1. „Mii râuri vorbitoare curgând spre vechea Romă…”

Arald, barbarul ce „mistuia pământul” și „răzvrătea imperii”, conștient de puterea lui asupra lumii, asemenea unui cosmocrator („universul la pasu-mi tresărea”), ajuns cu oștile sale la fruntariile plaiurilor străromâne („pe Nistru tăbărâsem poporul tău să-mpil”), cade victimă farmecului reginei unei seminții viețuind pe aceste meleaguri parcă din timpurile de aur ale rânduielilor matriarhale. Ea îi iese înainte cu sfetnicii „vechi de zile” și o simplă mustrare blândă fu deajuns pentru a-l dezarma. Tânărul rege este fermecat de Maria, „regina dunăreană”, icoană a frumuseții clasice: „ca marmura de albă, cu păr de aur moale…”, „fecioară blondă ca spicul cel de grâu”.

Cu glasul plin de lacrimi, de-nduioșare cald,
Privindu-mă cu ochii în care-aveai un cer,
Mi-ai zis: «Aștept din parte-ți, o, rege cavaler,
Că-mi vei da prins pe-acela ce umilit îți cer…
Eu vreau să-mi dai copilul zburdalnic – pe Arald.»

Și, întorcându-mi fața, eu spada ți-am întins,
Pe plaiuri dunărene poporu-și opri mersul,
Arald, copilul-rege uitat-a Universul,
Urechea-i fu menită ca să-ți asculte viersul,
De-atunci, învingătoareo, iubit-ai pe învins.

Este binecunoscută pasiunea lui Eminescu pentru trecut. Formată pe băncile facultății ce a urmat la Viena și Berlin cu profesori ca Lepsius sau Nitzsch, sau din tratatele unor istorici germani de mare prestigiu (Ranke, Droysen, Mommsen), precum și din cronici, cărți populare, legende istorice, concepția sa despre filosofia istoriei poate fi urmărită atât în articolele solid documentate din Timpul, cât și în lungile poeme filosofice gen Memento mori (Panorama deșertăciunilor), Scrisoarea I sau Egipetul, unde a fost turnată în versuri memorabile. Vrăjit de vechea istorie a Daciei, el învie una din icoanele scumpe ale trecutului, așa cum îl vedea, zugrăvind un popor blând, retras în afara istoriei, ajuns față-n față cu nomazii stepelor, gata să ia lumea întreagă sub copitele cailor, într-un moment în care își caută „vad” spre apus.

Timpul și locul din Strigoii, poemă de gotică atmosferă, sunt „axiale” în cel puțin două privințe. Mai întâi, odată cu primele strofe, intrăm în plin iureș dezlănțuit de migrațiile barbare asupra Europei la începuturile evului de mijloc. Iar evenimentul luat de Eminescu ca pretext pentru a-și valorifica ideea poetică, invazia avarilor, are loc, istoricește, într-o vreme – secolul VI – în care pe teritoriul Daciei coexistau încă credințele păgâne cu noul mesaj al lui Christos.

Dar, ciudat, avarii lui Eminescu aduc mai mult a goți. Este una dintre inadverdențele istorice frecvent întâlnite în poeziile lui (vezi Scrisoarea a III-a) care servesc anumitor teze intricate în substanța poemelor. În primul rând, „Arald” (de la Harald) e nume germanic destul de apropiat de al vestitului Alaric, tânără căpetenie vizigotă care ocupă Roma la 410. În al doilea rând, rememorându-și viața, Arald îl evocă pe Odin (figură divină care, pesemne, îl inspiră pe poet, deoarece apare în mai multe locuri; între altele, dă titlul postumei Odin și poetul). Apoi, nu mai puțin de patru referințe din prima parte a poemului arată că regele barbar copilărise într-o patrie nordică, a pădurilor de conifere, și nu una răsăriteană, a stepelor (de unde au venit într-adevăr avarii): „Eram un copilandru. Din codrii vechi de brad…”. În ridicarea lor generală, acești migratori „trezeau din codrii vecinici” alte popoare („mii roiuri vorbitoare”); în fine, interpelarea: „Ce cauți la barbarul sub streșina-i de cetini?” și regretul că nu i-a fost dat „să se-mplinească visu-mi din codrii cei de brad!”.

