La picior prin Cizmă. Note de drum / Cristian Tiberiu Florea

 Țara Padului

După-amiază înaintată. Trecut râul Mur, pe la Graz. Spre Klagenfurt pe Drava. Scurtă oprire la un motel din rețeaua Ibis pentru a admira lacul Wörthersee. Departe, peste lacul de ceruleum de sub noi, neclintit de parcă oglinda apei ar fi o stofă mată, bine călcată, strălucesc în lumină stâncile semețe ale Alpilor Iulieni.

Villach. Ultimul oraș din Austria. În față – Alpii. E 1920 când trecem peste Drava (Drau), apoi prin pasul Tarvisio (Würtzerpass?). Spre apus întrezărim profilul grandios al Alpilor Dolomitici. Fugim de furtună, încă de la Klagenfurt. Nori groși și neguri învăluie munții spre apus. Intrăm în Padova la zece seara. Cum ne dăm jos, ploaia ne ajunge din urmă.

Coborâm în piața Prato de Valle și mergem pe jos, mai puțin de un kilometru, pe sub colonade și străzi pietruite cu nume celebre (Donatello) până la catedrala Sf. Anton, unul dintre părinții Bisericii Catolice. Cafenele, baruri, cofetării – îi poartă numele. Apare catedrala: masivă, compactă, în stil romanic. Cupolele se închid – capace de tablă solide – peste turnurile lipsite de zveltețe, ca pentru a feri un lucru de preț… Lumina blândă și roșcată a felinarelor, pavajul ud, „înmoaie” această impresie, mai dizolvă din contururile atât de tranșant limitate de muchii severe.

Spre San Marino, pe direcția Bologna (nod de autostrăzi) – Rimini – Ancona. Traversăm spre sud Emilia Romagna… Câmpia Padului, bine udată de două râuri puternice, coborâte din castelul de ape alpin, Padul și Adige, din care au fost derivate numeroase canale. Vedem, din loc în loc, aspersoare puternice. Mult porumb. Crescut bine, cu paniculul deja înflorit (în Austria era sub nivelul genunchiului)… Butașii de trandafir din capetele rândurilor de viță de vie, ne explică Rodica Făgărășanu, călăuza noastră, au rolul de a anunța atacul de mană. Sunt primii care îl suferă și atunci, viticultorul știe că trebuie să stropească via.

Trecem peste Adige, apoi peste Pad (Il Pô) în dreptul localității Ochiobello. Poate o idee mai lat decât Siretul.

Pe lângă Bologna, orașul în care poți merge 36 de kilometri „sotto portici”.

„Via Stalingrado”, văd pe o plăcuță în goana autocarului. Lăsăm, desprinsă din dreapta, bucla încolăcită spre Ravenna, care apucă în direcția opusă. Tot pe dreapta, în plan îndepărtat, încep să ne însoțească Apeninii.

Păduri, poieni, culturi agricole.

 

Pe muntele lui Titan

Oprire de o oră și jumătate în încântătorul San Marino, „antica terra della libertá”, cum ne anunță un banner, republică de corăbieri care și-au găsit refugiul pe… „Muntele lui Titan”. Urcăm în serpentine și ajungem în partea de sus a orașului, pe un platou răcoros în bătaia vânturilor. Pe drum, acolo unde spărturile în anfilada de arbori și construcții ne permit să aruncăm o ochire de perspectivă, priveliște de neuitat: de o parte Apeninii, de cealaltă, azurul stins, vătuit al Adriaticii. Oprim într-o piațetă. Aer foarte curat, adie o briză agreabilă. Colind câteva magazinuțe de unde iau ilustrate și le expediez în patru vânturi… Prețuri avantajoase, în San Marino taxele sunt mici, de aceea s-au și pripășit români, moldoveni, țigani – care cumpără de aici și vând zece kilometri mai jos, sau, mai bine, în nord. Unii s-au și instalat, deschizându-și tot felul de „boutiques”. Un moldovean, cred, ne și aștepta (înțeles fiind cu agenția de turism) cu „o degustare de vinuri” – o tentativă de a-și plasa licorile dubioase etichetate ademenitor, spre entuziasmul cucoanelor care se îngrămădesc să dea pe gât degetarele de „Amaretto” și apoi să cumpere, în chip de suvenir, câte o sticlă întreagă.

