Cel mai iubit dintre… scriitori? / Iulian Grigoriu

A scrie astăzi, în debusolantul deceniu (al zecelea), despre Marin Preda, poate părea fără miză prea mare. Subiectul şi-a pierdut mult din prospeţime acum, când ies la iveală atrocităţile „obsedantului deceniu”, mărturii directe ale victimelor şi torţionarilor, nume, date, cifre exacte. De pildă, dacă Lucian Blaga apărea ca subiect aluziv în romanul lui Preda, acum putem afla direct de la sursă cum a fost hărţuit şi înlăturat „marele poet şi filosof”. Sub comunism şi cenzură, subiecte ca acestea erau vrând-nevrând deformate, uneori chiar falsificate. Aşa că azi, dispărând modul de a citi printre rânduri, dispare şi o mare parte a încărcăturii romanului lui Marin Preda. Chiar şi la aparţia sa, această proză când atingea subiecte mai delicate, nu făcea decât să ascută o curiozitate nesatisfăcută până la capăt, nicidecum să ostoiască setea pentru adevăruri; istoria părea îngropată definitiv. Cine atenta la înălţimile ameţitoare ale puterii, megalomaniei şi nebuniei, cine le demasca, era imediat anulat, ieşea din competiţie. Scriitorul devenea o unealtă sau o victimă a sistemului politic. Ca să participi la viaţa literară era obligatoriu să plăteşti obolul tău, să te înscrii în rândurile puterii, ori să suporţi consecinţele nealinierii. Orgoliile tuturor marilor de atunci ne apar astăzi nefondate, fiindcă toate împrumutau ceva din setea de putere a sistemului monolit, nefiind posibilă nici măcar adevărata dispută literară. Limitele erau trasate, până aici se putea merge. Marin Preda se numără printre cei care au trăit tragedia celor înşelaţi de valorile în care au crezut, recte societatea comunistă. Ca o ironie a soartei, a fost ales deputat în Marea Adunare Naţională, a avut un soclu supus tuturor intemperiilor: director de editură, maestru admirat şi adulat, invidiat şi contestat.

Personajele lui Marin Preda au o apartenenţă socială bine conturată, provin din pătura „de jos”, favorizată de sistem, dar una foarte diversă şi colorată, cu mari resurse de a constitui o pepinieră de situaţii şi caractere. Prozatorul surprinde toate resorturile de viaţă şi de limbaj ale acestei lumi aflate la o distanţă indiferentă de adevăr, de mize înalte, de trăiri metafizice, cu care se confundă. Nereuşind acea diferenţiere salutară proprie marilor proze, rămâne cantonat în obscurul social de tip comunistic. Iată ce simte Petrini în adolescenţă: „în loc să fiu neliniştit, turmentat ca un erou dostoievskian că dacă Dumnezeu nu există, totul ne este permis, dimpotrivă, simţeam o jubilaţiune liniştită că sunt liber de credinţă şi nici un imbold de a săvârşi ceva nepermis nu mă ispitea”. E o stare ce poate chema chiar „inspiraţia”, nu-i aşa? În sufletul lui Petrini se naşte „un elan nedefinit, sentimentul eternităţii fără religie, fără evaziune mistică” (Cel mai iubit…, partea I, cap.II).

Imaginea despre Marin Preda inoculată în rândurile tinerilor care-l citeau în anii ’80 -’90, a fost aceea de clasic al romanului acceptat de autorităţi, bătându-se monedă la orele de clasă pe ideologia sa, evident, „înaintată”[1]. Ba chiar după ’90, felul în care e mistificat romanul „Cel mai iubit dintre pământeni” în ecranizarea cu acelaşi nume, conduce la aşezarea lui între operele ce demască atrocităţile închisorilor comuniste. Totuşi, oricât ai încerca să-i răsuceşti acţiunea, e imposibil să iasă una ca asta. Încercând să-l descoperi singur, nefalsificat de abili interpreţi sau regizori, constaţi că se creionează o obiectivare a scriiturii bazată pe întrunirea unei majorităţi nediferenţiate, amorfe, de reuşite literare, dar care, chiar convingătoare, nu depăşesc niciodată nişte limite care ţin clar de duhul unei epoci; ele rămân tributare unui gust comun. Pe scurt, proza sa nu pune niciodată la îndoială lucruri unanim acceptate de societatea redusă la exponenţi ai nulităţii ce au în sânge propriul loc şi rol: muncitori, ţărani, chelneri, şoferi de taxi, turnători, miliţieni, curve, securişti, comunişti, închipuiţi şi tot felul. Nimeni nu evadează din societatea comunistă expusă prin asemenea personaje. Din romanele lui Preda lipseşte iniţierea, aventura intelectuală fiind bântuită de acedie, o insensibilitate la realitatea spirituală, proza reducându-se la şarja cam ineptă, gluma nesărată, hazul de necaz frizând tare rar înţelepciunea, harul, umorul…

