Tratatul poemelor călătoare, scrierea numelor schimbătoare
Poemele Împărăţiei Lalelelor Albastre
I.
N-am văzut lalele albastre
decât în inima dervişului pe care nu l-am înţeles
prea bine
Deoarece, la mine, rob al lui Allah,
Muza Raţiunii divine a zâmbit mai mult
când trebuia să închid ochii
la rotirea lui de stea umană,
că omul e stea când străluceşte
şi steaua om când se-ntregeşte-n
paradis etern
II.
Născut am fost la Kaloşvar,
ursitoarele au strigat către stele:
va fi diplomat, tipograf, editor,
gravor, scriitor și traducător, bun vorbitor,
stăpân al vorbelor şi a nenumărate graiuri.
Şi visa-va lalelele albastre,
legământul său cu sufletul nemuritor,
povestea lui, din neam în neam,
din pagină în pagină
va şopti cuvântul „Lumină”,
lumină-n cuvânt, trupul său tiparniţă va fi
de lume nouă, de cântec vechi
III.
Alergam pe străzile Kaloşvarului
după luna cea nouă
Nu ştiam de ce
mă-nchinam frumuseţii ei
venite de dincolo de stele,
nu ştiam de ce
ascultam şoaptele ei tainice
cocoţat în Turnul Croitorilor:
vei fi Ibrahim-n viaţă nouă!
Şi luna se-ascundea după arbori străini,
pe care-i îmbrăţişam ca-n cărţi ciudate,
jucam teatru ca-n Şekspir, neştiind atunci de teatru:
O, tu, lună, eşti şi-n paradis?
Sau acolo este altă Lună,
Surâs al Frumuseţii eterne
a Creatorului?
IV.
Iar Luna-n adâncul ei, cu ochi de cadână străină,
pe atunci străină, îmi spunea:
dacă vrei răspunsuri,
caută lalelele albastre!
Lalea, lalele, cuvinte noi,
De n-ar fi fost şi visul,
Nici n-aş fi ştiut că-s flori!
Turcoaz, în labirint am rătăcit,
printre gânduri, filosofii, credinţe,
iubiri, oştiri, războaie, cuvinte noi,
limbi noi, cărţi cu cavaleri şi prinţese, poveşti,
tiparniţe zburătoare, tiparniţe de aur,
tiparniţe de foc, oameni-tiparniţe, gravuri,
desene, nisipuri cât toate deşerturile lumii,
închisori, vise şi visări…
În Cartea Sfântă m-am regăsit,
Singura lalea albastră!
Dar încă nu întâlnisem Dervişul fără Nume!
V.
Prinşi de tâlhari în Munţii Manisei,
l-am întrebat de ce este fără nume!
Eram închişi într-un puţ uscat, sub umbra
Niobei cea împietrită de zei străini!
Şi el mi-a zis, rotindu-se ca luna:
Dar ce este un nume, dacă nu-l ştii pe cel adevărat?
Şi se roti în noaptea aceea
la nesfârşit, ca numele numelui numelui
numelui numelui adevărat!
VI.
poate o poetă din viitor
din altă lume, sau din afara lumii
precum a fost
Hildegard von Bingen,
va cânta rotirea pietrelor
din inimile oamenilor
care îmbătrânesc atât de repede
va cânta numele meu
pe care l-am uitat, altă glumă a bătrâneţii,
dar Ibrahim mă cheamă
dintr-un minaret al fiinţei mele:
şi eu mă-ntorc pe malurile ţărmului
unde mă mai ţin
ca pe-o foaie sub teasc
toate literele care mi-au mai rămas
schiţează un turn babel
pe care nu ştiu
să mă urc
De sus, un Icar nou
îmi face semne:
nu vreau să le mai înţeleg:
doar închid ochii
şi sunt salvat
VII.
Kaloşvar, dragul meu Cluj,
de ce te visez atât de des,
de parcă o lungă călătorie
mi s-ar anunţa,
călare pe pânza desfăşurată a turbanului
şi acei ochi de panteră albastră
ai iubitei din tinereţe
care mă atingea cu degetele ei ca nişte
boboci de lalele,
de ce visez acei ochi
deasupra oraşului meu, clipind
clipind iar şi iar
zâmbetul meu nu-i poate salva
VIII.
Aşa cum nici zâmbetul sultanului
de aseară
când a văzut albastrele lalele
n-a salvat nici un suflet
nici acea amintire
când ea
ţi-a spus să o chemi
Măr
Măr Roşu
Ai chemat-o
Dar nu, ea spus
Măr
Doar Măr
Să-ţi aduci aminte de mine
De câte ori vei muşca dintr-un măr
Verde, galben, roşu, portocaliu, albastru
Dar blestemul a fost altul, deşi tu nu credeai în blesteme:
să-ţi aduci aminte de ea de câte ori
istoria va zdrobi lalelele albastre!