De ce substituie cu bună știință cele două neamuri barbare, din moment ce goții îi preced pe avari cu trei sute de ani? O primă explicație pleacă de la faptul că se cunosc prea puține despre zeii avarilor, neam turcic, pe când, grație Istoriei lui Iordanes, despre goți avem informații solide. În al doilea rând, pentru că îi permite să motiveze un anumit comportament al eroului său: Eminescu avea nevoie de niște barbari necreștinați, veniți din străfundurile Asiei („prin valurile Volgii cercam cu spada vad”), cuceritori de lume, dar având zei obscuri, lipsiți de putere, cărora Arald nu s-ar fi adresat pentru a-și reînvia logodnica. Pentru reconstituirea straniei atmosferei ce o degajă lectura versurilor, și a fiorului de autenticitate, avea nevoie ca Arald să apeleze la serviciile unui zeu mai puternic decât al lui – or, edificiul mitologic al goților era susținut de un întreg panteon, o ierarhie specializată, disputată între Vani și Aseni, al căror cult era viu.

Un alt indiciu care se aplică întocmai la goți și este total impropriu pentru avari, îl găsim în strofa a șasea:

„Căci Odin părăsise de gheață nalta-i domă…”. Aici, „domă” poate însemna templul zeului Odin, așa cum Muntele Olimp era lăcaș zeilor Eladei. Este un cuvânt destul de des întâlnit în opera lui (ca în Sărmanul Dionis: „doma Domnului”). Dar mai degrabă „nalta-i domă” ar trimite, metonimic, la habitatul originar al popoarelor de la miazănoapte, la patria lor dintâi cotropită de ghețuri (pustiul de la „poluri”), ceea ce climatologic este documentat. Într-adevăr, aproximativ între anii 300 și 700 a existat un interval de răcire generală în Europa, o ipoteză migraționistă punând declanșarea acestei Völkerwanderung pe seama înăspririi climei.

Domnind semeț și tânăr pe roinicele stoluri,
Căror a mea ființă un semizeu părea,
Simțeam că universul la pasu-mi tresărea
Și nații călătoare, împinse de a mea,
Împlut-au sperioase pustiul pân’ la poluri.

Căci Odin părăsise de gheață nalta-i domă,
Pe zodii sângeroase porneau a lui popoară;
Cu creștetele albe, preoți cu pleata rară
Trezeau din codrii vecinici, din pace seculară,
Mii râuri vorbitoare, curgând spre vechea Romă.

Că, scriind despre avari, gândul îi fugea la mitologia zeilor scandinavi, se observă și în solemna figură a preotul păgân; deși îl invocă pe Zamolxe, el are ca animale heraldice corbii lui Odin.

2. „…- O, mag de zile vecinic, la tine am venit,

Dă-mi înapoi pe-aceea ce moartea mi-a răpit…”

Scena cu care se deschide poemul îl are în prim-plan pe Arald, care-și rememoreză „povestea vieții-ntrege”. Crâmpeie fugare îi trec prin fața ochilor minții în timp ce asistă pasiv, îngenuncheat lângă catafalc „sub bolta cea înaltă a unei vechi biserici”, la ritualul de înmormântare a „reginei dunărene”. Revine mereu, obsesiv, la evenimentul ce-i schimbase radical cursul destinului odată ce drumul i se încrucișase cu al ei. O transformare profundă a personalității se produsese atunci, ca o lepădare de sine. Pentru a-i câștiga iubirea, aruncă armura războinicului de temut, redevenind copilul zburdalnic de odinioară („Și întorcându-mi fața eu spada ți-am întins…”). Odată cu această predare simbolică, renunță și la misiunea sa de cuceritor al lumii („Arald, copilul rege uitat-a Universul, / Urechea-i fu menită ca să-ți asculte viersul…”).