Tînăra vânzătoate care mi-a împrumutat cu amabilitate pixul cu care am scris ilustratele, chiar pe tejgheaua ei, odată cu restul îmi atrage atenția la cenții cu efigia statului San Marino.

 

Giotto bizantinul

În Assisi ajungem spre ora 18. Vedem de departe, cocoțat pe un deal, orășelul fortificat cu ziduri de culoarea ovăzului copt. Ocrul albicios este culoarea dominantă a pietrei de construcție folosite. Coborâm. Trecem prin porți, urcăm străduțe în pantă șerpuitoare, ieșim în plin soare. La intrarea în Piața Sfântului Francisc – punct de control. Carabinierii verifică fiecare persoană sau grup.

Basilica Sf. Francisc: două biserici suprapuse: jos, cea veche, adăpostind la subsol, moaștele sfântului; cea de sus, mai nouă (secolul XIII), gotic timpuriu, nu de tot debarasat de elemente romanice. Frescele lui Giotto, restaurate puțin înainte de anul 2000. Cele parietale sunt lucrate în tehnica perspectivei. Pe bolți – icoane pur bizantine: Maica Domnului, Hristos Stăpânul întregii firi. Ce e interesant, lăcașele de cult reprezentate de Giotto sunt romanice ca stil, ceea ce arată că artiștii trecento-ului nu intraseră încă de tot în orbita goticului, cel puțin în arta picturii. Dorința și indicațiile comanditarului sunt și ele de luat în calcul.

Patru și un sfert ora locală. Viaductele, tunelurile se țin lanț. Traversăm Apeninii. Perugia – 85 km. Roma – 250. Apare și Tibrul, verde deschis curgând pe pat de stânci calcaroase. Intrăm în Roma odată cu declinul zilei, pe un amurg roz, tandru.

Ieșim pe balcon, în boarea înserării. Liniște.

 

Spre trecut

Prima zi la Roma. Folosim metroul din stația Pietra Lata, cea mai apropiată de hotel, la care ajungem după vreo patru stații cu autobuzul 211 până în Termini, unde este nod subteran aflat în conexiune, aveam s-o aflăm mai târziu, cu gara centrală. Ieșim la suprafață aproape de Piazza del Popolo, unde pătrundem pe sub un portal. Imediat la stânga intrăm în prima basilică, Santa Maria del Popolo. În centrul pieței, obeliscul egiptean – unul dintre multele, veritabile sau cópii, care împodobesc piețele Romei.

Spre stânga văd o scară cu multe trepte, care urcă spre un parc minunat și spre grădinile Borghese… Din păcate, nu le vizităm. Totuși, o rup la fugă să iau o poză pieței și obeliscului cu cei patru lei la colțuri, din care țâșnesc șuvițe de apă, apoi grăbesc să ajung grupul din urmă. Tăiem piața, intrăm pe Via dei Corso, cotim pe alte străzi și ieșim în Piața Spaniei, apoi la Trevi. Fântâna – oprită. Dar în jurul ei, poporul de pe lume, iar locul, cam strâmt, pentru că bazinul ocupă, cred, aproape jumătate din această piațetă.

Nu o prea înțeleg. Curățat recent până la alb, grupul statuar și-a pierdut din relief și cu greu am putut distinge figuri de zei, animale alegorice, divinități marine, între care acel herald (al lui Neptun?) care suflă într-un ghioc, preluată și de Rubens în „Uniunea Pământului cu Apa”. Travertinul strălucitor, alb, radiant, absorbea strălucirea soarelui, azvârlind-o apoi în fața sutelor de gură-cască din jur, care suportau cu stoicism ordalia.