IX
Marele vizir
ţi-a ordonat absent
să pleci
în Împărăţia Lalelelor Albastre:
solie nebună, să aduci
manuscrisul fericirii supreme,
scris cu sânge de fecioare
numai pe petale
de lalele albastre
72 de poeme
citite doar de zei păgâni
care nu credeau în ei înşişi,
72 de poeme cât nişte buze
care puteau şopti doar rugăciuni:
Tigrul albastru
care sărea din pescăruş în pescăruş
deasupra mării unde Allah
se joacă cu valurile de-a nemurirea;
tigrul poem
care aştepta Frumuseţea
nici pentru a o vâna
nici pentru a fi vânat
*
Caligraful care credea
că literele sunt icoane –
cuvintele le ascundea-n deşert, nu se ruga
prin ele
ci prin lacrimi;
lacrima infinită a soarelui
nu l-a iertat
*
Spahiul-cuvânt
întrebându-se
unde poate fi unde:
atacând fata morgana
în galop, îngerul i-a citit
nu doar ceea ce scria pe
sabia-carte
pe braţ era întipărită
o rugăciune
pe care doar ochii omului care te iubea
o putea
şopti
*
Caravana zumzăia de atâtea cuvinte
erau dincolo de timp şi spaţii
doar înaintau crezând că înaintează
două sute de suflete
topite
picurând în lumina orbitoare
unde nu mai exista jos sus
departe aproape
ei nu se mai opreau pentru rugăciune
însuşi Cerul se oprea pentru ei
era doar El rugăciunea
ei doar cântau firele de nisip
prin care nici nu se pierdeau, nici nu se regăseau
*
Duna de ochi de nisip
v-a întâmpinat
într-un târziu venit apus de soare,
incredibil ca şi laleaua albastră:
un apus tot atât de albastru –
Duna mişcătoare, clipind, clipind,
a cerut iubire…
cele două sute de suflete
păreau să fi luat foc
când au vrut să dea iubire:
ochii le-au ieşit alene,
nicio durere:
s-au alăturat celor din dună
o sută de oameni şi o sută de animale
orbiţi de iubire
au pornit mai departe:
duna li se dăduse deoparte
*
Nu mai aveam nevoie de ochii aceia
Şi mi-am amintit de Don Quijote
Ciudatul cavaler;
Şi-am înţeles ca dacă ne era sete trebuie doar să bem,
Dacă ne era foame, trebuia doar să mâncăm,
dacă trebuia să câştigăm, doar câştigam,
de era de trăit, doar trăiam, dacă voiam să ajungem
la ciudatele lalele albastre, am fi ajuns:
ne-am scos toţi inimile
şi ele erau
lalele albastre
*
Şi de pe luna cea nouă
a coborât Îngerul
care ne-a citit din Ibn Tsufayl:
„Nu-ţi lega inima de descrierea unui lucru pe care ea însăşi nu şi-l poate închipui, căci multe asemenea lucruri sunt greu de descris – şi cum n-ar fi aşa un lucru la care inima nu are cale să ajungă, nefiind din aceeaşi lume şi din aceeaşi rânduială?
Prin cuvântul inimă nu înţeleg nici inima trupească şi nici duhul adăpostit de găvanul ei, ci forma acestui spirit, care se răspândeşte cu toate puterile ei (de formă) prin corpul omului. Toate felurile de inimă au acelaşi nume, dar nici unul nu poate percepe ceea ce e de neînchipuit. Or, a vrea să exprimi acea stare înseamnă a vrea imposibilul, e ca şi cum cineva ar vrea să guste culorile ca atare sau cum ar cere, de pildă, negrelii să fie dulce sau acră.”
* * *
De pe Wikipedia: Scrierea istoriei exacte a lalelelor a fost o încercare destul de grea din cauza lipsei documentelor de încredere, deşi există lucrări de artă chiar din secolul al XII-lea care oferă unele indicii. Ce au putut istoricii să stabilească este că lalelele au apărut, pentru prima dată, acum sute de mii de ani într-o zonă coridor care se întindea de-a lungul paralelei de 40 de grade latutudine, între nordul Chinei şi sudul Europei.
Lalelele sunt flori remarcabile care par să aibă puterea de a captiva inimi, dar şi de a le distruge. Deşi obsesia olandezilor pentru lalele este foarte cunoscută, lalelele au avut perioade în care „au fost la putere” şi în alte ţări. Prima dată, acest lucru s-a întâmplat în Turcia, în anii 1500, perioada în care exista Imperiul Otoman, condus de sultanul Suleiman I (1494-1566). Lalelele au devenit flori foarte cultivate şi îngrijite pentru că îi plăceau foarte mult sultanului şi anturajului său. În timpul domniei turcului Ahmed al III-lea (1703-1730), se crede ca laleaua a fost ridicată la rangul de simbol al bogăţiei şi prestigiului, iar perioada respectivă s-a numit „Era Lalelelor”. De asemenea, denumirea florii vine dintr-un cuvânt turcesc care înseamnă turban.
Turcii aveau legi stricte în ceea ce privea cultivarea şi vânzarea lalelelor. Se spune că, în acele timpuri, laleaua era considerată a fi mai valoroasă decât viaţa. La începutul anilor 1700, turcii au organizat ceea ce a fost primul Festival al Lalelelor, care se ţinea noaptea, la lumina lunii pline. În timp ce turcii ţineau deja festivalurile lalelelor, olandezii de abia începeau să experimenteze cultivarea acestor flori. În ce-a de-a doua jumătate a secolului al XVI-lea, vestea despre această floare extraordinară a atins Europa, iar la un moment dat, câteva seminţe de lalele au fost expediate prefectului Clusius, care ingrijea Grădinile Medicinale Regale din Praga. Acesta a fost momentul care a marcat sosirea lalelei în Europa.
