Amintiri din Epoca de Aur. La școală / Vasile Mihai

Profesorii cu multe amintiri rostesc uneori cu nostalgie: ,,Pe vremea noastră, se făcea Şcoală…”. Oftează apoi uşor teatral şi ating în treacă alt subiect inepuizabil: ,,Cum o să ne plătească pensiile cei de acum? Nu-i vedeţi cum sunt?” Dar pauza trece repede printre procese verbale şi situaţii ce trebuiau predate de săptămâna trecută. La asemenea cugetări se dă afirmativ din cap şi se oftează aprobator. Trecutul, pentru a-şi păstra aura uşor înceţoşată, trebuie amintit cu încântarea îndragostitului.

Totuşi, cum a fost şcoala cândva? Amintirile mele se leagă de perioada în care comunismul era la apogeu, iar alternativa era un cuvânt în dicţionar. Anul şcolar începea cu o pauză. După cuvântările directorului şi ale inevitabililor propagandandişti, ne întorceam acasă conştienţi că trăim decenii de împliniri măreţe, că suntem viitorul luminos şi, mai ales, avem cui mulţumi din inimă. Cui? Evident, Partidului care era în tot şi în toate şi celui mai iubit fiu al poporului care ne zâmbea într-o ureche de pe peretele unde se va afla, după Revoluţie, icoana.

A doua zi, cu gentuţele verzi din care scosesem măştile de gaze, ne încolonam în faţa şcolii în aşteptarea unui autobuz deşălat care ne lăsa undeva în câmp. Hrana zilnică era asigurată de familie şi consta, de obicei, din cateva felii de pâine, ouă şi cartofi prăjiţi. Primele două produse erau achiziţionate pe cartelă, după cum urmează: o pâine pe zi şi patru ouă pe săptămână. Cei mai norocoşi beneficiau de câtea felii de salam, spre invidia celorlalţi. Copiii ,,tovarăşilor” şi ai vânzătoarelor la Alimentara sufereau de cele mai groaznice maladii şi aveau alergie la soare, ploaie şi muncă. Fiii muncitorilor, deja căliţi în focul luptei de clasă, creşteau falnic pe câmpiile colectivizate. Diriginţii loveau temeinic cu nuiaua pentru a păstra disciplina şi pentru a ne îndemna sădepăşim norma. Când ajungeam teferi acasă, răsuflau şi ei uşuraţi. Nu ne plângeam pentru că răspunsul era: ,,Sigur ai făcut tu ceva. Vorbesc eu cu tovarăşa.” După discuţii primeam şi câteva palme. Bătaia în mediul şcolar făcea parte din rutină, ca şi lipsurile, frigul şi munca voluntară. Pe la sfârşitul lunii octombrie începeau cursurile, dar nu stăteam la toate orele. Elevii de gimnaziu învăţau în schimbul al treilea şi pe la ora 17 şcoala era cufundată în beznă. Conducerea luminată hotărâse că trebuie să economisim electricitatea. Sub aripa întunericului, ne îmbulzeam pe scări urlând ca nişte adevăraţi făuritori ai lumii noi. Acasă făceam lecţiile la lumina unei lămpi cu gaz…, când le făceam. Învăţam şi sâmbăta, dar programul era ceva mai lejer. Când se încălzea un pic, ieșeam în curtea şcolii şi aduceam sincere mulţumiri Geniului din Carpaţi. Cu trupurile noastre şi cu nişte cartonaşe scriam mesaje înălţătoare pentru Marele Cârmaci. Sau Cârpaci, cum era alintat în particular… Cu satisfacţie greu ascunsă, profesorii strigau: ,,Sus Ceauseşcu!”, „Jos Ceauşescu!”

Orele se desfăşurau după priceperea fiecărui profesor. Matematica se făcea cu ţipete şi palme, istoria doar cu ţipete. Tovarăşul de fizică, un brunet ciolănos şi mustăcios, se bucura de mare simpatie în rândul elevilor pentru că glumea în timp ce bătea temeinic. Să fii bătut de tovarăşul de fizică era o cinste rezervată celor mai obraznici, deci celor mai populari elevi.

Mândria patriotică şi dragostea pentru Partid însufleţeau toate orele. De la istorie aflam că domnitorii noştri i-au învins mereu pe turci, apoi le-au plătit tribut. Geografia ne învăţa că avem cea mai frumoasă ţară şi cea mai performantă industrie. În culegerile de matematică, vacile dădeau tot mai mult lapte pentru copiii muncitorilor şi ţăranilor, iar tractoriştii arau în prezent cu X% mai mult decât în trecut. Manualele de limba română zugrăveau în culori întunecate viaţa grea din trecut, în culori pastelate prezentul doar visat de străbuni şi în nuanţe înfricoşătoare suferinţele copiilor din iadul capitalist, forţaţi să trudească pe plantaţii – așa cum făceam şi noi la practica agricolă. Şi acum mă înduioşez, gândindu-mă la Nioka, mica negresă ce umbla desculţă.

O tovarăşă cu un coc roşcat ne pregătea pentru a deveni utecişti. Profesorii șopteau privind în stânga şi în drepta că e secretară la… şi rudă cu tovarăşul… de la… Era periculos să lipseşti. Pregătirea consta în şedinţe lungi din care aflam cât de fericiţi suntem că trăim decenii de împliniri măreţe şi ne angajăm plenar să transpunem în fapte directivele… al XIII-lea Congres… cincinal… să fim gata… chiar cu preţul vieţii. Încheiam cu antologia lozincilor: ,,Stima-noastră-şi-mândria-Ceauşescu-România”, ,,Ceauşescu – Pace”.

Cu inima vibrând de mândrie patriotică, fugeam să-l înlocuiesc pe bunicul la ,,coadă”. Se auzise ca se ,,bagă “ pui şi prinsese rând mai în faţă. Nu erau chiar pui, erau ,,tacâmuri”, dar aveau mare căutare.

Părinţii erau somaţi să cotizeze benevol la fondul şcolii şi la fondul clasei. Mămicile spălau perdelele acasă, iar tăticii dădeau parchetul cu motorină.

Sfârşitul de an aducea coroniţe pe frunţile copiilor silitori, cu părinţi bine plasaţi pe scara socială. Repetenţia era o legendă, iar corigenţa era o mare pedeapsă pentru profesor. Promovabilitatea se apropia de 100%, dar nu era suficient; trebuia să facem totul… să fim toţi pe primul loc în întrecerea socialistă. Aşa promova încă o generaţie de aur. Şi atunci, ca şi acum, copiii se bucurau de viaţă. Şi atunci profesorii spuneau aceleaşi cuvinte ce se vor auzi cât va mai exista şcoala: ,,Noi am fost altfel… Era mai bine înainte…, era respect… Dintr-un salariu cumpăram un aragaz şi plăteam avansul pentru mobila de bucătărie… şi eram tineri…”

 

Coadă la alimente

, , ,
Articolul precedent
Amintire cu Neagu Djuvara / Cristian Florea
Articolul următor
O Revoluție a infidelităților poeziei / Iulian Grigoriu

Te-ar mai putea interesa și

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Fill out this field
Fill out this field
Te rog introdu o adresă email validă.
You need to agree with the terms to proceed

Meniu