Continuăm un traseu care ar putea fi intitulat „Roma lui Bernini și a lui Borromini”, conceput astfel încât vizitatorul să treacă gradat, de la orașul zilelor noastre la cel din perioada modernă (clasicist, baroc și renascentist), coborând apoi în cartierele medievale din preajma Tibrului, pentru a încheia în zona vestigiilor antice.

 

Imperialism fluvial

Impresia zilei – fântâna celor 4 râuri (Fontana dei Quattro Fiumi) din Piazza Navona. Mari statui antropomorfe în atitudini baroce, contorsionări patetice ale corpurilor – alegorii ale celor patru fluvii din lumea cunoscută la acea dată, când cursa pentru explorarea planetei și acapararea de teritorii era în toi. Din această beție a descoperirilor ea se va fi adăpat și inspirația lui Bernini când a ales câte un fluviu reprezentativ ul pentru fiecare continent: Dunărea, Gangele, Nilul și La Plata. Grăitoare detalii aluzive au fost încrustate în piatră – deși ai nevoie de îndrumări pentru a le găsi și descifra intenția artistului): de exemplu, statuia care întruchipează Nilul își flutură o năframă în dreptul ochilor ascunzându-se privirilor – indiciu pentru faptul că izvoarele fluviului nu fuseseră încă descoperite. Iar La Plata, râul argintului, ar trebui recunoscut după grămada de galbeni de la baza figurii statuare. Din centru țâșnește impozantul obelisc egiptean adus de Caracalla, axă a lumii din care se desprind cele patru fluvii ale Devenirii… Ele împrăștie, totodată, autoritatea papală în patru zări (lucrarea a fost comandată de Papa Inocențiu al X-lea, ale cărui însemne împodobesc obeliscul), așa cum așa cum lumea adusă în ființă de Creator se răspândește în cele patru direcții ale spațiului.

Fascinantă forța cu care izvorăște apa și limpezimea ei în bazin… Gust câteva picături și beau din pumni. Apa bună, rece și proaspătă pe care o poți bea din orice fântână. Roma stă pe un mare lac subteran, cuibărit în cavitățile masei de rocă poroasă – cum e Constanța la noi, pe calcarul dobrogean. Când afli ceva din povestea ei, rezumată din mers de ghidul nostru, grăbind pasul pentru a prinde cât mai mult din explicații, intuiești dintr-o dată legătura dintre mișcarea de expansiune reprezentată de apa care țâșnește, impulsul către cunoașterea și stăpânirea lumii inițiat chiar de „despletirea cruciformă” a apelor în cele patru direcții ale spațiului; este o Geneză plină de forță și grandoare, care transmite un sentiment stenic: lumea nu numai că ia naștere, dar se și dilată exponențial, fagocitând întreg spațiul. Aceasta este esența comună atât a artei baroce cât și a explorării lumii: expansiunea irezistibilă a spațiului, generată de un irepresibil impuls interior: germenul sacru insuflat de Creator. Era Mișcării.

 

…Mergem mai departe. Intrăm în Roma medievală, ne pierdem pe străduțele înguste și pietruite străjuite de clădiri vechi, cu balconașe și ferestre cu grilaje din care cad valuri de flori. (Atenție, călătorule, în Roma și pe cele mai înguste ganguri se circulă cu mijloace motorizate, deci nu înjura, nici nu privi a reproș când vezi cașcarabete pe două, trei sau patru roți strecurându-se printre cârdurile de pietoni, printre mesele și scaunele scoase în stradă de vreo cârciumioară obscură, pe firma căreia stă scris cu vopsea, nepretențios, „Vini e merende”, ci mai degrabă gândește-te la chinul lor cotidian). Urcăm scări, trecem pe sub pasaje sau porticuri, traversăm curtea interioară a vreunei case cu 4-5 caturi și ieșim la lumină în dreptul Podului Sant Angelo. Trecem Tibrul (Tèvere), panglică verde, leneșă. În față, silueta masivă, rotundă și maronie a castelului, aducând mai degrabă cu o fortăreață-turn. De aici, dacă te răsucești cu 900 lăsând pe mâna dreaptă castelul și parcul lui protejat de ziduri zdravene, poți vedea, drept înainte, în axul străzii, cupola măreței San Pietro.

