Problematizare

În arta contemporană primează conceptul, iar artiștii folosesc modalitățile tehnice nu ca scop în sine, ci pentru a îmbrăca aceste concepte. Dar nici factorul temporal și nici cel al modalităților de expresie nu sunt punctele-cheie pentru înțelegerea specificului artei contemporane. Elementele definitorii țin de alt registru, cel al atitudini artistului fată de realitățile cu care se confruntă, fie că o face cu subtilitate, fie radical și exhibat, artistul contemporan problematizează situații ce țin de contextul social, politic, economic, de statutul artei sau de statutul individual al artistului, de macro- și microistorie, de trăirile subiective vizavi de toate cele enumerate anterior. Funcția artei contemporane nu mai este cea de a încânta privirea, ci de a provoca mecanismele gândiri critice. Se adresează mai mult intelectului, decât simțurilor și sentimentelor, dar o face, de multe ori, cu mijloace vizuale copleșitoare.

Când citim că în arta contemporană primează conceptul, deși avem sentimentul că înțelegem, totuși rămânem ușor nedumeriți. Conceptul? Dacă identificăm noțiunea de concept noțiunii de conținut al operei de artă, atunci de la Renaștere încoace orice exemplu de artă are un asemenea conținut, cu alte cuvinte ilustrează o idee, un concept, prin simplul fapt că reprezintă un mesaj. Și atunci, de ce să acordăm acest sublim primat doar artei contemporane?