Cele două renunțări vor fi urmate de a treia. Ca să-și reînvie logodnica, în fața căreia devenise, odinioară, „un sfiicios copil”, ajuns în fața preotului păgân, este gata să-și renege și credința („de astăzi a mea viață la zeii tăi se-nchină”). O întreită jertfă de sine, o triplă negare a propriei personalități sunt tristele trepte pe care Arald, trebuie să le coboare până la finalul tragic. Să ne mirăm că, odată cu „reînvierea” Mariei, va deveni și el „strigoi”?

Devine astfel de înțeles de ce nu poate să accepte ireversibilul morții: rostul lui pe pământ era oricum încheiat din momentul în care ucisese în el, odată cu actul supunerii, propria rațiune de a exista. Îi rămânea doar patima ce-l va consuma alături de regina vieții lui.

Semnificativ, el nu cere ajutorul monahilor creștini, „cunoscătorii vieții pământene”; Maria este înmormântată în ritul noii credințe („preoți bătrâni ca iarna…/ pun crucea drept pecete”), însă Arald caută ajutor la preotul păgân, mag al lui Zamolxe. Ia calea codrilor, în căutarea singurei puteri stăpâne pe izvoarele sacre ale vieții.  Ghidat de steaua polară, spulberând în drumu-i „movili de frunze” sunătoare, galopează pe calul său negru prin peisajul arhetipal al vechii Dacii, vatră de eresuri păgâne pâlpâind sub spuză… Fostul războinic se înfundă în verdele întunecat al „codrilor adânci”, tot mai departe de lumea peste care vuiește istoria, ajungând în preajma vetrelor vechilor zei păgâni („cenușa sură în părăsita vatră”), unde „izvoare vii murmură și saltă de sub piatră” și „lătrat cu glas de zimbru răsună în urechi”.

3. „Și de-astăzi a mea viață la zeii tăi se-nchină”

Cufundat într-o meditație adâncă, ce-l face una cu stâncile și sălbatica natură din munții Daciei, cotropit de vegetație, „preotul cel păgân” pare uitat de timp, de oameni și de moarte:

Pe-un jilț tăiat în stâncă stă palid, țapăn, drept,
Cu cârja lui în mână preotul cel păgân;
De-un veac el șede astfel – de moarte-uitat, bătrân,
În plete-i crește mușchiul și mușchi pe al său sîn,
Barba-n pământ i-ajunge și genele la piept…

Aşa fel zi şi noapte de veacuri el stă orb,
Picioarele lui vechie cu piatra-mpreunate,
El numără în gându-i zile nenumărate,
Şi fâlfâie deasupra-i gonindu-se în roate,
Cu-aripile-ostenite, un alb ş-un negru corb.

Toată pasiunea, erudiția, geniul poetic și muzicalitatea incantatorie a versurilor au fost puse în realizarea acestui portret de vrajă.

Referindu-se la uriașul Antero din Kalevala, de la care Väinämöinen, „moșul vajnic”, obține cuvintele de vrajă trebuitoare pentru terminarea unei bărci, Mircea Eliade compara nemișcarea lui cu a unui șaman aflat în transă (vezi infra). Trăsături similare par să caracterizeze și postura în care îl găsește Arald pe „preotul cel păgân”. Pierdut în creierii munților, este ca și mort pentru oameni, aidoma faimoaselor personaje din legendele medievale, de care Eminescu pomenea în Cezara: „ca un bătrân rege din basme adormit pe sute de ani într-o insulă fermecată”. Mai mult monument statuar decât făptură vie, „cu greu a lui picioare din piatră le desface”. Timpul însuși pare să fi încremenit odată cu magul. Ceea ce face plauzibilă ipoteza unei transe profunde, parașamanice, este faptul că odată încheiate tribulațiile celor doi amanți deveniți strigoi, el își reia vechea postură: „Pe jilțul lui de piatră înțepenește drept…”.

