„Avem în față o carte bine dospită, bine fermentată, la temperatură și grade înalte de alcohol poetic. Aflat la a doua sa carte, autorul ne livrează încă din titlu o postură care nu se regăsește explicit în text, ci mai degrabă e o șaradă asupra căreia trebuie să ne hotărâm: cine este acest al treilea?…
…Ca aspect avem de-a face cu un lirism sobru, elaborat, aproape binar (afirmare-negare), cu o logică internă, estompată într-o surdină simbolică, precum parfumul unui recipient golit. Poezia este acolo și se prelungește într-un receptor olfactiv. Obține efecte intelectuale atunci când nu face abuz de ideație, fie ea și poetică. Aș încerca să caracterizez poesia lui Matei Leonard ca fiind un exercițiu de realitate, o străpungere a granițelor obiectuale (precum la suprarealiști) dar nu către gol sau hazard, ci cu o gândire poetică bine condusă, spre o închidere-ascundere a realității în consens cu tot ce înseamnă alteritate. De aici și o posibilă relație cu transcendentul ca alteritate…
…Poet matur, sobru, deloc grăbit, aflat acum la a doua carte, Leonard Matei ne face părtași unui spectacol interior condus cu luciditate de la monolog la dialog, fie și cu acest misterios al treilea.”
(Iulian Grigoriu, din prefața volumului de poezie În dialog cu al treilea, de Leonard Matei, Editura Godot, Galați, 2016).
Poeme din volumul În dialog cu al treilea
fragmente dintr-o scrisoare netimbrată către L
în urma văzută ne îmbrăcăm urmele
pajiştile pare
de când dumnezeu ne cunoaştem!
să-ţi ţin palmele deschise
să nu tremuri!
furtuna a trecut şi viermele coase fluturi
nici un copac nu a pierdut vreo frunză
şi când va pierde ne vom trezim vii
pioleţii ai făcut foarte bine că i-ai dat unor copii
de ce să ne jucăm cu munţii?
în această eternă suficienţă
nu ne putem escalada decât pe noi
…………………………………………………………………
e bine cum eşti aşa cum eşti
poeta hârtiilor albe
normale
care îşi poartă gândurile
între legi scrise şi limite cereşti
norii îi poţi stoarce de ploaie
şi libertatea
această libertate
este cel mai fecund dar
…………………………………………………………………
îţi rupi singură coaja nepotrivită
în liniştea luminoasă
a unui crâng nevăzut
şi orice zbor trist pe care l-ai cântat
se desface în argila degetelor mele
…………………………………………………………………
şi îţi vorbesc despre fecunda ploaie
care se caţără pe hainele noastre
cea care ne-a zărit
cu peştii şi vulturii crescând
înainte de a ne cunoaşte
pe vremea când intestinele
aveau drumuri de stele
iar copacii toţi creşteau
în roua coaptă adusă de vânt
şi dacă te-am zărit atunci
când nu aveam strigăte despre tine
şi zburam unul câte unul
înspre celălalt
nu pângărim cu nimic
această moschee
în care recompun versul pe trupul tău
şi în care mioapă mă acoperi.
Dragoste pe giraffe
am un înger care nu cade
în spatele ochilor tăi
care îşi poartă
aspru şi drept
binecuvântările
departe de cerneala
pe care mi-o întinzi
să scriu despre ploaie
aplaudând întâmplări din
vieţi paralele
ştiu că te joci cu mărgele de soc
la marginea cearşafurilor scrobite
de pescăruşi
şi ţipătul lor
ca şi ţipătul tău tare se mai aude.
poezie pentru sănătatea poeţilor
să ne aducem aminte de noi
cei care am urcat treptele
şi am baut atatea izvoare
şi să nu uităm ce-am făgăduit
sus
ce-am jurat când nu mai puteam
când bolile se încolăceau
spre fântâna din cap
când gloanţele deveneau neconvenţionale
şi totul ricoşa în toate
şi respiraţia întârzia să îngenuncheze
II
în genunchi pe Pământ
putem visa visele care au venit
de la primul scâncet
de la primul trandafir care înţepa
şi asta doar pentru a putea vorbi
despre oameni şi rădăcini
despre timpul în care dumnezeu miluieşte
III
în picioare pe pământ
cu idealuri pe urmele proaspete
care au înghiţit eroi
cu turma de oi care a ieşit la vânătoare
şi pădurarul devorat de propria blană
înţelegem să nu ne zăpăcim
şi să purtăm povara celuilalt
în limpezime.
între străini
I
cerul este localizat pe marginea
binoclului cu fise
şi cuvântul este aşezat ca o gară
pe falangele
dilatate de arşiţă
îmi trag sufletul pe o insulă
care seamănă cu un depozit ruginit
cu brazi care învaţă să respire
în aerul magnetic
din carcasa fiarelor
porumbeii
vopsiţi total în negru
survolează insula cu aparate
imense
agăţate de urechi
iar penele lor obosite
se pierd în trompa elefanţilor
(cu trese napoleoniene
răsucite pe coadă)
II
ştii
multă vreme s-a crezut
că am o boală
că somnolenţa cu care
împătuream şerveţele
venea dintr-o frică
dintr-o sperietură
(chiar
inelul de logodnă
nu era al meu)
că unele semne care scânceau
erau prea frivole
pentru a trăi
eu sigur
nu puteam răspunde
şi mi-am îndepărtat
mâna puternic scrobită
în rândul din spate
într-o fostă sală de conferinţe
unde cântă
cu graţie
lângă ceasornicul
în formă de pian.
de ce au ajuns comuniştii pe Lună
I
becurile erau numărate
şi orice discuţie
era despre provizii
de becuri şi de salam
mai aveam nevoie de lumină
şi stelele se ocupau de asta
ele mânjeau treptele cu lumină
şi ajutau jumătatea lunii
să se caţere pe crengi
II
ana iubeşte pe ionuţ
aşa scria pe copac
şi numai pe el
continua pe următorul
şi aceşti copaci se creşteau mult
mai repede
se scuturau de frunze
înmugureau
şi plesneau varul
de pe trunchi
copiii nu-i mai puteau cuprinde
nici câte cinci
cu ghiozdane cu tot
drujba huruia cu şenila descusută
pisicile săreau de la etajul doi
şi-şi rupeau gâtu`
nici scorbura nu a avut timp
să adăpostească pe nimeni
bine că au fost nişte copii
nu au avut forţă
spunea unul
doar scoarţa a fost afectată
ofta uşurat al doilea
altfel construiau blocuri peste noi
şi amândoi trosnind
la cât de mult ne-am mărit
se poate vedea doar de pe lună
Ana iubeşte pe Ionuţ
şi numai pe el
III
întunericul ne îndesa raci în urechi
numai unul
un nebun striga în faţa
aprozarului
dă-l dracu’ jos pe drac
şi racii perforau timpanele celorlalţi
satisfăcuţi că pot să se ascundă
atât de adânc.