Ilustrația: Gustave Courbet, Cerbul (1876)

Într-un context religios naturalist, în care realitatea autentică, „ultimă”, reprezintă ceea ce pur și simplu există și nu ceva de dincolo de aceasta, care ar trebui descoperit de om, universalitatea preocupării religioase a omului devine problematică. Realitatea autentică este deja autentică în cel mai înalt grad cu putință și astfel nu prea mai rămâne nimic de căutat. Nevoia de „sacru”, aproape universală, nu mai poate semnifica o nevoie ontologică de accedere la o realitate mai autentică decât datul imediat.

Nevoia psihologică de „sacru” își poate găsi totuși o explicație chiar și într-un context religios naturalist. Mai mult chiar, ea se poate înfățișa drept o nevoie „serioasă”, puternic implementată în psihologia umană, și nu drept un simplu primitivism cultural, cum se susține uneori. Ea nu ar reprezenta un element cultural atavic, ca în formele brutale de ateism, nici aspirația omului către un autentic mai profund decât datul imediat, ca în religiozitatea tradițională, ci, mai degrabă, un mecanism psihologic cu rol întrucâtva compensatoriu.

 

I.Nevoia funcțională de „sacru”

I.1.Tragedia iminentă a individualității și căutarea unui scenariu „sacru” salvator

Într-un context naturalist, nevoia de sacru ar decurge dintr-un anumit aspect al funcționării umane și anume din faptul că rațiunea umană l-a făcut pe om să conștientizeze că mecanismul său fundamental și anume instinctul de supraviețuire e sortit, în cele din urmă, înfrângerii. Experiența umană implică mecanisme raționale de anticipare, chiar pe termen lung și într-un context cât mai larg, iar aceste mecanisme îi scot la iveală conștienței umane eșecul instinctului său fundamental. Pe cât de compulsivă este nevoia de a ne apăra individualitatea, pe atât de certă este perspectiva eșecului său. Sacrul ar reprezenta perspectiva alternativă pe care omul o caută pentru a atenua sau chiar anihila sentimentul de tragedie pe care i-l stârnește perspectiva individuală. Căutarea sacrului ar fi astfel strâns legată de psihologia eșecului individualității; nu întâmplător, turnura religioasă se produce adeseori în viață ca urmare a unor eșecuri sau, la bătrânețe, în anticiparea eșecului final al mecanismului de supraviețuire.

Prin „sacru”, omul pur și simplu încearcă să vadă dincolo de scenariul fatal al morții, încearcă să îi găsească morții un context „acceptabil”, ba chiar promițător. Omul nu are nevoie propriu-zis de o salvare fiindcă el pur și simplu nu știe ce urmează morții; nu știe nici măcar că urmează nimicul. Amenințarea morții și modul în care este interpretată moartea e problema, nu moartea însăși. „Sacrul” este scenariul mai larg care trebuie integrat în psihicul uman pentru a putea da un sens morții individualității, care ar permite interpretarea sa în alte moduri decât cel de finalitate implacabilă a tot ceea ce e de urmărit într-o viață și care, astfel, ar putea atenua drama psihologică a amenințării morții.

Așa că omul are nevoie să „știe” ceva ca să nu rămână cu amenințarea posibilului nimic. O astfel de perspectivă, pentru el, o ființă rațională care trăiește în mare măsură prin anticipații, urmărind în mod deliberat valori clar definite, e de-a dreptul devastatoare. Omul are nevoie de perspectiva sacrului ca să nu fie sufocat în perspectiva plină de tragic a individualității care eșuează. De perspectiva sacrului are nevoie omul, nu de sacru, iar aceasta întrucât el oricum trăiește în sacralitatea ultimă a naturalului.

În context naturalist, nevoia de sacru nu întruchipează o nevoie decisivă de a evada din această lume către un alt plan, sacru, către un „Dumnezeu”. Nevoia de sacru constă, mai degrabă, în nevoia de a conștientiza faptul că ceea ce există, cu toate neajunsurile pe care i le induce condiției individuale, reprezintă realitatea autentică, fără greșeli care ar trebui neapărat remediate de om, realitatea „sacră”, am putea spune. Nevoia omului de sacru nu se datorează faptului că ar trăi într-o lume „căzută” (cum se susține în creștinism) sau „iluzorie” (ca în unele școli hinduse sau budhiste), care ar trebui depășită, ci faptului că omul nu este împăcat cu realitatea, pe care o judecă prin prisma propriei sale individualități și astfel alunecă în tragedie. Sacrul este perspectiva care îl împacă pe om cu ceea ce, pur și simplu, este. La fel ca în religiile tradiționale, sacrul îi conferă omului pace și speranță.

