Amintire cu Neagu Djuvara / Cristian Florea

 

 

Așa cum aveam să-mi notez în caiet câteva zile mai târziu, pe 29 august luam trenul spre București pentru întâlnirea cu Neagu Djuvara, care tocmai împlinise, pe 18 august 98 de ani (dar, potrivit calendarului nou, urma să-i împlinească peste două zile!). Prilejul – lansarea ediției a VI-a, ilustrată, a fascinantei cărți Civilizații și tipare istorice, pe terasa librăriei Humanitas de la Krețulescu, unde am mers însoțit de Nona. Abia așteptam să îl văd în carne și oase pe cel pe ale cărui cărți trăsesem brazde întregi cu creionul. Îmi pregătisem lecțiile de acasă, așa că, după prezentarea volumului, în timpul sesiunii de autografe, ajuns în fața lui l-am „zădărât” cu o întrebare al cărei răspuns știam că e fără soluție, dar care mă muncise mult timp după ce citisem cartea. Era genul acela de lectură în urma căreia rămâi multă vreme melancolic, gândindu-te că, în fond, nu suntem decât jucării în mâinile oarbelor forțe cosmice sau ale zeilor. Formularea întrebării a fost de trei ori dificilă, în primul rând fiindcă eram conștient de provocarea intelectuală pe care o presupunea, în al doilea rând din cauza emoției de a mă afla în fața acestui venerabil moșneag cu timbru cuceritor și maniere alese, pe care îl îndrăgisem, dar și pentru că a trebuit să o repet de trei ori, căutând să articulez cuvintele cât mai tare și mai distinct, ca să le poată auzi.

„În cartea dumneavoastră vorbiți de «legi universale», de «necesități istorice» ca faze obligatorii prin care trec, în mare, toate civilizațiile. Cum se împacă aceste concepte, care fac din om jucăria sau marioneta acestor forțe impersonale, cu liberul-arbitru și responsabilitatea morală a omului pentru actele sale, de care vorbește Isaiah Berlin în «Inevitabilitatea istorică»?”

În fine, a treia oară a înțeles întrebarea și fața i s-a destins, câștigând acea mină poznașă care îl face atât de simpatic. Făptura i s-a revigorat deodată, după efortul de concentrare pe care îl făcuse pentru a înțelege ceea ce spun. A ridicat capul din piept și, privindu-mă țintă cu ochi scânteietori, dintr-o dată a râs zgomotos, replicând cu vădită satisfacție:

«Ha-ha! Să știi că nici un filozof nu a fost în stare să răspundă la această întrebare! Ni-meni nu a putut să răspundă», a silabisit, accentuând dramatic, cu vibrato-ul laringian al vocii sale inconfundabile. Ar mai fi vrut să spună ceva, însă cei din spate care așteptau la rând pentru autografe n-au mai avut răbdare să aștepte completările și atenția i s-a orientat către următoarea persoană.

La rândul meu, după ce a terminat semnăturile, aș fi dorit să pot relua și să aprofundez discuția, pentru că rămăsesem acum mult mai puțini dar, după câteva schimburi de vorbe, când mă pregăteam să mă așez la una din măsuțele cu tineri din jurul lui, câțiva s-au grăbit să-i cânte „La mulți ani!”, iar atmosfera favorabilă dialogului „filosofic” s-a risipit.

 

Pentru că mi-am amintit această neînsemnată întâmplare, dar care este mica mea experiență ce l-a avut ca interlocutor în carne și oase, vreau să spun aici, în câteva rânduri, cum l-am perceput pe Neagu Djuvara din aparițiile televizate, dar mai ales din cărțile sale, între care Amintirile din pribegie sunt, poate, cele mai potrivite pentru a-i înțelege viața și personalitatea.

Fie prin interviuri televizate sau radiodifuzate, fie prin cărți, prin conferințe sau audiobook-uri, toate modalitățile prin care ne-a devenit familiar, au conturat o personalitate de un magnetism irezistibil, o minte „brici”, un spirit viu, iscoditor, cu criterii sigure dublate de fler și de o memorie capabilă a pune în relație date aparținând celor mai diverse domenii, pentru a formula sau reliefa un adevăr, a da unui anumit fapt semnificația desprinsă de cotidian, cu relevanță pentru istoria și civilizația lumii. Felul lui de a gândi și a utiliza limba română, aflat în strânsă legătură cu experiențele personale, te făceau să ai mai multă încredere în intuițiile sale decât în „contribuțiile” compilate a o sută de academicieni. Pentru că făcea să înflorească în interlocutor intuiții genuine și imagini plastice, proaspete, ca ale celui care a petrecut în lumea reală, nu numai în compania hârtiilor și a lucrărilor de cabinet. Documentul viu, un obicei antropologic repertoriat de visu, devenea astfel mai prețios decât un raft de tratate învechite. Un ochi format, care a putut compara la fața locului productele unor spații culturale atât de diferite (o statuetă, un templu, un habitat), o judecată sigură, o erudiție de benedictin – iată ce l-a singularizat față de ceilalți confrați pe venerabilul centagenar a cărui viață s-a săvârșit la începutul acestui an.

 

În privința tezei privind rolul cumanilor la întemeierea formațiunilor românești medievale, lucrările lui de istoria românilor, pe care editura Humanitas a început să le publice spre sfârșitul anilor ’90, beneficiind de privirea de istoric comparatist, au reușit să aducă mai multă claritate și coerență logică decât 50 de ani de reluare monotonă a clișeului referitor la „originalitatea” și „independența” noastră statală față de puterile suzerane de la nord sau apus.

A stârnit reacții iritate, nici nu putea fi altfel. A fost acuzat de unii (care, între noi fie vorba, au absolvit studiile superioare la fabrici de diplome, precum Academia națională de informații) că nici nu este istoric. E drept, și-a susținut doctoratul cu filosoful Raymond Aron, deci îndrăznise să pășească dincolo de gardul împrejmuitor al disciplinei, păzit cu atâta gelozie de istorici. Încă o viață de lungimea celei a urmașului Grădiștenilor dacă ar avea aceia și tot nu ar putea produce o carte atât de pătrunzătoare, profundă, clară, precum Există istorie adevărată? Pentru mine, ea stă în topul cărților care luminează rolul și demersul istoricului. De fapt, puțini istorici „de meserie” se încumetă să atace probleme de teorie și epistemologie istorică, tărâm aflat sub șapte lacăte.

Într-o lume dominată de „ascensiunea perifericilor”, vițele vechi, nehibridate intelectual, erau condamnate să dispară. Dar Neagu Djuvara a murit frumos, rodind în târzia-i toamnă un ultim ciorchine cu poame de soi.

Numai de-am ști să bem acest vin!

 

, , , , ,
Articolul precedent
La picior prin Cizmă. Note de drum / Cristian Tiberiu Florea
Articolul următor
Amintiri din Epoca de Aur. La școală / Vasile Mihai

Te-ar mai putea interesa și

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Fill out this field
Fill out this field
Te rog introdu o adresă email validă.
You need to agree with the terms to proceed

Meniu