Întârziind asupra spusei lui Hegel „tot ce este real este raţional”, în sensul pe care îl explicăm acum, că raţiunea face posibil realul, dar nu îl implică neapărat, Marin Preda a căutat să se plaseze tocmai în raţionalitatea realităţii istorice din jur şi cu aceasta, să o îndreptăţească. A fost, ca şi alţii, un pion al ei. Comunismul spre pildă, e criticat numai pentru binele lui şi al maselor largi care nu pot gândi pentru ele, care nu pot fi libere, pentru că sunt manipulate de unele lozinci inepte şi prea incifrate pentru mintea lor, cum ar fi „libertarea este necesitate înţeleasă”. Şi dacă cineva a spus-o şi altul a explicat-o şi a aplicat-o, atunci, eu, banalul cetăţean al patriei, mi-e ce-mi mai pasă ce e libertartea atâta timp cât mă bucur de ea, la umbra edificiului clădit de atâţia cunoscători?

Adevărul e că Preda face de cele mai multe ori, din politică şi filosofie, un melanj regretabil. Să las deoparte că descoperă un Kant propriu, atât de vulgarizat, încât cred că la orele de marxism se discuta mai aplicat. Despre Rege, partidele istorice sau legionari vorbeşte cu superioritate, colocvial sau ironic, dar cu subînţelesul evident, ca fiind vorba de realităţi ale unei istorii anacronice, uşor pasabile, care ar fi bine de sancţionat, şters şi anulat cu totul, fără nici o pierdere. Răul societăţii în care se mişcă personajele de un colorit amorf nu ţinteşte niciodată pe cel profund, pe tartorul dracilor… ba chiar, răul e un element care îl excită pe prozator şi devine chiar solvabil pe seama destinelor personajelor care au vocaţia şi marele talent de a se adapta de minune la închisoarea de sub cerul liber, nicidecum de a adopta soluţii radicale, de tip trăirist sau existenţialist etc.

Când discută istorie, Preda o face forţat prin omisiuni favorabile care exprimă de fapt bârfele comuniştilor mai de treabă expuse între ei, la un şpriţ. Să cităm doar pentru retorică: „În ceea ce priveşte aderarea cuiva la Partidul Naţional Ţărănesc al lui Iuliu Maniu şi la cel liberal, al Brătinenilor, partide numite istorice, Petrică Nicolau o considera o adevărată prostie: vor sfârşi într-o celulă, dacă nu şi mai rău. Care va fi soarta intelectualilor, adică a noastră, profesori, medici, oameni de cultură, eţetera, care consideră politica drept ceva murdar? Întâi că ni se cere de-aici înainte, la început cu blândeţe, apoi cu persuasiune s-o considerăm ceva curat. Apoi se va trece rapid la faza următoare, a aderării. Şi toţi oportuniştii nu numai că vor adera, dar vor mima fanatismul şi curînd ne vor înlătura pe noi, cei mai buni… Cum noi suntem români şi nu francezi, vom adera toţi, va adera şi el, Petrică Nicolau, şi eu, cu preocupările mele filosofice, fiindcă românul ştie multe, de la cronicari şi din propria istorie, că vremurile trec şi important e să scapi cu viaţă. (Partea a doua, cap. III).

Prozatorul, dealtfel, e bun speculant al „sentimentelor măreţe”, al transei induse de număr, de mulţime, de mistica massei, a turmei. Iată ce simte Petrini atunci când participă la o manifestaţie de 23 august: „Am început însă treptat să văd şi alte chipuri, figuri mai umile, ale căror trăsături se transfigurau exprimând o credinţă adevărată, o convingere, o mândrie proaspătă, spontană… Da, parcă spuneau, am venit la putere, noi cei cărora trecutul nu ne-a adus decât suferinţă şi mizerie… jos cu acest trecut, jos cu mizeria, cu umilinţele şi cu cei care ni le aduceau… chiar numai vederea maselor, fără a face parte din rândurile lor, începe… să mişte ceva adânc în tine, să-ţi nască o emoţie fără nume, o solidaritate neştiută până atunci de tine cu ceilalţi, o adeziune fundamentală la mişcarea, trezirea la conştiinţa de sine a tuturor oamenilor.” (Partea a treia, cap. III).