Nu oricum, ci „drept”, sugerând disciplina ascetică promovată de unele doctrine și practici, sau rigiditatea specifică unei transe cataleptice. Paloarea („țapăn, palid, drept”) pare a susține a doua ipoteză. Pe de altă parte, rectitudinea corporală o semnifică și pe cea morală, care-l investește cu puterea de a domina elementele cosmice. Mai poate fi asociată și cu disciplina „trevziei”, deși este o veghe care din afară pare o absență. În fiziologia mistică hindusă, alinierea chakrelor printr-o postúră corespunzătoare aduce sub control energiile asociate acestor centri, ceea ce ar explică o dată în plus faptul că poate porunci elementelor.

Remarcăm, apoi, „osmoza” bătrânului cu mediul mineral și vegetal: „picioarele cu piatra-mpreunate” și „în plete-i crește mușchiul…”. Imaginea nu este una de circumstanță, nu e o licență poetică oarecare, inserată din rațiuni prozodice, ci este una din reveriile favorite; o regăsim iarăși în Cezara, unde săhastrul Euthanasius visează ca, adormind pe veci sub apa proaspătă a unui pârâu curgător, firele de iarbă și de mușchi „să-i strățese părul și barba”. Încetineala cu care revine la viața diurnă („cu greu a lui picioare din piatră le desface”) arată stadiul avansat de integrare în textura cosmică. Asemenea unui homerid, este orb pentru lumea exterioară („de veacuri el stă orb”), dar nu și pentru fantasmele proprii. Că nu este vorba de orbire propriu-zisă, rezultă din ultimele două strofe ale poemului, unde reintră iarăși în starea în care îl găsise inițial Arald: „Bătrânu-și pleacă geana și iar rămâne orb…”, reluîndu-și, de asemenea, și „înțepeneala”. E ca și cum ar alterna scurtele intervale de trezire la viață, când se rebranșează la lumea oamenilor, cu adâncirea în meditație profundă și comunicare cu lumea ființelor divine, de unde își trage, probabil, înțelepciunea și puterea.

Sustras curgerii timpului, egal cu sine însuși („Așa fel zi și noapte…”), etern („O, mag de zile vecinic…”, exclamă Arald), zăvorât în muțenie rituală („gura-nchisă-i tace”), el „numără în gându-i zile nenumărate”. S-ar părea că activitatea mentală de numărare se află în contradicție cu concentrarea interioară, dar e numai o formulă care subliniază starea paradoxală în care se află. Cum este posibil să numeri nenumăratele? Dacă sunt nenumărate, înseamnă că nici nu pot fi numărate, fiind un șir fără capăt. E mai mult un murmur ritualic interior marcând continuitatea fluxului de conștiință, ca prefirarea continuă a unui șirag de mărgele. Meditație cu suport.

4. „Şi fâlfâie deasupra-i gonindu-se în roate,

Cu-aripile-ostenite, un alb ş-un negru corb”.

Nu doi corbi – ci unul alb și unul negru. Alternativ, ca ziua și ca noaptea. Numai ele „se gonesc” una pe alta, își iau locul una alteia. Noaptea nu poate să vină fără ca ziua să plece, alungată de întuneric, iar lumina zilei, ivită odată cu zorii, risipește tenebrele nopții. Ceea ce înseamnă că ciclul lor circadian se desfășoară în afara celui aflat în transă. Anotimpurile, anii, se rotesc în juru-i dar fără a-l absorbi în vârtejul lor. Și o fac cu lentoare, „cu aripi ostenite”. Timpul e încetinit, poftit și ținut afară, la porțile ființei. O legătură pare să existe între numărătoarea zilelor și roatele ce dau deasupra creștetului cei doi corbi, care, pe de altă parte, pot simboliza și „dublul” magului, rămas în afara corpului.

