Numărul 46 din 5 noiembrie 2021 al revistei România literară consacră o pagină și jumătate, la rubrica „Meridiane”, unui „poet și teoretician” milanez, Guido Oldani, născut în 1947, propus la Premiul Nobel pentru literatură în acest an, care în anul 2010 (evident, nu în 1910, cum greșit apare în text) a publicat manifestul „Realismul terminal” pentru a atrage atenția asupra „declasării omului” ca efect al dependenței sale față de consum. De asemenea, sunt trecute în revistă impactul acestui manifest în mediul cultural italian, studiile consacrate lui Guido Oldani. Grupajul este semnat de Doina Condrea Derer (pp. 22-23).
Cum acest manifest ni s-a părut de o actualitate stringentă, enunțând lapidar și memorabil adevăruri dureroase, îl reproducem mai jos.

„Cu capul în jos. Manifestul scurt al Realismului Terminal

«Pământul este stăpânit de o pandemie rezidențială: specia omenească se înghesuie în megalopole imense ce ne amintesc de «orașele continue» ale lui Calvino, recipiente post-umane, lipsite de istorie și de chip.
Natura a fost marginalizată, înghițită ori domesticită. Nicio acțiune nu mai are în vedere existența ei. Nu mai știm să facem un foc, să săpăm grădina, să mulgem o vacă. Mâncarea e în conserve, laptele e praf, contactele sunt virtuale, iar lumea-i închisă într-un mic ecran.
Asistăm la triumful vieții artificiale.
Obiectele ocupă tot spațiul locuibil, ne înconjoară ca o cămașă de forță. Ne-au devenit indispensabile. Fără ele ne-am simți pierduți, n-am mai fi în stare să facem cel mai mic gest.
De aceea, loviți de o bulimie paroxistică de obiecte, ne facem compulsiv provizii. Din slujnice cum erau, ele au devenit stăpânele noastre într-atât că ne domină și imaginarul.
Invazia obiectelor a contribuit hotărâtor la extincția umanismului. A produs mutații antropologice de o anvergură epocală, alterând grav modalitățile de percepere a lumii, deoarece experiențele noastre, indiferent care, trec prin obiecte, reprezintă în esență contactul cu lucrurile.
Drept urmare s-au schimbat codurile noastre de referință, parametrii pentru cunoașterea realului.
În trecut piatra de încercare era, de regulă, natura, drept care se spunea: «are ochi albaștri ca marea», «e puternic ca un taur», «aleargă ca un iepure». În schimb, acum, modele au devenit obiectele: «are ochi de porțelan», «are forța unui excavator», «aleargă ca o mașină Ferrari». Matricea lor este similitudinea răsturnată. Prin care lumea poate fi re-spusă de la un capăt la celălalt.
Similitudinea răsturnată este prin excelență instrumentul realismului terminal, cheia de boltă este ironia. Râdem de pe marginea prăpastiei, nu fără o urmă de speranță și anume, că, persiflat, omul își va da seama. Tot ținându-l cu capul în jos, vrem ca sângele să-i irige din nou creierul. Pentru ca mintea să nu fie doar o playstation.
Semnat: Guido Oldani, Giuseppe Langella, Elena Salibra»”.

Din același număr al Românie literare, eseul lui Răzvan Voncu „«Simbolismul» și scriitura crâșmei”, cu prilejul a 140 de ani de la nașterea lui George Bacovia (p. 7), Mircea A. Diaconu, „Karl Popper și Eugen Coșeriu. O întâlnire care a avut totuși loc” (pp. 12-13), excelentul interviu al lui Cristian Pătrășconiu cu Ben Wilson, autorul cărții Metropolis. O istorie a celei mai mari invenții a omenirii, recent traduse la noi la Editura Trei, 2021 (pp. 14-15). Lectură plăcută!