Analiză de caz: pe urmele lui Duchamp

Pentru a înțelege mai bine ce se întâmplă, ne vom referi la un asemenea exemplu de artă conceptuală, din domeniul sculpturii, datând din 2019, mai exact la banana lipită cu bandă adezivă a italianului Maurizio Cattelan intitulată Comedian. În românește, comedian este comediant. Ei bine, Maurizio Cattelan era pe cale să realizeze un simbol sculptural al complexului concept de comediant, sursa sa de inspirație fiind o banană, pe care tot încerca să o transpună într-o formă neperisabilă (piatră, bronz) până când a avut o revelație: Maurizio a înțeles că ceea ce cumpărau tot felul de milionari pe la licitații de artă exorbitante nu era arta în sine, ci opinia despre artă a publicului larg, a curatorului, a criticilor de artă, că arta în sine nu este decât un suport material pentru o idee sau un concept, că, prin urmare, cu cât acest suport material este mai minimalist, cu atât e mai bine pentru idee. Drept urmare, Maurizio a renunțat să mai imortalizeze banana ca simbol-soclu pentru conceptul său, lipind-o pur și simplu pe un perete – cu alte cuvinte, de ce să mai pictezi natura, când poți înlocui periodic fructele?
Dar în ce constă conceptul lui Cattelan? Cel mai probabil, este vorba despre efemeritate, simbolizată de perisabilitatea fructului, și despre sexualitatea virilă, simbolizată prin formă, pe scurt despre erotismul revitalizant, simbolizat inclusiv prin gustul și prin calitățile nutritive ale acestui fruct. Evident, exhibarea acestui simbol stârnește râsul unei bucurii vulgare, dar irezistibile, ca în Povestea poveștilor, comediantul fiind cel care desfide barierele de comunicare și în general ordinea socială, cel care contestă planurile și promisiunile, morala și teleologia, în numele elementarului instinct de supraviețuire manifestat nu prin anarhia panicii și a violenței, ci prin aceea a râsului. Comediantul este avatarul mercurial al regelui îmbrăcat în tot felul de aparențe fără consistență materială, dar și al copilului care rupe vraja ipocriziei cu strigătul său mărturisind adevărul. O banană lipită pe peretele unei instituții respectabile de cultură este o comedie, în sensul moștenit de la Aristotel: de eliberare și de purificare a naturii omenești în sensul anulării unor limitări și preconcepții, a unor ipocrizii comportamentale, dar nu prin teroare și suferință (teroarea istoriei, cum ar spune Mircea Eliade), ci prin purgatoriul râsului și al empatizării cu tot felul de situații ridicole. Banana lui Cattelan este un mic fragment de comedia dell arte.
Această operă de artă (nu banana, ci conceptul de comediant reprezentat cât se poate de minimalist printr-o banană) a stârnit mult entuziasm și a reușit chiar să fie vândută cu peste 100.000 de dolari , în două ediții, a treia fiind donată Muzeului Guggenheim. În timpul vizitării de către public, cineva a vandalizat opera, mâncând-o și lipind înapoi doar cojile. Curatorii au avut grijă să o restaureze, lipind la loc o altă banană – un amănunt relevant pentru ceea ce dorim să arătăm.
Criticii de artă au recunoscut în opera lui Cattelan un demers duchampian. Într-adevăr, Cattelan se afla deja la a doua realizare duchampiană, prima fiind un closet cu totul de aur intitulat America (conceptul lui Cattelan despre America), Marcel Duchamp, ca părinte al artei conceptuale, fiind autorul unor opere celebre: Roata de bicicletă, Fântâna, sau Monalisa cu mustață. Dintre acestea vom comenta în câteva cuvinte sculptura readymade Fântâna, ce constă dintr-un pisoar.
Este arta ceva pe care să urinezi? Duchamp, un supra-realist veritabil, un dadaist, protestează astfel împotriva estetismului, împotriva artei în înțelesul său tradițional, proclamând în schimb arta conceptuală, adică cimilitura vizuală cu nimic diferită în esență de semnele de circulație. Este arta clasică ceva ce ar trebui expus în toaletele publice? Sau poate ceva reductibil, în opinia lui Duchamp, la materii reziduale ale inteligenței și sensibilității omenești, după care, de la un moment dat încolo, nu mai rămâne decât să se tragă apa? Este arta și cultura în general fântâna astfel alimentată de rezultatul a ceea ce oamenii reușesc să filtreze din experiența cea de toate zilele? Este Fântâna un simplu semn de întrebare, o invitație la problematizare, la gândire critică?
Oricum ar fi, filosofia readymade a prins. Iar dacă vrei să iei arta acasă, ca pe un tablou, atunci nu e nevoie decât de instrucțiuni pentru recompunerea vizuală a conceptului și, bineînțeles, de bani, pentru a te și lăuda cu ceea ce deții – adică, în opinia noastră, o formă de problematizare filosofică, în care tot felul de idei și concepte sunt reprezentate în general cu ajutorul unor produse tehnologice (chiar și banana a fost prezentată ca produs al supermarketului și al industriei alimentare, ca un simbol al societății de consum), al unor obiecte de-contextualizate și reintegrate fie într-un mediu contrastiv, inedit, fie într-o așa-numită instalație. Simpla receptare a unui readymade într-un context inedit nedumerește și incită, provocând gândirea critică și problematizarea – în fond, reprezentanții curentului conceptualist mizează pe efectul psihologic al fracturii în logica imanentă a cotidianului, care ne oprește în loc ca un paradox, ca o enigmă conceptuală pe care nu o putem depăși până ce nu-i dibuim rostul, până ce nu o asimilăm ca perspectivă conceptuală și nu o reintegrăm în perspectiva conceptuală generală despre realitate.