În mitologia scandinavă, zeul Odin era reprezentat cu doi corbi pe umeri, personificând capacitatea lui de a-și transmite mintea și gândul departe, șoptindu-i ce se întâmplă în lume. Ea s-ar putea lega de călătoria pe care o săvârşesc şamanii când sunt în transă. Într-adevăr, Huggin (spiritul), şi Muninn (memoria) invocă şi conceptele de “fylgjia” (metamorfoză, noroc şi spirit protector) sau “hamingja” (dublul fantomatic al unei persoane). Pornind de la aceste corespondențe, Muninn poate fi asociat cu ziua (care favorizează gândirea discursivă, rațională, cu memoria ce dă continuitate eului psihologic), în timp ce Huginn, având facultatea de a vedea și înțelege lucrurile ascunse, ar fi mesagerul Nopții, inspiratoarea poeților, izvor al imaginației creatoare.

Alexandru Bogdan este primul comentator care face legătura cu corbii lui Odin, într-o broșură cu același nume ca al poemului eminescian, publicată  în 1909. Bun cunoscător al mitologiei în general, prin urmare și a celei nordice, Eminescu adăugase inițial un vers care preciza semnificația corbilor:

Cu aripi ostenite, un alb ș-un negru corb,
Căci albă-i amintirea și neagră-i cugetarea.

Și a făcut bine neincluzând această „notație marginală”[1] în versiunea finală a poemului, lăsând astfel celor doi corbi nimbul de ermetism și enigmă al unui simbol mult mai complex.

5. „Stihii a lumii patru, supuse lui Arald,

Străbateți voi pământul și a lui măruntaie…”

Trezit la viață de venirea lui Arald, care scutură cu-o mână „din visu-i moșneagu-ncremenit”, la implorarea lui coboară de pe tronu-i de piatră și intră amândoi în „domul de marmur negru” săpat în stâncă. Visul în care era cufundat ne duce cu gândul la starea asociată de Upanișade somnului cu vise (taijasa) și la călătoriile extatice ale șamanilor al căror suflet colindă cerul și infernul. El revine în lumea oamenilor ca și cum și-ar aduna spiritul din călătorii interstalare. Tot Alexandru Bogdan a făcut, cel dintâi, legătura dintre preotul lui Zamolxe din Strigoii și Povestea magului călător în stele.

Urmează scena spectaculoasă a invocării stihiilor cosmice și a zeului dac pentru a-i readuce la viață logodnica.

Din inimă pământul la morți să deie viață,
În ochii să se scurgă scântei din steaua lină,
A părului lucire s-o deie luna plină
Iar duh, dă-i tu, Zamolxe, sămânță de lumină,
Cu duhul gurii tale ce arde și îngheață.

Stihii a lumii patru, supuse lui Arald,
Străbateți voi pământul și a lui măruntaie,
Faceți din piatră aur și din îngheț văpaie
Să-nchege apa-n sânge, din pietre foc să saie,
Dar inima-i fecioară hrăniți cu sânge cald.

Atuncea dinaintea lui Arald zidul piere;
El vede toată firea amestecat-afară –
Ninsoare, fulger, gheață, vânt arzător de vară –
Departe vede-orașul pe sub un arc de pară,
Și lume-nebunise gemând din răsputere;
…

Deși impresionantă, dezlănțuirea elementelor naturii poruncită de magul cel bătrân, nu-i va reda viața de toate zilele, ci o semi-existență dependentă de regimul nocturn, mai apropiată de cea a umbrelor decât de a celor vii, vraja desfăcându-se odată cu zorii zilei. Este mai degrabă o „galvanizare” a cărnii decât o viață adevărată. În schimb își va putea ostoi dorul de a-și îmbrățișa logodnicul, pe care îl reîntâlnește în sălbatice, epuizante cavalcade nocturne.