Așteptăm pe asfaltul încins al unei stații din apropiere un autobuz care ne va lăsa, după douăzeci de minute de mers, timp în care a traversat și Tibrul, mai la vale, în Piața Veneția, aflată în fața imensului edificiu înălțat pe o colină dedicat lui Vittorio Emmanuele II. Un hemiciclu de coloane care străjuie fațada, amplifică efectul de monumental care îl lasă privitorilor. În fața lui, „Altarul Patriei”. Ansablul domină marea intersecție unde, pe o latură, e o stație terminus unde întorc autobuzele. Un părculeț „umbrit” de uriași pini mediteraneeni, cu pietriș rotund ca de cremene. Aici îl așteptăm pe Miletto, ghidul italian care ne va călăuzi prin Roma antică.

De sus, dintre pini, întorcând spatele, poți vedea un splendid ansamblu arhitectural, format din Palatul Venețian și Biserica Sf. Tommaso, dacă am înțeles bine. Tonuri de roșu- cărămiziu foarte viu, pe fondul căruia iese atât de bine în evidență vegetația exotică, cu palmieri imenși.

Apare. Îmbrăcat modest, ca toți universitarii din Occident, în blugi spălăciți și o bluză albastră, cu un rucsac atârnat pe un umăr. Ocolim prin spate „Vittoriano”, în sens invers orar (am pornit de pe latura dreaptă a palatului, cum te uiți la el din față), urcăm treptele care ne conduc către statuia ecvestră a lui Marc Aureliu (originalul aflându-se în muzeul de alături), din bronz întunecat. Înaintând, ajungem imediat la o balustradă, într-o latură a clădirii muzeului, chiar lângă o colonetă pe care se află lupoaica cu cei doi „R”, de unde avem o primă vedere asupra sitului arheologic antic.

 

Cilindrul vorbitor

Forul. Arcul lui Septimiu Sever, ridicat după ce i-a învins pe parți… Templul lui Saturn – destul de mic, cel puțin așa cum se vede de aici, amplasat chiar lângă monetărie. Are coloanele din granit. Ce-a mai rămas din basilică, locul de judecată din vechime – picioarele fostelor coloane, din cărămidă, risipite în șiruri regulate pe o suprafață rectangulară, foarte mare. Prin urmare era un spațiu important.

Toate astea le vedem de sus. În plan depărtat – ruini peste ruini, resturi de coloane, urmele fostelor arcade, din șiruri duble de cărămizi pe ziduri tot din cărămidă, iar sub noi, lespezi și bucăți de frize trântite la pământ.

Coborâm. O luăm pe Via de Fori Imperiali, stradă tăiată de Mussollini între marele sens giratoriu din fața Palatului „Vittoriano” (asta am aflt-o ulterior recitind memoriile lui Argetoianu din călătoria sa în Italia din 1931-32) și Colosseum, care se întrezărește în plan depărtat (cred, spre nord-est), chiar în axul drumului. Cum înaintezi cu fața spre Colosseum, pe mâna dreaptă se află zona Forului, cu coloanele lui înalte, iar pe stânga alte ruine și jumătăți de coloană, dintre care se ridică, impunătoare, Columna Traiană, dominându-le pe toate prin grosimea și înălțimea ei. Apreciez circumferința la cel puțin șase metri (dacă socotim raza ca având un metru).