Arta conceptuală este o formă de deconstructivism aplicat lumii și realității în care trăim, implicit artei ca ecou al acestei realități, cu scopul declarat de a mina preconcepțiile și judecățile încetățenite, cu temei moral; un demers sartrian și existențialist cu scopul de a inventa și reinventa sensul într-o lume al cărei sens este contestat, în care, datorită mass media, Sartre a ajuns să fie discutat fără a mai fi citit, imaginea lui circulând ca un suport material (și, în mod paradoxal, artistic prin reproductibilitate) al unei concepții despre om și realitate. Din momentul în care ceea ce era menit să fie unicat a putut fi reprodus prin copiere, arta s-a democratizat devenind monedă de schimb pe piața ideilor – dar în felul acesta s-a facilitat nu atât accesul la arta ca atare, ci mai ales accesul la anumite idei despre artă, în mod fatal reducționiste pe fondul unei slabe capacități generale a gândirii critice și pe fondul unei din ce în ce mai slabe aderențe la educație și cultură. În fond, ceea ce Marcel Duchamp recuza ca fiind estetism nu era decât incapacitatea contemporanilor săi de a mai recunoaște în artă frumosul, orbiți fiind de iluzia plăcerii. Dacă e frumos numai ceea ce vă place (pare a le fi spus Duchamp), atunci orice poate fi frumos, pentru că orice plăcere are drept de existență, pentru că, într-o lume a adevărurilor, nu mai există nici un adevăr.
Faptul că o anumită parte din arta contemporană se rezumă la concepte sugerate prin mijloace readymade, uneori atât de minimaliste și efemere, atât de banale, încât pot fi reproduse direct în mintea și imaginația publicului, prin limbaj verbal (în acest sens, cubul alb al artei conceptuale este, de fapt, spațiul abstract al conștiinței), relevă, în opinia mea, diferența esențială față de arta definibilă ca abilitate tehnică pusă în slujba materializării unei viziuni ideale. Imaginează-ți o banană lipită cu bandă adezivă pe un perete, imaginează-ți un pisoar alături de o Monalisa cu mustață – ce poate fi dificil în asta? Arta conceptuală se adresează până și orbilor.
Încercați în schimb să descrieți în cuvinte și să proiectați în mintea cuiva orice exemplu de artă clasică, din domeniul picturii, sau al sculpturii, în situația în care receptorului nu i-a fost dat să vadă măcar o copie, o poză a tabloului, sau a sculpturii respective – misiune imposibilă. Oricâte cuvinte, oricât de elocvente, oricât de poetice, nu vor fi în stare să anticipeze și să înlocuiască șocul confruntării vizuale cu aspectul concret al operei de artă.
În cazul artei tradiționale, avem o consacrare a simbiozei materie-spirit, materia fiind trezită la viață prin colonizarea ei de către Duhul Sfânt, iar materialitatea obiectului de artă având același sens al prezenței în lume pe care îl are prezența trupească a oricărui muritor – din acest motiv intervențiile de ”reîntinerire” a obiectelor de artă, depășind limitele simplei conservări și denumite eufemistic restaurări, sunt condamnabile. În cazul artei conceptuale, acest echilibru (în care nu mai e vorba nici de materie, nici de spirit, ci de o a treia stare de agregare, pentru care nu avem denumire, dar care este un terț inclus cum ar spune Basarab Nicolescu, în care nici materia nu mai e simplă materie, nici spiritul nu mai e transcendență pură) dispare în favoarea conceptului – care, atenție, nu e spirit, ci simplă idee, simplă noțiune, virtualitate sau umbră conceptuală a lumii reale. Ei bine, arta în sens tradițional nu poate fi intermediată și nu poate fi transpusă într-un alt limbaj; ceea ce se poate transpune într-un alt limbaj (discursiv, muzical, matematic) nu este arta ca atare, ci receptarea acesteia de către cineva (poet, muzician, matematician); arta trebuie receptată direct, asemenea unui izvor sau fântâni, din care cineva bea direct ca să înțeleagă, în care cineva se oglindește direct pentru a se regăsi pe drumul fără de sfârșit către sine. Arta în sens tradițional transmite viață în cel mai plenar mod cu putință, este, la nivel anagogic, pâinea și vinul Euharistiei – aici nu încape nici o virtualitate.
Arta conceptuală nu poate fi comparată decât cu apa îmbuteliată: o bei, arunci petul, iar dacă mai vrei, cumperi alta, de același soi, și iarăși arunci petul, renunțând adică la ceea ce nu reprezintă, în mod evident, decât un deșeu. Ceea ce cumperi (uneori la prețuri exorbitante) este un semnificat și posibilitatea de a-l păstra în proximitatea conștiinței cu ajutorul unui semnificant minimal, al unui readymade, al unui pet oricând înlocuibil, în orice context, cu unul similar.
În cazul artei tradiționale, semnificant și semnificat relevă împreună un referent real, obiectul de artă în sine, la care mă pot raporta ca la o fântână, pe când în cazul artei conceptuale semnificantul semnalizează prezența unui semnificat (conceptul) care este totodată și referent, de astă dată abstract, virtual.
Cu Fântâna-pisoar, Marcel Duchamp a prezentat conceptul unei reciclări universale, în care nu a văzut nici o diferență între produsul micțiunii și produsul inteligenței. Dacă a fost ironic, atunci a avertizat împotriva derivei rezultate din dadaism și suprarealism, împotriva derivei conceptualiste, virtualizante, în care omul nu mai crede în abilitatea sa alchimică de a transcende dualitatea materie-spirit prin crearea unui terț inclus ca mărturie despre propria sa natură de terț inclus.