Maria apare pe pietrele sfărâmate ale mormântului ca o fantomă a cărei sărutare îngheață. Arald, la rândul lui, decade în condiția de strigoi: „De când căzu un trăsnet în dom (…) / De-atunci în haina morții el și-ambrăcat viața”. O neagră pată (sânge închegat?) îi apare în dreptul inimii.

6. Paralelele inegale

Însă nu destinul trist al celor doi iubiți ne interesează. În opinia mea, încrustarea, în corpul poemului, a temei strigoilor, preluată de Eminescu din cărți bisericești, l-a deturnat spre un deznodământ pe care-l văd secundar față de tema. Ne atrage atenția însă, asemănarea dintre  magul lui Zamolxe, așa cum îl găsește Arald, și un personaj al epopeii populare finlandeze, căutat, în mod similar, pentru a da viață, dar nu unei făpturi omenești, ci unui obiect făurit în mod magic.

„Pentru a afla cele trei cuvinte magice care îi lipseau pentru desăvârșirea unei bărci [făurite prin magie, „făr-o așchie să sară”] personajul Väinämöinen pornește în căutarea renumitului vrăjitor Antero [Vipunen], un uriaș care de ani de zile stătea nemișcat asemenea unui șaman în transă”[2].

Vipunen, bogat în vorbe,
Moşul cu ştiinţă-adâncă,
Sub pământ zăcea cu toate
Cântecele sale, bietul;
S-odihnea cu ale sale
Vorbe tainice de vrajă;
Îi creştea un plop pe umeri,
Iar pe tâmple un mesteacăn,
Un anin ieşea-n bărbia-i
Corci de sălcii-n a lui barbă.
Brad cu veveriţi, pe frunte,
Între dinţi, un pin sălbatic.

Väinämöinen se apucă să-i taie plopul de pe umer, mestecenii, nuielele din barbă, pinii dintre dinți, apoi, cu o lance făurită pe loc face o pârghie pentru a-i deschide gura, spunându-i:

„Rob al omului, sfârșește,
Nu mai tot dormi sub glie,
Ieși din somnu-ți lung, de-acuma!”

(Cântul al XVII-lea[3])

Până la urmă, deși cade din greșeală în gura deschisă a lui Vipunen până în stomac, își atinge scopul, reușind, torturându-i măruntaiele cu unelte metalice ascuțite, să-l facă să vorbească.

Vipunen, bogat în vorbe,
Moșul cu știință tare,
Omul cel a cărui gură
Mari puteri avea, a cărui
Inimă, cunoașteri multe,
Scrinul vorbelor deschise,
A cuvintelor lădiță,
Ca să cânte vers de vrajă,
Cântece nespus de mândre,
Despre-a’ lumii-adânci obârșii,
Vrăji ce fost-au la-nceputuri,
…

Povesti-n vrăjite vorbe,
În descântece, întocmai,
Cum la-a Domnului poruncă
Prin a Celui tare milă
S-a născut din sine însuși
Aerul, cum apa, iată,
Despărțitu-s-a de aer,
S-a nălțat din mări pământul,
Plantele-au țâșnit din humă.
Spuse cum făcuse luna,
Cum au pus în nalturi soare,
Cum se înălțară stâlpii
Aerului, cum, pe vremuri,
Semănă în ceruri stele.

Väinämöinen își atinge scopul, reușind să-l facă să vorbească pe uriașul Antero, să scoată „vorbele de vrajă” care îi lipseau pentru desăvârșirea bărcii:

Vipunen, bogat în vorbe,
Și-a desfășurat încetul
Toată marea lui știință;
Nimeni n-auzi vreodată,
N-a văzut de-atunci în viața-i
Un rapsod ca el mai mare,
Vraci mai știutor a toate;
I-azvârlea cuvinte gura,
Vrăji îi da afară limba
Cum un mânz și-aruncă glezne,
Mândrul cal a lui picioare.
Zile-ntregi cântă într-una,
Chiar și nopțile de-a rândul,

(Cântul al XVII-lea, p. 234)

Vorbind, magia cuvintelor sale își manifestă puterea asupra elementelor cosmice. Soarele și Luna se apropie să-l asculte, talazurile mării se domolesc, râurile își opresc curgerea, cascadele încremenesc (p. 235).