Adunați în jurul lui Miletto și al ghidei noastre, aflăm că, atunci când a fost înălțată, se afla încadrată între două mari biblioteci, una cu „cărți” în elină, și cealaltă – în latină. De jur împrejur… sute de statui de daci. Columna însăși a fost gândită ca un uriaș volumen, pe spirala căruia se putea „citi”, în desfășurare de jos în sus, istoria provinciei cucerite și a războaielor cu dacii. O veritabilă columnă vorbitoare, un sul în desfășurare, povestind oricărui privitor istoria vie, proaspătă a cuceririi Daciei. Nu prea știu cum reușeau să urmărească această istorie, având în vedere proprorțiile edificiului; trebuie să-ți lași capul mult pe spate. Dar poate au fost făcute replici în miniatură și desene pe pergament, tocmai pentru a putea fi consultate.

…Arcul lui Titus (lângă cișmele, sub dafini). Basilica lui Maxentiu, cu cele trei abside uriașe. Mai târziu devine sursă de inspirație pentru Bramante (sec. XIV), care cioplește primele lespezi ale Romei renascentiste.

Sosit la hotel după 16 km pe jos. Ultimele două vizite: Amfiteatrul lui Flavius (= Colosseul) și Arcul de Triumf al lui Constantin. Colosseul – proporții enorme. Arcul lui Constantin, de lângă el, cu cele opt statui de daci, câte patru pe un fronton, luate, din câte se știe, de la Arcul lui Traian – care, în vremea lui Constantin, era în paragină. (De ce o fi simțit nevoia să își completeze monumentul cu statui de daci înalte de trei metri?)

Am făcut fotografii, ne-am uitat la ei din toate unghiurile. Înalți, falnici, reprezentativi (bărbați și femei). „Frumoși”, cum spunea ghida noastră.

 

În umbra Vezuviului

Spre mezzogiorno. E timpul să băgăm piciorul adânc în cizmă.

Vezuviul. Îl poți recunoaște de îndată ce intri în Regia Casserta, renumită pentru vinurile bune. Din vechiul con, larg și incomplet, a mai rămas o buză în arc de cerc care maschează o bună parte a conului nou, din care nu vedem, din direcția de unde venim, decât vârful, restul gurii „ulciorului” fiind ciobită. Dar cu cât te apropii de Napoli, cu atât observi cum acest versant de crater brăzdat de torenți râpoși, dar relativ împăduriți, se detașează, ca un contrafort, de conul mai nou, lipsit de vegetație, de culoarea lutului cu mânjituri roșcate de zgură. Din el, panta coboară lung spre mare, pe direcția promontoriului care trebuie că străjuiește la nord Golfo di Napoli. Treimea ei inferioară este înțesată de așezări: satele și orășelele par că se țin lanț, dând direct în suburbiile Neapolelui.

Pompei. Un sit care ar putea fi plin de viață și astăzi, la cât de bine s-a păstrat planul general și structura fiecărei incinte sau zone publice funcționale. Poți reface viața urbană de acum două mii de ani luând la pas caldarâmul, intrând în locuințe sau băi publice și citind, of course, plăcuțele cu inscripții… Dacă ruinele clădirilor ar fi „întregite” ca și cum s-ar renova o casă veche din București sau Galați, Pompeiul nu ar arăta mult diferit de un cartier mărginaș, unde viața oamenilor se desfășoară în case cu curte, însă având încă trotuarele pavate cu piatră. Vechile străzi, nu mai late de patru pași mici, s-au păstrat cel mai bine. (Edililor de oriunde care, asemenea unui vestit primar de la Dunărea de Jos, le-ar veni năstrușnica – dar lucrativa idee! – de a scoate dalele de granit care înfrumusețau orașul, pentru a le înlocui cu altele „mai noi”, friabile și alunecoase, fabricate în regie proprie, le-aș recomanda o vizită aici).

Dale poligonale de granit, între care „drumarii”, prevăzători, au încastrat, pe la îmbinări, pietre albe cât pumnul, pentru a fi vizibile și noaptea. Un căruțaș intrând după căderea nopții în orășel, va fi avut stelele deasupra și aceste mici steiuri albe clipind prietenos înaintea lui.

