„M-aş bucur să văd cum părinţii încep sa se destupe la minte, cum profesorii încep să se umanizeze” – interviu cu prof. dr. Florian Colceag / Cristina Carp Silion

Prof. Dr. Florian Colceag, personalitate complexă, specializat în gifted education la University of Utah SUA, este promotor gifted education în România, doctor în economie, matematician, deţinător al recordului mondial cu 84 de medalii la olimpiadele internaţionale de matematică obţinute de elevii pe care i-a instruit (din care 60 de aur), membru în renumite organizaţii internaţionale: World Council for Gifted and Talented Children (WCGTC), European Council for High Ability (ECHA), Pacific Federation of the WCGTC, Clubul de la Roma, Australian Gifted Education (AUSTEGA). Desemnat personalitatea europeană a anului 2007, a fost şi continuă să fie membru în diferite echipe de cercetare la nivel naţional şi internaţional, ca specialist în modelare matematică şi consultant în multiple domenii de cercetare precum: biochimie, biofizică, biologie celulară, educaţie, sociologie, teoria complexităţii, economie, dezvoltarea de curricula “gifted education” în diferite sisteme de educaţie, sustenabilitate, dezvoltare, globalizare. Prof. dr. Florian Colceag este membru fondator al Kogaion Gifted Academy.

Prezent la Galaţi alături de alţi reprezentanţi ai Kogaion Gifted Academy, pentru campania naţională „De la descoperirea şi valorificarea potenţialului nativ al copilului la performanţa fără stres”, prof. dr. Florian Colceag s-a întâlnit, la începutul lunii noiembrie, cu cadre didactice şi cu părinţi, într-un spaţiu generos de la Colegiul Naţional „Costache Negri” (foto).

– Ce înseamnă din punctul dumnevoastră de vedere abilitate înaltă şi potenţial nativ?

– Un copil cu abilităţi înalte este un copil normal. Problema anormalităţii apare atunci când abilităţile sunt îngropate şi asta e cauzată de anormalitatea socială. Vedeţi, asta e una dintre marile probleme pe care le avem cu toţii, pentru că, la naştere, copilul are un potenţial valoros, care ulterior e tocit, dispare, e distrus şi în final apare o pesoană mediocră. Şi asta pentru că mare parte din abilităţile cu care s-a născut au dispărut între timp. Sau încă nu au dispărut, dar sunt îngropate şi nu se mai pot scoate la suprafaţă. Diferenţa e foarte mare între potenţial şi realizare, omul se poate dezvolta de-a lungul vieţii, dacă are un ideal, un scop, o menire, dacă doreşte să facă un bine şi e atent şi se nu se gândeşte doar la el, ci şi la ceilalţi. Îl apreciez pe cel care a avut un potenţial mai puţin mare dar a muncit să şi-l dezvolte în binele tuturor, în interesul celorlalţi, nu doar al său personal.

– În ce context se pierd aceste abilităţi şi cum se potenţează acestea?

– În primul rând trebuie să învăţăm să respectăm acest potenţal. Aici avem o problemă socială extrem de dură care poate fi caracterizată prin paradigma navei care a eşuat în port pe vreme de furtună. Catargele au rămas sub suprafaţa apei, dar găuresc burta altei nave care intră în port şi, încet-încet, se face un cimitir de nave în port –  nu mai poate intra nicio navă în port, decât cu riscul de a îngroşa cimitirul de nave.

– Dar putem da vina doar pe sistemul educaţional…?

– Nu, e vorba şi despre educaţia socială, educaţia parentală, cultura străzii, şi aşa mai departe, putem merge până în neolitic – de fapt toate aceste tendinţe se menţin din cauza unor vicii de structură. De pildă, să luăm votul –  votul a apărut odată cu sistemul democratic – dar Platon a spus-o foarte clar în Republica: Aveţi grijă pe cine votaţi pentu că dacă nu aveţi oameni capabili să  conducă cetatea, vor intra hoţii. Era evident – era o chestie simplă de logică platonică şi aristotelică că aşa se va întâmpla. Ei, chiar aşa se întâmplă, însă oamenii nu aleg pe unii care să le fie cu mult superiori, pentru că nu au încredere în ei, ci au încredere  în unii care sunt puţin mai inteligenţi decât ei, dar care sunt hoţi. E un cerc vicios pe care îl trăim pe pielea noastră. Am ajuns să ne furăm singuri căciula şi acum suntem într-o situaţie extrem de fragilă ca naţie şi ca neam. Iar cercurile acestea vicioase fac în aşa fel încât şi copiii care se nasc cu potenţial înalt să ajungă niste oameni mediocri în final. Şi aici apare rolul şcoli, pe lângă rolul famliei, dar e o şcoală cu pretenţii absurde vizavi de copii, ca ei să ia nu ştiu ce rezultate care nu au nicio valoare.

– Spuneţi deseori că şcoala e bazată pe un sistem al fricii. Cum ar arăta sistemul educaţional în care copilul ar fi beneficiarul maxim al educaţiei?

– Ar arăta uman! Copilul nu vine la şcoală să îi fie frică de şcoală, ci vine cu speranţa să înveţe ce îi trebuie, ce va folosi şi care să îi răspundă la întrebările care îl frămânată. Dar acum intră într-un colimator în care toată lumea merge prost, pentru că profesorii se tem de directori, directorii se tem de inspectori, şi aşa mai departe, mergem până sus, intrăm pe sistemul fricii şi pe condiţionarea elevului să înveţe ce i se dă, nu ce îl interesează.