 

I.2.Sacrul – mecanism psihologic, nu plan în care și-ar găsi omul împlinirea

Omul are nevoie de o perspectivă „sacră” din care să își trăiască viața nu pentru a se „sacraliza”, viața sa fiind oricum parte din derularea sacră a Cosmosului. Omul are nevoie de o perspectivă sacră pentru a „ști” că este în sacru, pentru a „crede” lucrul acesta, pentru „a-l simți cu inima”, pentru a nu se lăsa acaparat de tragedia iminentă a egoului. Omul nu are nevoie de o perspectivă sacră pentru a accede la sacru, pentru a se împlini, el fiind „împlinit” prin simplul fapt că este, ci pentru a conștientiza sacralitatea și „împlinirea” sa. Sacrul nu împlinește viața ci doar o face demnă de a fi acceptată sub toate aspectele sale, inclusiv sub cele ce se opun egoului.

Problema sacrul nu face referire atât la un aspect ontologic ci, mai degrabă, la unul psihologic-cognitiv. Principala dilemă implicată de sacru este cum să se integreze o perspectivă „sacră” doar vag conturată, deloc pe potriva ambițiilor cognitive umane care tânjesc după certitudine, în psihologia umană tributară egoului. Problema sacrului ține mai degrabă de calibrarea cunoașterii și a psihicului decât de accederea la o anumită realitate superioară.

Perspectiva sacrului are, în bună măsură, un rol „terapeutic” la nivelul experienței umane. Îl vindecă pe om de perspectiva eșecului individual care i se vădește atunci când se agață de ego și se focalizează decisiv asupra perspectivei individuale. Perspectiva vastă a sacrului reprezintă remediul la perspectiva irevocabil tragică a individualității. Sacrul îl vindecă pe om de boala letală a individualității terestre. Această patologie este inerentă condiției umane; orice ființă se naște cu un compulsiv instinct de conservare care o smulge din împăcarea cu ceea ce este și o constrânge la a urmări ceea ce egoul stabileşte că ar trebui să fie. Aceasta e păcătoșenia umană, din care ne „mântuie” perspectiva sacră.

Sacrul nu schimbă în om altceva decât psihologia, lejeritatea vieții, care nu se mai poticnește și nu se mai revoltă irevocabil în fața înfrângerilor pe care le suferă individualitatea. Perspectiva sacrului nu suplimentează viața cu nimic, nu o împlinește, ci doar îi facilitează derularea. Este mai degrabă o artă de a trăi neajunsurile individualității decât accederea la un nivel superior individualității.

 

  I.3.Implementarea psihologică a „sacrului” prin „credința de neclintit”

Foarte relevantă pentru faptul că, în cazul scenariului sacru, aspectul psihologic e mai important decât cel pretins „salvator” este tendinţa religiilor spre dogmatism, insistenţa asupra importanţei „credinţei absolute”. Religiile par mai degrabă interesate să implementeze puternic perspectiva sacră în psihicul omului decât să o confrunte pe aceasta cu realitatea. „Crede şi nu cerceta!” Am putea spune că religiile tradiționale par resemnate cu imposibilitatea de a găsi un adevăr religios care să reziste testării şi, drept urmare, au decis să lase baltă acest aspect şi să se concentreze pe cel psihologic. Au decis să apere chiar cu violenţă implementarea fermă a perspectivei religioase în psihicul uman. Îndoiala, necredinţa sunt prezentate drept păcate grave, chiar dacă disproporția dintre nivelul intenționat de discursul teologic și atestările sale empirice justifică măcar simpla prudență epistemică. Însă, chiar și așa, religiile tradiționale tind să elogieze „credința de neclintit”. Sub aspect psihologic, aceste religii au dreptate: este deopotrivă foarte important și foarte dificil ca omul să se deschidă spre scenarii mai vaste decât poate vedea cu claritate cu privire la Univers și la sine însuși. Problema fundamentală a omului e „necredința” în astfel de scenarii, justificată de standardul epistemic ridicat al omului rațional. Raționalitatea umană, deși în general conștientă de propriul failibilism, tinde să funcționeze pe principiul certitudinii, să facă abstracție de indeterminat, și astfel să adopte cu fermitate mult mai evidenta perspectivă a individualității. Dogmatismul este corect în intenția sa psihologică, care vizează asumarea cu curaj, într-un mod care forțează psihologia naturală, a unei perspective mai largi și punerea în discuție a perspectivei individuale.