O comparație cu magul din Strigoii pune în lumină interesante asemănări. Cea mai evidentă este că, și într-n caz, și în altul, cufundarea în transă are ca efect o confundare cu natura: trăsăturile ce-i diferențiază ca ființe umane de mediul înconjurător se șterg, în timp, pe măsura cufundării în transă. Putem bănui că spiritul lor călătorește prin alte lumi, în timp ce corpul este integrat, lent, în textura elementelor cosmice. Însă – interesant – îndată ce se trezesc, ei sunt capabili să comande acestor stihii.

 O ultimă și importantă asemănare, în ce privește rolul lor: la amândoi vin să apeleze ființe umane aflate situații-limită: Väinämöinen, pentru a afla un secret, cele trei vorbe de vrajă, Arald, stăpânul avarilor, pentru a-și reînvia logodnica. Așadar, puterile lor sunt recunoscute, renumite.

În afară de această listă consistentă de similarități, rămân totuși anumite trăsături distinctive, prin care cele două personaje se deosebesc:

• Magul invocă elementele cosmice cu „glas de-aramă”, în timp ce, despre Vipunen nu se pomenește nimic la felul în care rostește cuvintele de vrajă. (Dar, interesant, povestitorul, folosește, în prolog, metafora ulciorului de-aramă, unde ar sta la păstrare cânturile din vechime pe care intenționează să le dea din nou glas);
• Vipunen nu va rosti cuvintele de vrajă decât cu măruntaiele torturate de uneltele lui Väinämöinenm, în vreme ce Arald este suficient să-l implore pentru ca preotul păgân să-i dea curs rugăminții;
• Magul invocă o ființă superioară, pe Zamolxe, izvorâtor de duh, „sămânță de lumină”, pe când la Antero nu apare nici o denumire de divinitate.

Prima ediție a cânturilor reunite de Elias Lönrot sub titlul Kalevala a apărut în 1835-1836. Era o ediție parțială, întrucât folcloristul finlandez a cules și ulterior variante și alte fragmente de balade, cu care a completat epopeea. Culegerea celor 50 de poeme considerate ediție-standard va fi publicată în 1849, iar trei ani mai târziu, apare prima traducere germană. Fără a o considera o sursă de inspirație pentru Strigoii (viziunea și trăirile poetice, capacitatea divinatorie, pot conduce la intuiții și formule comune), Eminescu este posibil să o fi cunoscut și frunzărit ca student la Viena sau peregrin pe meleagurile prusiene.

Chiar dacă epopeea finlandeză ar fi fost un izvor de inspirație pentru el (ceea rămâne să fie, sau nu, atestat), poemul Strigoii poartă marca unei autenticități de necontestat, fiind amprentat până la fibră de sonoritatea, ritmul, misterul, tehnicile de versificație atât de personale și familiare magului literelor românești. El este maestrul incantației lirice din această capodoperă care impresionase atât de mult pe un Maiorescu sau Caragiale, care a fermecat generații de cititori.

Și va continua să o facă și de acum încolo.

[1] M. Eminescu, Opere alese 1, ediție îngrijită și prefațată de Perpessicius, Editura pentru Literatură, Buc., 1964, p. 308.

[2] Mircea Eliade, Nașteri mistice, Humanitas, 1995, p. 82.

[3] Kalevala. Epopeea popular finlandeză, vol. I, trad. Iulian Vesper, Editura pentru Literatură, 1968, p. 220.