Şi ajungem, în felul ăsta, la un rezultat absolut catrastofal: la nivelul liceului există 30% abandon şcolar. Nu mai vor să meargă la şcoala! Dar şi la nivelul şcolii generale există abandon şcolar masiv. Prima fază de abandon serios e la intrarea în clasa a V-a. Sunt o grămadă de comunităţi şi de minorităţi care nu îşi mai dau copiii la şcoală mai departe de clasa a IV-a.

– Chiar vorbeaţi la un moment dat că şcoala îi pregăteşte pe copii pentru trecut, nu pentru viitor.

– E adevărat, avem acum o explozie informaţională fabuloasă. La fiecare 4 minute se dublează cantitatea de informaţii din lume, iar copiii nu ajung niciodată să afle care sunt informaţiile moderne, pentru că există interţie de sistem. Dacă în manualul de nu ştiu ce se află tot soiul de cunoştinţe care sunt din secolul al XVII-lea, alea trebuie să fie predate, nu altele. Nu avem, de fapt, capacitatea să înţelegem ce e util şi utilizabil, ce va fi funcţional pentru viitorul copilului şi atunci îi învaţăm lucruri pe care nu le vor mai folosi niciodată, la nimic!

– În învăţământ, de unde ar trebui să pornească schimbarea, de jos sau de sus?

– Evident de jos, pentru că sistemul e înţepenit la nivel de sus. Atâta vreme cât miniştrii sunt puşi politic, pe criteriul apartenenţei la un partid, şi nu sunt puşi pe criterii profesionale, atunci cei care vor veni acolo vor fi nişte fazani incapabili să înţeleagă sistemul pentru că nu l-au trăit, nu l-au simţit, nu îl înţeleg şi nu cunosc nimic din învăţământul mondial etc. şi nu fac decât să improvizeze. Poate au bune intenţii mulţi dintre ei, dar, dacă nu au priceperea să le ducă la îndeplinire, nu se întâmplă nimica bun. Valabil şi pentru personalul administrativ din învăţământ. Pentru că şi acela, dacă e pus politic…,  poate au bune intenţii, poate cunosc sistemul, dar asta nu înseamnă că şi înţeleg soluţiile la problemele sistemului. Poate pentru că nu au nivelul de cultură necesar ca să aibă o viziune generală, globală. Bon, dar asta este susţinută – încă o dată spus – de omul de rând care se teme de schimbare. Ei nu văd că ei sunt primii care trebuie să se schimbe! Sau, mai ales, părinţii să se schimbe pentru copiii lor, pentru a le da un viitor. Ei cred că într-o lume atât de dinamică şi plină de crize ei pot rămâne stabili, liniştiţi în pantofii lor, că aşa era mai bine.

– Care e rolul pe care credeţi că ar trebui să şi-l asume părinţii?

– Promotori, nu frânari! Am întâlnit cazuri de copil cu abilităţi înalte adus de părinţi (la o evaluare a potenţialului nativ, n.red.). Copilul era genial, iar părinţii considerau că are autism, ADHD, Asperger. De fapt îl încărcau cu toate dizabilităţile pe care le cunoşteau ei şi îşi urau copilul că era din cale-afară de inteligent. În loc să îl încurajeze şi să îi permită să îşi devolte abilităţile, făceau tot posiblul să îi taie aripile.

– Vă doriţi părinţi cu viziune…

– Nu se poate altfel. Vedeţi, există şi o responsabilitate de părinte, şi tu, ca părinte trebuie să evoluezi. Şi tu, când ai un copil evoluat, trebuie să fii în frunte, să nu mai stai în pantofi din aceştia neolitici, căci nu mai sunt actuali în clipa de faţă.

– În acest an şcolar vă opriţi în câteva comunităţi din ţară cu o campanie de informare şi conştientizare a valorizării potenţialului nativ al copiilor. Despre ce este vorba? Vă aşteptaţi şi la nişte rezultate, pe termen scurt – pe termen lung?

– Există, gratuit, ca open source, conferinţele noastre din anii trecuţi, dar trebuie să se înregistreze online, pe www.invata-sa-zbori.ro. Trebuie să se înscrie ca să poată studia, trebuie să se ştie cine sunt, pentru că vor forma o comunitate, ei vor fi în continuare aproape de informare, de evoluţia educaţiei. Vor găsi probabil în jur de 500 – 800 de ore de curs din care vor învăţa ce le trebuie ca să fie nişte profesori sau nişte părinţi minunaţi. Devine foarte interesant şi important să îţi dai seama cum trebuie făcut, cum nu trebuie făcut şi de ce. Nu eu trebuie să aştept rezultatele, de fapt aşteptarea nu duce la nimic, eu sunt un om activ. Rezultatele nu vin de la sine, vin prin promovarea unor soluţii şi cu care trebuie lucrat.

Dar mi-aş dori, mi-ar face plăcere şi, mai mult decât plăcere, aş simţi o mare  bucure, fără să am neapărat aşteptări, să văd cum ţara noastră îşi revine, cum copiii noştri nu mai trebuie să plece în străinătate ca să poată supravieţui, cum părinţii încep să se destupe la minte, cum profesorii încep să se umanizeze şi să vadă cu sufletul copilul respectiv!

A consemnat Cristina Carp Silion

Foto: Corina Drujescu

Articolul următor
Ontologia diferenței / Alain Milon

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Fill out this field
Fill out this field
Te rog introdu o adresă email validă.
You need to agree with the terms to proceed

Meniu