La intrarea în zona sacră (forumurile închinate zeilor), opritoare pentru car sub forma a trei dinți de piatră albă. La răspântii, treceri pietonale din lespezi sure ovoidale, dar care lasă loc roților. Din loc în loc, fântâni pătrate de piatră cu marginile mâncate de vreme, lustruite de îndelunga folosință. Fiecare este străjuită de o zeiță tutelară, de regulă a fertilității (Ceres?), în basorelief pe o placă de calcar sau travertin. Una chiar poartă un corn al abundenței.

Aria sacră o înțeleg mai puțin decât zona rezidențială, unde pompeienii își duceau viața obișnuită. Pentru că, dacă poți reconstitui, pas cu pas, prin filtrul propriei experiențe de viață (având în vedere că necesitățile umane nu s-au schimbat în mod fundamental, de atunci până azi), viața curentă a pompeienilor, parcurgând cu luare-aminte fosta zonă rezidențială, cu locuințele, străzile, edificiile publice, fântânile, locurile de loisir, piețele etc., zona sacră, în schimb, cu forul și templele dedicate diferitelor zeități, nu poți să o înțelegi decât livresc, prin prisma cărților citite.

…Centaurul fără cap, cocoțat pe o coloană, dar cu lance în mână, domină intrarea în „Tempio di Jove”. Pe fundalul coloanelor impunătoare, cele mai înalte fiind protejate de armături metalice care nu deranjează impresia de autenticitate de la semidistanță, Vezuviul. La dreapta centaurului, coloanele ruinate ale basilicii, locul de judecată, larg, ca de obicei.

Coborâm ușor pe una din vechile străzi. Piața. Hala de pește. Ghețăria. Lupanarul. Ironie a istoriei, printre cele mai bine conservate fresce, sunt acele plăcuțe fixate deasupra ușilor fiecărei încăperi. Desenul de pe plăcuță înfățișa, grăitor, în manieră naturalistă, postura plăcerii de care se putea bucura solicitantul aici. „Legionarul roman trebuia să aibă mintea limpede, să fie oricând gata de luptă, nu să tânjească”, ne spune d-na Făgărășanu. Nu putem să nu-i dăm dreptate.

În fosta hală (de pește?), picturi cu „roșul de Pompei”, cea mai ieftină culoare, pentru că se obținea pe bază de oxid de fier, din zgura vulcanică roșie. Cea mai căutată dar și cea mai scumpă culoare era albastrul, pentru că se obținea din lazurit. Zugrăvelile în siniliu erau ca un blazon nobiliar, te plasau în liga celor avuți…

În cele două-trei fresce de pe pereții fostelor hale, se pot vedea figuri umane policrome (verde, roșu, gălbui), redate naturalist, în relief, cu zone de umbrire. Specialiștii trag concluzia că și anticii cunoșteau cumva perspectiva, redescoperită după douăsprezece secole de Giotto (…eu știam că Ambrogio Lorenzetti a descoperit-o, la cumpăna lui 1400, simultan cu un flamand. Dar cred că e vorba de două tehnici diferite: una este redarea naturalistă, „în relief”, și alta descoperirea punctului de fugă). Încă o dovadă că Florenski avea dreptate: și egiptenii o cunoșteau, însă nu ar fi întrebuințat-o pentru nimic în lume pentru reprezentări hieratice. Era lăsată exclusiv pentru subiecte care nu aveau legătură cu sacrul.

„Casa poetului tragic”. Mozaicul original din holul de la intrare înfățișează un cățeluș de rasă pe care cineva – care nu se vede, probabil stăpânul lui, poetul, îl ține de un lanț, parcă din moment în moment ar urma să-l scoată la plimbare, să iasă pe ușă cu el. Ar fi putut trăi azi. În curtea altei locuințe vedem un cuptor de cărămidă cum se mai fac azi la țară, doar că mai voluminos, ca pentru un grup de familii, cu deschideri circulare de diferite mărimi, după dimensiunea vaselor. În curte, două pive de măcinat grânele, ca două urne de statura unui om, iar mai într-o parte, spre zidul împrejmuitor, un mic chenar de piatră având în mijloc un bolovan conic, ceea ce bănuiesc eu că ar putea fi o „hermă” – deși nu știu cum s-ar putea justifica aici; de regulă, hermele marcau hotare, delimitau proprietăți. Nu e mai înaltă de 25 cm.

