia acum, era sub o tufă de flori, îmi pare rău că am întârziat atâta.” Flăcăul se uită nepăsător la mine și spuse plictisit: „A, mingea.” Și mă invită: „Intră în curte.” Doamne! Să intru în curte? E clar ce mă așteaptă. Intru timid, speriat, nehotărât. Se întoarce brusc către mine: „Poți s-o păstrezi. De fapt, stai.” Se duse după o șură și revine cu încă o minge identică: neagră, de mărimea unui pepene mic și zise: „Ia-le pe amândouă, sunt ale tale.” Am încercat să refuz, speriat, dar el insistă. Întind mâinile, nehotărât, temător și nedumerit. Am luat mingile, am mulțumit amabil și am plecat. Întorceam capul să văd dacă nu se răzgândește, dacă nu mă ajunge din urmă, dacă nu urcă pe bicicletă. Dar nu s-a răzgândit. Am ajuns acasă, am pus mingile în dulap și nu le-am mai atins niciodată de atunci. Le-am păstrat acolo, ca în cazul în care mi le va cere, să știu de unde să le iau și să i le dau imediat. Dar nu a fost cazul. Blondul murise într-un accident teribil, în timp ce conducea o motocicletă. Am continuat să mă joc doar cu mingea mea meșterită din cârpe și nisip.
Îmi place să mă joc cu mingea. Nu am prieteni, de aceea mă joc singur. De fapt, am un mare prieten, pe Dumnezeu. Și mă rog Lui să mă ferească de nedreptate, iar pe cei care mă nedreptățesc și-mi provoacă lacrimi imaculate, să-i ierte și să nu le dea ceea ce merită.