 

I.4.Sacralitate cu și fără perspectiva sacrului

Astfel că, într-un context religios naturalist, sacrul pare să reprezintă mai degrabă o nevoie „funcțională” a omului decât una existențială. Perspectiva sacrului nu îi conferă o valoare superioară vieții. Condiția umană, prin simpla sa existență, prin simplul fapt că este inclusă în ceea ce este, e sacră. Și cea mai lipsită de conștiența sacrului viață este totuși parte din derularea – am putea spune – sacră a realității. Viața unui animal este la fel de „sacră” ca viața unui om prin simplul fapt că este. Animalul nu este rupt de sacru; el este doar rupt de nevoia dobândirii unei „perspective a sacrului”. Animalul poate funcționa în realitatea sacră prin faptul că pur și simplu este, poate participa la sacralitate fără a înțelege altceva decât pasul mic pe care îl are de făcut întru sacru. În viața sa, care nu trece prea mult dincolo de imediat, animalul nu are nevoie de o perspectivă prea largă și, cu atât mai puțin, de perspectiva de o amploare maximă a sacrului. Animalul participă la sacru, la ceea ce este, cu pași mici, focalizat asupra imediatului. Mecanismul psihologic al animalului nu îi induce acestuia nevoia să vadă mai mult decât segmentul limitat pe care îl acoperă experiența sa.

Condiția umană implică însă un alt tip de mecanism, un alt tip de experiență. Omul participă la realitatea „sacră” folosindu-se în mare măsură de înțelegere, „văzându-și” participarea sa dintr-o perspectivă largă. Tocmai aici apare elementul angoasant care declanșează goana după sacru. Omul vede suficient de departe și cu suficient de multă claritate încât să înțeleagă că tendința sa fundamentală ca individ și anume perpetuarea individualității, supraviețuirea, este sortită eșecului. Această perspectivă „damnată” îl instigă pe om către căutarea unei perspective mai largi, care să „răscumpere” drama individualității. Și de aici apare nevoia de „sacru”.

Distincția dintre sacralitatea umană și cea animală e mai degrabă funcțională decât ontologică. Omul tânjește după înțelegerea sacrului întrucât mecanismul său psihologic îi cere acest lucru. Nu este vorba despre ridicarea omului mai presus de natural prin adoptarea perspectivei sacre, trăire care animalului i-ar fi inaccesibilă. Mai degrabă, este vorba despre modalități diferite de a „consuma” sacrul.

 

     I.5.„Inima” care aspiră după sacru

Principala problemă – și e vorba de una apăsătoare – pe care o implică perspectiva „sacră” este cum să fie aceasta integrată în mecanismul psihic uman. Raționalitatea umană preferă ipoteze având un grad ridicat de probabilitate și astfel devine deopotrivă problematică și tulburătoare operarea cu un element foarte important pentru asigurarea confortului psihic în fața provocării ridicată de eșecul individual dar care totodată este extrem de vag conturat.

Perspectiva sacră implică o modelare specifică a psihologiei și rațiunii umane însă este vorba despre o procedură mult diferită de introducerea oricărui alt element cognitiv în mecanismul psihologic. Perspectiva sacră se vrea a fi o teorie dar nu reușește să se constituie într-o teorie satisfăcător de plauzibilă și de bine conturată. Mai degrabă, se prezintă drept o vagă și neclar conturată, plauzibilă poate, dar foarte incertă, ipoteză.

Tocmai din această cauză, sacrul este adeseori asociat cu „credința” și cu „inima”. Existența unui astfel de nivel „răscumpărător” al eşecului individual nu se arată cu un grad satisfăcător de certitudine astfel că luarea sa în seamă presupune și mecanisme psihologic-cognitive mai atipice. Tocmai în acest sens, este vorba și de o atitudine a „inimii” în acceptarea sacrului. Nefiind nici o certitudine de netăgăduit, nici o perspectivă cu care omul să se confrunte în mod acut în viața de zi cu zi, exceptând acele momente de criză când eșecul individualității se arată ca iminent, e nevoie și de o doză de „chef/interes”, de disponibilitate existențială, pentru a lua în seamă sacrul în viața obișnuită. Altminteri, în majoritatea circumstanţelor vieţii, în care focalizarea asupra realizărilor individuale reprezintă o opțiune realizabilă, el poate fi ignorat.