Ajungem la „clou-ul” turului, exponatele care atrag milioane de turiști anual, urmele corpurilor conservate „în negativ” sub cenuși, din care un director faimos, în secolul XIX, a scos mulaje, expuse azi în niște standuri protejate de grilaje, de-a valma cu o statuarie întreagă, zeci de amfore și alt inventar antic. Trecem încet, de la un stand la altul: „Omul care se ține de nas”, refuzând să inspire gazul mortal, arzător; „Câine în agonie”, zvârcolindu-se pe spate în chinuri atroce; „Omul care doarme” și altele mai puțin expresive, dar la fel de crâncene. Șocul termic al ninsorii de cenușă fierbinte și gazele toxice i-au omorât – în câteva minute. Lavă nu a fost în Pompei.

Reușim să ajungem în port pe o circulație infernală. Străzile din Napoli, cel puțin de-a lungul coastei – într-un ambuteiaj perpetuu. Benzi în reparații. Scuterele, conduse de bărbați în toată firea, de adolescenți sau de femei, se strecoară chiar pe sub boturile mașinilor. Nu aș vrea să fiu în locul șoferilor, îmi stă inima în loc când îi văd țâșnind de sub autocar. În sfârșit, cu emoții, să nu scăpăm vaporul, intrăm în docurile din Marina Calata. Seamănă cu cele din Galați: hale vechi din cărămidă, ziduri coșcovite, arcade din cărămidă deasupra ferestrelor înalte

 

Paradisul Mediteranei

Am plecat. Nici nu am apucat să văd cum se numește vaporul, un catamaran de mare viteză, cum se construiesc în utlimul timp pentru transbordarea rapidă a mașinilor și pasagerilor. De îndată ce depășește linia digurilor, marcată de faruri, accelerează puternic. Cred că are cel puțin 50 de km la oră. În urma lui, puternica elice ridică o creastă înspumată, rotitoare în sensul axului longitudinal al navei, de parcă o pompă puternică ar evacua apa cu mare forță. Găsim druml spre puntea descoperită de la pupa, cu aspectul ei familiar ca al bacului de la Galați, doar că mai largă. Restul traversării, care a durat o oră – în bătaia vântului, fotografiind mereu, cu doctorița mea de familie, după ce ne-am îndesat bine pălăriile pe cap să nu ni le smulgă curentul puternic. Abia ne putem desprinde privirile de spuma azurie și perlată a siajului, pentru a admira frumusețea mării și a insulelor din jur: Ischia și celelalte (tata, la telefon: „vezi că e și Procida!”). În urma noastră prindea contur tot mai ferm Vezuviul. La poalele lui, o dungă albicios-gălbuie, lată, deșirată mult în stânga și-n dreapta, stup de locuințe – Napoli. Pe mare, în orice direcție ai privi, dai de insule-munți. Pe măsură ce ne depărtăm perpendicular pe axul marelui golf, începem să înțelegem configurația lungului și sinuosului promontoriu dinspre sud, care când pare insulă, cînd – ceea ce și este – o peninsulă prelungită cu o insulă. Acolo trebuie să fie salba de așezări, cu Salerno și Sorrento, iar în spatele ei, Amalfi.

