Grafică și poezie de Adrian Lăzărescu
Mai presus de pământuri
Din pământ te-ai născut,
fără să ştii
c-ai să devii floare
şi cerurile or să plângă,
într-un târziu,
după frumuseţea ta..
Totul se pare
Tot mai scurte, zilele par recalcitrante
cu ninsori aşternând o pulbere prea albă,
netămăduită, neverosimilă.
ştii… pot inventa zăpezi! Nu-i mare lucru,
dar nu o fac, deoarece prea pare că totu-i alb.
Spiritul vrea să-mi afle dacă ştiu
de ce sămânţa – care devine rod – nu e eternă.
Hmm… o provocare!
Râde veşmântul; supravieţuirea şi triumful
zac precum o speranţă, aproape trăită,
şi-mi râde şi nedumerirea…
… şi eşti un imbecil – îmi spune.
Amintiri dintr-o oarecare zi
Te-am întrebat într-o zi
dacă tu eşti inima şi trupul,
glasul ori gândurile mele,
deoarece erai atât de frumoasă..
Nu cred că pot să-mi mai amintesc aceste lucruri,
pentru că nu mai ştiu ce e frumosul
şi ce semnifică urâtul.
Dar trebuie să existe între ele vreo deosebire..
Mai bine, lasă!
Adu-ţi aminte de acea după-amiază de Mai,
când m-ai luat de mână
şi m-ai ascuns sub sânii tăi
ca două clopote de sidef,
în pustietatea amurgului
acelui sfârşit de mileniu.
Erai atât de sigură că fericirea dragostei
nu-i veşnică
şi-atât de lacomi eram…
Mai ţine-mi la piept această frunte rotundă,
sub bolta eternelor aduceri aminte.
(…)
Îmi vine să-ți spun câte ceva
și tot îmi caut cuvântul,
dar parcă și ăsta e clonat,
semnificând o noțiune abstractă
al cărei sens s-a pierdut
cu vreo două mii de ani în urmă…
Așa că am să tac
într-o eternă așteptare
a lucrurilor extraordinare
ce ni s-ar putea întâmpla vreodată
sau poate niciodată.
și-atunci ar fi, într-adevăr
nemaipomenit.