Groaza de eșecul personal, fie prin moarte fie prin neîmpliniri, forțează individul să privească dincolo de sine. Altminteri, mecanismul uman e destul de mult articulat pe funcționarea egoistă. Deși există elemente de comportament empatic, altruist, chiar și în cazul mecanismelor animale, mecanismele egocentrice par să acapareze, cel mai adesea, ființa individuală, fie că aparține regnului uman sau animal.

Dintr-o perspectivă naturalistă, „păcătoșenia” omului, care îi este imputată de majoritatea sistemelor religioase, ar putea fi reinterpretată tocmai ca această neloialitate a sa față de întreg. Deși funcționează în întreg, deși depinde de întreg, persoana se focalizează excesiv asupra individualității sale. Și, la fel ca în cazul păcatului înnăscut, aceasta nu reprezintă o „vină” psihologică, o opțiune „greșită” a omului, ci un dat al naturii sale, care trebuie remediat prin eforturi deliberate, prin optimizarea funcționării astfel încât să se țină cont și de Întreg.

Chiar și în cazurile în care există aplecare spre nivelul „sacru” al realității, rațiunea umană nu poate găsi nimic cert în această privință și astfel ceea ce împinge înainte individul în căutare nu e promisiunea că ar găsi ceva satisfăcător cât, mai degrabă, dorința apăsătoare după indiciile acelui nivel „sacru”. Mai degrabă decât o promisiune cognitivă, sacrul reprezintă remediul deficitar din punct de vedere cognitiv la o neliniște existențială și, de aceea, în abordarea sacrului, cognitivul deficitar e amestecat cu speranța. Adoptarea unei perspective sacre necesită adeseori și o zdruncinătură existențială, care să oblige individul să ia în calcul și eșecul egoului, să îi inducă acestuia nevoia de a adopta o perspectivă mai amplă.

Tocmai din această cauză, religiile asociază adeseori înclinația spirituală mai degrabă cu „inima” decât cu cunoașterea. Adeseori, în religiozitatea tradițională, se pune chiar în opoziție cunoașterea umană și „intuiția” sacrului, sugerându-se astfel că indiciile empirice mai degrabăp dezaprobă aplecarea spre o astfel de perspectivă – insuficient de plauzibilă și, oricum, vag conturată – și că doar o înclinație psihologică aparte, originată în „inima” tulburată de moarte ar justifica căutarea sa.

 

I.6.Ingrata condiție intermediară a omului

Marea problemă pe care o ridică „sacrul” este că omul vede suficient de departe încât să vadă clar drama individualității dar nu suficient de departe încât să integreze, cu un nivel satisfăcător de claritate, individualitatea într-un context mai larg, în care să își găsească un sens dincolo de moarte. Ființa umană e cât se poate de conștientă de existența problemei, chiar apăsată de aceasta, însă nu are încă suficiente abilități cognitive încât să distingă o soluție.

Situația e chinuitoare întrucât, pe cât e de importantă salvarea din perspectiva morții iminente, pe atât sunt de fragile din punct de vedere cognitiv scenariile care promit salvarea. Tocmai din acest motiv, omenirea a folosit adeseori sabia pentru a-și apăra fragilul dar extrem de importantul scenariu salvator. Și tot din cauza fragilității cognitive, acest sacru închipuit în fel și chip, a revendicat, de cele mai multe ori, certitudine. Importanța existențială a „sacrului”, coroborată cu fragilitatea sa epistemică, justifică, din punct de vedere psihologic, toate aceste demersuri. Abia când standardele epistemice au intrat în conflict fățiș cu revendicările religioase, când scenariile propuse de religiile tradițșionale s-au vădit ca fiind în mare măsurî incompatibile, omenirea a consimțit la o încercare de a înfrunta viața dintr-o perspectivă agnostică, cu un „sacru” minimal explicitat.

Actuala specie umană pare a întruchipa o condiție intermediară, destul de ingrată, între animal, ființa pe deplin mulțumită cu imediatul, și o ființă preponderent cognitivă, care se folosește în mare măsură de viziune, de scopuri. Omul rațional își cunoaște cu certitudine sfârșitul individualității însă doar întrezărește vag contextul în care apare individualitatea și care i-ar putea oferi acesteia speranță dincolo de sine. Statutul epistemic al conștientizării problemei nu se regăsește nici pe departe în investigația către o soluție.