Concluzii – conceptul de artă

Relevantă pentru elucidarea conceptului de artă este reflecția lui Paul Valery conform căreia cuvântul vorbirii zilnice sau al discursului ştiinţific şi filosofic trimite la ceva şi, efemer, se mistuie îndărătul a ceea ce indică – nu la fel se întâmplă cu semnificantul artei conceptuale, nu se mistuie acesta îndărătul a ceea ce indică, adică îndărătul conceptului referențial?
În schimb, spune Paul Valery, cuvântul poetic (și înțelegem prin cuvânt poetic orice exemplu de artă consacrată, indiferent de mijlocul materializării ei) se indică pe sine şi durează; cu alte cuvinte, semnificantul se impune ca un referent rezultat din alchimia marii opere, este un gest întrerupt în timp ce revela frumosul. Pentru că ceea ce are în minte artistul (citându-l pe filosoful H. G. Gadamer) nu este ceea ce are de gând, încât opera de artă va fi o revelație în primul rând pentru creatorul său, sau nu va fi artă. Căci, dacă opera de artă va coincide cu proiectul inițial, cu ceea ce artistul va fi avut inițial în minte, atunci nu se va deosebi cu nimic de munca unui meșter oarecare, croitor, sau tâmplar – va fi operă de adaptare la mediu, proiect încheiat. Ori, opera de artă nu poate fi terminată, ci doar abandonată (din slăbiciune, din lașitate, sau pentru că luându-te cu altele devii neatent), întreruptă, ca un gest care indică revelator absolutul.
Când spunem că ceea ce are în minte artistul nu este ceea ce are de gând, excludem ideea de experiment, de căutare experimentală, de dibuire. Andrei Tarkovski, în cartea sa auto-biografică intitulată Sculptând în timp (Editura Nemira, 2015), referindu-se la ce este și ce nu este artă în contemporaneitatea secolului XX, spune:

Nu e nimic mai absurd decât cuvântul căutare aplicat operei de artă. El este acoperit de slăbiciune, gol interior, lipsa adevăratei conștiințe creatoare, orgoliu gratuit. (...) Arta nu e știință ca să-ți permită să faci experimente. (...) O remarcă deloc lipsită de interes despre acest subiect îi aparține aceluiași Paul Valery: ”Ei (unii dintre pictorii contemporani lui Degas) au încurcat exercițiile cu creația și au transformat în scop ceea ce ar fi trebuit să fie doar mijloace. Și acesta este modernismul . (...) Într-adevăr, arta celei de-a doua jumătăți a secolului al XX-lea a pierdut misterul. În zilele noastre, artistul a început să vrea recunoaștere imediată și deplină (...). (...) este greșit să crezi că metoda poate deveni sensul și scopul artei. (...) Dar ce înseamnă experimentul în artă? Să încerci și să vezi ce rezultă? Dar, dacă nu iese nimic, atunci nu ai ce vedea (...). (...) opera de artă poartă în ea integritatea și perfecțiunea estetică și vizionară asupra lumii – acesta este un organism capabil să trăiască și să se dezvolte după propriile reguli. Se poate oare vorbi despre experiment în cazul nașterii unui copil? E lipsit și de morală, și de sens. (...) Mi se pare amuzant că atunci când Picasso a fost întrebat despre căutarea sa, el a răspuns ingenios și precis, evident iritat de întrebare: ”Eu nu caut, eu găsesc” .

În ce măsură omul, prins în dinamica universală a relației cauză-efect, se poate socoti liber? Ce reprezintă din perspectiva acestei dinamici o lucrare de artă? O sinteză? Dacă ne imaginăm istoria ca structură arborescentă, atunci conceptul de artă, în orice sens, din orice domeniu al creativității umane, nu poate reprezenta decât înmugurirea, floarea și în cele din urmă fructul conținând în sine întreaga esență a copacului – din acest motiv, hermeneutica este întotdeauna recapitulativă. Însă recapitulativ nu înseamnă și exhaustiv din moment ce arborele istoriei nu este ceva în sine, ci este definit de contextul ecosistemului din care face parte: hermeneutizând, se ajunge la intuiția unor semnificații care depășesc istoria acolo unde se sfârșesc rădăcinile, sau cele mai firave dintre ramuri, la un salt intuitiv, la o ruptură de nivel gnoseologic.
Dacă istoria este acest arbore alegoric, atunci fructele, în care am recunoscut operele de artă, au menirea de a fi consumate, asimilate și astfel de a procura puterea înțelegerii și a intuiției întregului. Într-adevăr, nu căutarea definește arta (cel puțin nu căutarea bezmetică), ci faptul de a găsi (căutarea vizionară, întemeiată pe intuiția frumosului ca temei al plăcerii omenești și al bucuriei), căci arta este gest revelator de sine, sau nu este. Așezându-se la lucrul lor, artistul, poetul, filosoful se retrag din lume, își asumă o asceză, merg în pustie, se retrag din istorie și dispar, devenind fructe.

Bibliografie

Ghid de artă: introducere în arta românească, Maria Orosan-Telea / Editura Fundația Interart Triade și Fundația Art Encounters, Timișoara 2017
https://en.wikipedia.org/wiki/Comedian_(artwork)
https://www.etymonline.com/word/comedian
Actualitatea frumosului, H. G. Gadamer, Ed. Polirom, 2000
„Observator cultural”, nr. 1195 (935) 14-20 februarie 2024