În proza lui M. Preda apar Lenin, Stalin, Gheorghiu Dej, cu sentimentul că pana romancierului îi umanizează, le oferă circumstanţe atenuante; înclini să-i dai dreptate lui Stalin când îl învaţă părinteşte pe Dej cum să procedeze cu ăia care spun bancuri politice; asta dacă reuşeşti să treci peste caracterul cinic-torţionar al pasajului: „faci un canal care să lege Dunărea de Marea Neagră, şi îi trimiţi acolo să-l sape pe toţi ăştia care râd de voi. Să lanseze de acolo anecdote dacă or să mai aibă chef şi dai două lovituri deodată, fertilizezi Dobrogea… şi scapi şi de aceşti glumeţi (Partea a treia, cap. II).

În „Cel mai iubit dintre pământeni”, autorul atinge subiectul legionarismului în două-trei locuri, în care scriitorul se arată dacă nu farseor, sau rău-voitor, atunci cel puţin dezinformat: „Fanatismul legionarilor din facultate mă lăsa indiferent şi nu-i puteam înţelege pe acei colegi care în loc să se ocupe de fete, se ocupau de jidani”… şi, un pasaj de o rară impietate: „Noroc că acest Căpitan (liderul acelora) fu suprimat de Carol al II-lea şi dictatura sa, care mai potoli spiritele”. M. Preda mai aminteşte apoi de o istorie cu un legionar în puşcărie care, grav bolnav, este îngrijit de un evreu şi când se însănătoşeşte, îl înjură pe binefăcătorul său. Oare ce înţelegem de aici? De n-am fi auzit şi văzut mărturiile atâtor evrei care arătau exact pe dos, cine ştie cu ce impresie am fi rămas despre legionari?

Neizbutind să întrezărească o nouă filosofie, Preda încearcă să o rafineze pe cea existentă, materialist-dialectică. „Noua gnoză” a lui Petrini, „care ar putea deveni o nouă religie, ai cărei preoţi… ar fi savanţi”, nu se ridică speculativ decât la a reformula problema fundamentală a filosofiei materialiste. Ea nu e decât un amestec de fals şi adevăr în proporţii derutante: de data asta, materia este o aparenţă a spiritului, totul e spirit şi universul în ansamblu e conştient de sine însuşi. Astfel, noua gnoză, rezolvând invers „problema fundamentală a filosofiei” pe care şi-o pun numai materialiştii, se cramponează de o banalitate, dacă nu e puerilă de-a dreptul. Petrini se ridică împotriva „dogmei” că spiritul e materia care gândeşte. Acest fel de a filosofa, „cine a fost mai întâi, oul sau găina” e propriu acelui mod majoritar de a problematiza la infinit şi care nu are puterea de a transcende. Preda face caz, ca orice materialist-spiritualist, de rezultatele ştiinţei, dar o ştiinţă încă neliberă, cu componente ideologice. Desigur că autorul trădează unele lecturi via Occident de la acea oră care tratau o astfel de nouă gnoză. În spijinul faptului că universul e conştient, sunt aduse rezultartele fizicienilor, care „şi-au văzut de treabă, ignorând neputinţa filosofilor” (partea a patra, cap. IV) – mod tipic de a trata raportul filosofie-ştiinţă. Sunt amintite aici, fenomenul de difracţie al electronilor, comportarea duală a luminii, tranziţia cuantică, chiar şi ecuaţia atemporală a lui Schrödinger. Acestea sunt totuşi fapte care nu se înscriu în raţionalitatea vizată la un moment dat de autor, ci dimpotrivă, care sfidează pe cel care încearcă să-şi facă un model mental despre ele. Singura raţionalitate e cea matematică pe baza căreia se interpretează experienţa fizică. Or fizica ne învaţă că există explicaţii pur matematice sau numai fenomenologice care depăşesc orice model reprezentabil raţional.