 

II.Întemeierea rațională a perspectivei „sacre”

            II.1.Plauzibilitatea perspectivelor „sacre” și evaluarea lor rațională

Chiar și dependentă de „cheful” omului pentru a fi demnă de luat în seamă, perspectiva sacră nu reprezintă o construcție pur aleatorie, care ar fi de acceptat „prin credință”, cum se susține în unele religii. Atitudinea religioasă nu poate fi disociată de elementul existențial al speranței cum că dincolo de limitele individualității terestre mai e ceva, ba chiar că mai e enorm. Însă așa deficitară cum e din punct de vedere cognitiv, orice propunere de perspectivă sacră care i se înfățișează umanității trebuie totuși evaluată rațional. Chiar dacă avem de-a face cu grade nu foarte ridicate de plauzibilitate, compensarea deficitului cognitiv cu pasiunea, rezultând într-o „credință de neclintit”, într-o „credință fierbinte”, însă lipsite de fundamentare cognitivă, ar introduce un element de aleatoriu în opțiunea religioasă a omului.

De altfel, nici nu e corect să se vorbească despre o singură perspectivă a sacrului care trebuie evaluată rațional, ci despre multiple scenarii „sacre” pe care și le-a imaginat omenirea de-a lungul timpului. Pare mai degrabă utopică ideea că toate religiile spun acelaşi lucru şi că toate sunt propriu-zis „adevărate”. Mai degrabă, se poate spune că toate pornesc din aceeași nevoie de a depăși criza individului muritor și că toate propun un scenariu mai larg decât putem vedea în mod obișnuit, scenariu care ar atenua sau chiar ar îmbrăca în glorie eșecul individualității terestre. Scenariile însă variază enorm și sunt adeseori incompatibile între ele. Universalitatea preocupării religioase atestă angoasa existențială a omului dar rezultatele preocupărilor, prin divergența lor, par mai degrabă să indice fie că nu există o soluție (cum susțin formele radicale de ateism) fie că omul este încă departe de a găsi, în mod indubitabil, acel scenariu care îl „salvează” de sub amenințarea nimicului și a eșecului individualității.

 

  II.2.Plauzibilitatea și promisiunile ordinii

Abordarea naturalistă încearcă să instituie perspectiva „sacră”, în sensul de perspectivă trans-individuală în care se derulează viața umană și care îi dă, sau măcar îi poate da, un sens supraindividual, sub forma unei ipoteze cognitive – fie ea și una slab întemeiată. În ciuda dificultăților acestei sarcini, se poate formula o ipoteză de tip religios, rezonabil de plauzibilă, în manieră științifică. Ea nu e ipoteza tradițională, personalistă, dar reușește totuși să dea omului o speranță dincolo de finalul individualității terestre. Nu se poate constitui nici sub forma unei dogme certe, care să fie îndreptățită la credință absolută, dar rațiunea umană permite totuși să întrezărim vag ceva care justitifică măcar un dram de speranță.

Analizat ştiințific, Universul se arată drept un sistem ordonat și e rezonabil să fie considerat drept un mecanism bine articulat. Acesta e un punct important de divergență față de unele religii tradiționale, care se raportează negativ la lume și aspiră la „salvare/mântuire” de aici. Naturalismul, prin orientarea sa asupra datului, a imanentului, nu prea poate întemeia vreo concepție referitoare la o acțiune „salvatoare”, „restauratoare”, a Universului, venită din afara sa. Mai degrabă, sunt de căutat în lume, în Univers, indicii ale unui posibil bine. Sunt mult mai numeroase indiciile unei ordini atotacaparatoare, care ar putea contextualiza, în moduri încă neînțelese de noi, drama umană și i-ar da un sens, decât indiciile unei intervenţii divine „mântuitoare” sau ale unor demersuri umane cu același efect. Din perspectivă naturalistă, ordinea cosmică e marea promisiune și speranță a omului. „Încrederea” în ordine, plus remarca banală cum că există extrem de multe necunoscute cu privire la Univers și la ce reprezintă omul în Univers, lasă loc la nenumărate scenarii, unele putând conferi speranță.

Perspectiva vastului Univers ordonat pune în discuţie asumpția pre-reflexivă a simțului comun, care înfățișează viața umană drept un bine cu totul excepțional, care trebuie apărat cu orice preț în fața unui Univers perceput mai degrabă ca advers. Implicit, pune în discuție și crizele pe care le induce această perspectivă. Nu pune mare lucru în locul acestei presupoziții a simţului comun ci doar lasă deschisă o plajă infinită de posibilități.

Aceasta ar fi o „religie” naturalistă plauzibilă, cea care ne pune în față un Univers ordonat și foarte puțin cunoscut, în care iau naştere nişte serii de experienţe destul de raționale dar nu îndeajuns încât să și știe ce e cu ele în Univers. E loc de multă speranță aici și doar insistența de-a dreptul dogmatică asupra interpretării situațiilor în acord cu asumpțiile tacite ale simțului comun naște tragedia. Odată cu evoluția cunoașterii umane, acest scenariu minimal ar putea fi gradual completat; încet încet, am putea întrezări ce e omul și de ce apare în Univers. Însă momentan suntem încă la începutul acestui demers. Nu putem spune mare lucru dar putem lăsa loc pentru speranță. Abordarea chiar insuflă o anumită „relaxare”, întrucât Universul își derulează în mod implacabil curgerea ordonată.

 

    II.3.Raționalitate și sensibilitate în întemeierea unei perspective sacre

Din perspectivă naturalistă, întâi de toate, religia reprezintă o chestiune rațională, cognitivă, chiar dacă e vorba de o cunoaștere foarte vagă. Umanitatea dobândeșteperspectiva religioasă, „sacră”, asupra Universului în principal pe cale rațională și nu pe misterioasele și ambiguele căi ale simțirii „inimii”.

Omenirea a avut deseori tendința să expulzeze religia, problema sacrului, din sfera cunoașterii obișnuite și să o pună pe seama unor surse cognitive extraordinare (revelații, intuiții mistice) sau să o considere accesibilă tuturor oamenilor dar pe căi destul de vag specificate. Sunt frecvent vehiculate afirmații de genul „pe D-zeu nu îl cunoști cu mintea, ci cu inima”, sugerându-se astfel că accederea la sacru se face altfel decât pe calea cunoașterii. În protestantism, de exemplu, se invocă în mod constant simțirea prezenței lui Isus. Fundamentarea religiei în anumite trăiri comune ale ființelor a fost vehiculată și în medii filosofice, în special în perioada romantică (de ex., la Max Muller, Fr. Schleiermacher). Probabil că motivul pentru care s-a căutat o întemeiere alternativă a spiritualității este tocmai imposibilitatea de a fundamenta în mod satisfăcător cunoașterea religioasă prin apelul la sursele cognitive obișnuite.

Abia de puțină vreme încoace, omenirea a consimțit să renunțe la aroganța cognitivă și să accepte că unele lucruri, chiar unele importante, ar putea rămâne necunoscute omului care astfel ar fi forțat să bâjbâie prin Univers, mai mult cu speranță decât cu cunoaștere. Chiar dacă abordarea nu e tocmai nouă, budhismul Hinayana fiind agnostic până la a refuza chiar și întrebările cu privire la sacru, abia recent Occidentul a acceptat să „lucreze” și cu necunoscute majore în problemele importante ale vieții. Deficiența cognitivă era greu de acceptat și astfel se încerca o fundamentare solidă a cunoașterii religioase, însă în alte surse cognitive decât cele comune.

Deși naturalismul înclină mult spre agnosticism, perspectiva sacră asupra lumii, foarte deficitară din punct de vedere cognitiv, își are totuși originea în principal în rațiunea umană comună. Chiar dacă este verosimilă existența anumitor simțiri umane sau chiar animale care să fie focalizate nu asupra individului ci care să treacă dincolo de el, acestea nu sunt suficient de clar conturate și de intense încât să dea naștere unui domeniu al civilizației atât de puternic cum pare să fie religia. Trăirile care trec dincolo de individ, cum ar fi resemnarea liniștită, empatia, sunt prea limitate și prea vagi ca să poată „fundamenta” o perspectivă religioasă asupra Universului. Ele o pot cel mult sprijini.

Religia ia naștere atunci când rațiunea își pune întrebări cu privire la moarte și la sensul de dincolo de moarte și încearcă să schițeze răspunsuri la acestea. Prin urmare, religia rezultă dintr-un impas al rațiunii și reprezintă un produs al rațiunii, chiar dacă gradul său de întemeiere epistemică nu se ridică la nivelul altor științe.

 

   II.4.Sacru și sensibilitate

Pe de altă parte, au fost remarcate anumite simțiri ale ființelor vii care par să fie întemeiate într-o perspectivă mai largă decât cea individuală sau care chiar sfidează instinctul de supraviețuire focalizat asupra individului. De exemplu, există specii de animale, cum ar fi elefanții, care se duc să moară în locuri destinate finalului. Această împăcare și chiar asumare firească a morții sfidează aservirea față de individualitate; ba chiar, am putea spune că, fără a „ști” ceva cu privire la moarte, animalul o „simte” ca parte din firesc. Oricât ar fi de rudimentar și de tributar instinctului de supraviețuire, un animal poate experimenta și o împăcare cu eșecul acestui instinct. Ba chiar, își „face datoria” față de moarte, ducându-se să moară în locuri destinate tocmai derulării eșecului individualității.