În demonismul societăţii care îi îmbolnăveşte pe protagonişti, ni se pare normal ca religia să fie înlocuită de idei curioase: „Orice religie… îşi propune o mântuire a omului. O nouă gnoză, pornind de la descoperirile ştiinţifice, ar elibera omul de teama, de neliniştea cosmică, într-o lume în care Dumnezeul îmbătrânit nu-i mai poate alunga singurătatea sa înspăimântătoare în faţa unui univers de catran, care pare absurd… Gândind cosmic, ne salvăm chiar prin el, prin univers… şi eternitatea lui ni s-ar transmite…” (Cel mai iubit… partea a patra, cap. XIV).

Hotărât lucru, aici nu e vorba despre Dumnezeu, ci de o situaţie particulară a speculaţiunii limitate, funeste… şi când te gândeşti câte generaţii au fost şi încă mai sunt bântuite de astfel de cugetări… „a gândi cosmic”… acest text a-religios ne arată că într-o lume cu Dumnezeu interzis, se caută ca acesta să fie reinventat, dar din păcate se ajunge la simulacre, caricaturi şi blasfemii. Atunci, El se refugiază undeva în suflet, de unde răsare în mod firesc soluţia iubirii. Orice alt tip de evadare spirituală nu ar face decât să repete încercările disperate şi eşuate ale lumii însingurate. Marin Preda nu e original când adoptă acestă soluţie, singurul punct de rezistenţă al „operei” sale. Îl urmează pe Tolstoi care, la rândul lui calcă pe urmele Sfântului Apostol Pavel din Epistola întâi către Corinteni din acel minunat capitol 13. Fiecare verset din cele 13 ale capitolului ar putea constitui un epilog fericit la opera lui Marin Preda, din nefericire, cu deformările de rigoare. „Tolstoi se întreba: ce-i ţine pe oameni în viaţă? Răspunsul cred că e al lui, nu al meu: iubirea. Asta în mod absolut şi nu neapărat în mod creştinesc şi nu exclusiv între sexe. Poţi de pildă, iubi, omenirea, sau natura, sau doar copiii sau animalele, fiindcă fără iubirea de ceva (s.n.) am deveni fiare. Sau şi mai rău, am ajunge să ne iubim doar pe noi înşine, devenind monştri.” (Cel mai iubit… partea a şaptea, cap. VII).

Întrezărind, acceptând fie şi în treacăt soluţia iubirii creştine, „cel mai iubit dintre pământeni” poate fi acela care cunoscând şi iubind totul, ceva din acest tot îi va răspunde, pentru ca iubirea lui, în fine, să se împlinească. Şi umanismul lui e unul demoniac, inversat, că omul în fond nu are de-a face cu ceea ce i se întâmplă. Concepţia Matildei cu care se luptă Petrini pare împrumutată tot de la Tolstoi, din Război şi Pace, unde se spune că „oamenii nu sunt niciodată vinovaţi”. Dar spre deosebire de scriitorul rus, spiritul lui Preda (a)religios se reduce la câteva consideraţiuni personale, fără valoare transmundană, cel mult literară. Personajele credincioase (mama lui Petrini) sunt prezentate ca nişte cazuri izolate, accidentale. Dumnezeu e doar un subiect interesant de discuţie şi atât, ceea ce reflectă, cum am mai spus, poziţia unei majorităţi. Când vorbeşte Preda, întotdeauna vorbeşte „bunul simţ” al majorităţii, pentru care subiectul face parte din existenţa ei cotidiană. Subiect creat şi distrus de acelaşi sistem, prin reactivitatea sa specifică. Ceea ce n-a înţeles prozatorul nostru, e că nu există literatură obiectivă, aşa cum nu există materie obiectivă.

[1] Îmi aduc aminte de Moromeţii, un roman neaoş, aş zice chiar mârlănesc, chinuitor prin pildele lui forţate şi probele de aşa-zisă înţelepciune conformă, faţă de care trebuia să răspundem cu un răspicat prezent! Oricum, Marin Preda ne-a fost astfel prezentat la şcoală, încât prin recul, nu a făcut parte dintre preferaţii generaţiei mele.

, , , , ,
Articolul precedent
O Revoluție a infidelităților poeziei / Iulian Grigoriu

Te-ar mai putea interesa și

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Fill out this field
Fill out this field
Te rog introdu o adresă email validă.
You need to agree with the terms to proceed

Meniu