Ceva similar putem vedea uneori și la oamenii simpli, fără preocupări religioase, care își acceptă moartea cu un firesc care sfidează instinctul de supraviețuire și atașamentul față de individualitate. Ei nu „știu” nimic despre ce e dincolo de individualitate și poate că nici măcar nu și-au pus întrebări pe această temă. Însă împăcarea lor cu moartea sugerează existența unui sentiment, poate nu clar definit, care acaparează și depășește instinctul de supraviețuire. Am putea spune că acesta e deja un sentiment „religios”.

Totuși, aceste eventuale și chiar plauzibile „sentimente” religioase, care există independent de concepțiile religioase, par să ia cel mult această formă a împăcării cu derularea naturalului, inclusiv atunci când derularea cosmică zdrobește egoul. În plus, trăirile umane de acest tip au un grad foarte ridicat de ambiguitate astfel încât ele nu pot fundamenta o perspectivă „sacră”, chiar dacă o pot oarecum sprijini.

Într-o abordare naturalistă, existența unor astfel de trăiri ale omului, mai degrabă senzitive decât raționale, nu se poate constitui într-un argument în favoarea unui eventual caracter supra-rațional al religiei. Nu ar fi nimic „mistic”, „magic”, „paradoxal”, „trans-rațional”, în existența unui eventual sentiment de împăcare cu întregul. Existența și autenticitatea acestor trăiri e de investigat și de validat într-un mod rațional, asemenea investigației psihologice asupra oricărei alte trăiri umane. Ar putea rezulta o eventuală „știință psihologică” a simțirii conexiunii dintre om și întreg. O asemenea știință, care ar analiza ce anume favorizează și ce anume estompează această trăire, s-ar putea constitui într-un temei de natură științifică al practicii spirituale. Iar această știință a practicii spirituale ar fi la fel de rațională ca orice alt capitol al psihologiei. În fond, o astfel de știință ar analiza niște fapte psihologice și anume raportarea psihologică, în condiții de deficit cognitiv, a ființelor vii la mediul larg, care le înconjoară, le precede și le succede.

 

   II.5.Sacrul – dinspre rațiune către simțire

Conform cu această abordare de tip naturalist, principalul aspect emoțional, de „simțire”, asociat religiei și „sacrului” nu este cel de fundamentare ci, mai degrabă, cel de asumare. Este vorba de modalitatea și de măsura în care un om reușește să integreze perspectiva rațională vagă a nivelului supra-individual, a „sacrului”. Chiar și „simțită”, religia merge totuși de la cunoaștere spre simțire. Sacrul reprezintă o problemă/dilemă a ființei raționale și integrarea acestui nivel în întregul ființei se face de la rațiune spre „inimă”. Tocmai din acest motiv, marii zeloți ai fiecărei religii, ale căror inimi au bătut cu putere pentru religia în cauză, s-au dedicat nu unei religii pe care ar fi „simțit”-o în mod spontan, ci celei în care au fost crescuți sau la care s-au convertit. Mai întâi e cultura, anturajul religios, cunoașterea, și abia apoi se ajunge și la „inimă”.

Nu pare realistă o eventuală „sacralizare” decisivă a omului prin adoptarea perspectivei sacre, astfel încât ea să devină principala trăire spontană a omului; pare utopic să putem adopta această perspectivă ca perspectivă de referință. Cel mai probabil, experiența umană e constrânsă să concilieze perspectiva individuală adoptată instinctual și perspectiva mai degrabă rațională, întrezărită de minte, a sacrului. Ca ființe preponderent cognitive, vom fi în bună măsură modelați de rațiune. În caz că există trăiri spontane ale ordinii cosmice, acestea ar putea fi optimizate prin adoptarea perspectivei raționale a sacrului. Totuși, actualul stadiu de evoluție a speciei umane pare încă destul de „animalic” în pornirile sale spontane iar sacrul pare a fi o chestie care îi parvine preponderent dinspre rațiune.

Așa că principala problemă afectiv-existențială pe care o ridică religia nu ține atât de fundamentarea, instituirea ei (proces mai degrabă rațional), cât de asumarea ipotezei vag conturate a „sacrului” la întregul nivel al ființei individuale, inclusiv sub aspectele sale valorice, etice. Provocarea existențială a religiei nu e să faci cumva, în moduri niciodată clar precizate, ci doar indicate vag prin afirmații gen „deschide-ți inima”, „lasă-l pe Dumnezeu să preia controlul”, încât să „simți” spiritualul. Principala provocare existențială a perspectivei sacre, cu origini raționale, e cum să fie implementată în mecanismul psihic, la toate nivelurile, inclusiv în cel al valorilor. Problema e cum să ajungi să accepți „cu toată inima” perspectiva sacră întrezărită rațional. Presupune o doză de curaj, de risc existențial, să nu te focalizezi în mod ultim asupra individualității, și să încerci să privești, cu seriozitate chiar, și la vag întrezărita totalitate.

 

III.Implicațiile existențiale ale asumării „sacrului”

III.1.Sacrul care depersonalizează și năucește

Cu toată ambiguitatea ei, perspectiva sacră a naturalismului „spune” ceva omului. Diferă de religiile tradiţionale care, foarte îndrăzneţe, dau soluţii pretins clare şi ferme pentru „sacralizarea” individului. Dar, din puţinul pe care îl expune, se poate infera o concluzie destul de relevantă pentru valorile umane. Aceasta ar fi că realitatea, Cosmosul, include indivizi, însă, în Univers, punctul ultim de referinţă nu pare a fi persoana individuală. Spiritualitatea naturalistă afirmă și chiar elogiază participarea, până la consumare, a persoanei la Cosmos.

Această perspectivă implică o etică „depersonalizată”. Nu mai este vorba despre edificare umană ci despre funcționare într-un întreg. Omul nu trebuie să se construiască pe sine, ci doar să pună umărul la un întreg situat mai presus de personalism. Valorile personale nu mai sunt ultime ci participă la o realizare cosmică trans-personală. În felul acesta, se diminuează considerabil importanța persoanei.

Se favorizează empatizarea, focalizată asupra întregului, în detrimentul individualismului deşi nu se spune mare lucru despre cum ar trebui ființa individuală să trăiască empatizarea, până la ce limite. Perspectiva „sacră” a naturalismului sfidează dorinţa de cunoaştere atât de puternic implementată în om. Atâta timp cât persoana reprezenta punctul de referință, se putea susține, în mod rezonabil, că omul „ştie” ce vrea, care sunt valorile cele mai înalte la care să râvnească. Perspectiva „sacră” naturalistă depersonalizează viața, arătând că ea se derulează într-un context larg, care se infiltrează și chiar intră în constituția noastră cea mai intimă, dar pe care nu îl cunoaştem mai deloc. Imixtiunea întregului nefamiliar în persoana umană face să nu mai putem stabili clar valorile spre care ar fi rezonabil să tindem.

În bună măsură, empatia aruncă individul în orbecăială întrucât presupune asumarea întregului, cu tot necunoscutul său. E mult mai greu să gestionăm „interesele” adeseori aparent conflictuale ale întregului decât să urmăm dorințele unui ego, fie el și unul lacom. Practicarea empatiei e învăluită în multe necunoscute, chiar în necunoscute „tehnice”. Astfel, nu este deloc evident cum să se balanseze empatia şi individualismul. Astăzi umanitatea tinde să respecte viaţa non-umană dar nu este deloc clar care este limita până la care poate merge cu acest respect, altminteri de apreciat. În timp ce vegetarianismul pare o opțiune rezonabilă, renunțarea la deratizare sau la dezinsecţie e departe de a împărtăși același statut.       Astfel că religiozitatea naturalistă fundamentată în întreg proclamă că suntem în sacru, justifică astfel o anumită relaxare, serenitate, proclamă înfrățirea cu tot ceea ce există, dar nu ne spune prea clar cum sunt de gestionat relaţiile din marea familie cosmică.

În actualul stadiu al cunoașterii, surpriza e marea promisiune a persectivei sacre a naturalismului. Aceasta, concomitent cu o anumită depreciere nemiloasă a familiarului. Viața sacră nu mai e închipuită drept o extensie a ceea ce știm, nu mai e despre persoana umană care și-ar găsi împlinirea valorilor personale în Paradisul cel plin de odihnă, unde se stă la masă cu Dumnezeu, ci despre un ceva cu totul necunoscut. Trăirea sacrului înseamnă asumarea întregului vag întrezărit, debarasarea de personalismul excesiv şi, mai ales de cultivarea personalismului, bâjbâirea întru totalitate, dar cu totalitatea în inimă, şi deschiderea către surprizele cosmice. Orice mândrie personală pică iar speranța trebuie neapărat combinată cu receptivitatea necondiționată.