Din Capri (ostrovul caprei?) nu mi-am însemnat nimic în carnet. Cum am debarcat, ne-au preluat trei microbuze nervoase, nu foarte noi (ba chiar ponosite pe ici pe colo) care au pornit val-vârtej, pe insulă în sus, stârnind slabe strigăte de protest din partea cucoanelor. Serpentine în ac de păr, pe care șoferul le ia cu nonșalanță. De pe ultima banchetă, prizonier între două doamne în vârstă, la curbe nu văd decât marea sub noi, la o adâncime care te face să-ți plimbi privirile în altă parte. Spatele mașinii pare a rămâne suspendat o fracțiune de secundă deasupra prăpastiei. Atunci te agăți cu privirile de șofer, care calcă accelerația și tractează restul mașinii smulgând-o din ghearele genunii.

În fine, ajungem într-o parcare unde coborâm. De aici, o telegondolă acoperă ultima parte a distanței până pe creaastă – mai puțin de sfertul înălțimii la care ne aflăm. Dar noi o lăsăm în urmă și mergem pe o lungă alee turistică, plină de terase, magazinașe de suveniruri, șir întrerupt, din loc în loc, de câte o pitorească casă de locuit. O ținem vreun kilometru și mai bine până la un punct de belvedere aflat imediat după vila lui Axel Munthe. De mirare, însă puțini îi calcă pragul. Plătesc cei opt euro – și sunt răsplătit înzecit. Pentru că, în afară de această celebră casă memorială, văruită în alb, cu firide adâncite în zidurile groase, unde odihnesc busturi de marmură gânditoare, cu patio aducând mai degrabă a claustrum în miniatură, loc de reculegere (curticică interioară, sau mai degrabă o sală fără acoperiș, dar pe jumătate ferită de lumina zilei printr-un tavan, prevăzută cu bănci pentru odihnă și reverie, mozaicuri pe jos, mari plante ornamentale în ghivece de piatră, liane încolăcite în jurul coloanelor care străjuiesc scara de marmură), cu uriașa bucătărie unde atârnă, pe o vergea, deasupra mașinii de gătit, vase de aramă pântecoase, apoi camera de lucru, cu birou sculptat în abanos – este grădina. Trecerea din casă în grădină nu este bruscă, ci gradată, intermediată de o „plimbare” cu portice și băncuțe de piatră, străjuită și ea de statui, având într-o latură și o frumoasă masă de mozaic, unde amfitrionul putea sorbi pe îndelete o cafea turcească cu familia sau prietenii… Ești purtat mai departe pe o cărăruie printre tufișuri îngrijite și flori, pe sub boltă de plante agățătoare. La capătul cel mai îndepărtat al acestei treceri, ți se deschide priveliștea spre paradisul Mediteranei.

Mă apropii de balustradă și acum realizez că vila și grădina sunt suspendate pe platoul îngust al unei stânci avântate deasupra unui gol. Poziția ei – deasupra gâtuiturii dintre cele două bucle ale „8”-ului desenat de insulă, la sute de metri deasupra unui golf cu ape de un albastru-verzui de vis. Golful este înțesat de ambarcațiuni de toate mărimile, yole, yachturi, șalupe, bărci, cruisere – toate albe. Curbura lui grațioasă este tivită cu o plajă, arcuită și ea, subțiată spre capete, cu nisip de culoarea untului. Imediat în spate se înalță „cocoașa” ochiului mic al optului, stâncă de calcar semi-împădurită, iar în depărtare, alte insule mai mici, risipite până la orizont. Spre stânga, priveliștea îmi e limitată de crengile aplecate ale unui mare arbore. Sub mine se retrage abruptul cotropit de vegetație, în care s-a tăiat aleea pietruită până la punctul de belvedere, îngust, aglomerat, unde se stă la rând pentru selfie-uri.

Dar grădina nu și-a epuizat încă surprizele și frumusețile. De tot în capăt, dar ceva mai sus, spre dreapta, durată pe un soclu de stâncă supraînălțat, o splendidă capelă miniaturală în stil bizantin, cu minicupola acoperită cu olane, care aduce cu Stela Maris din Balcic. Lângă ea, un mirt uriaș, cu coaja rugoasă, crăpată. Pe o plăcuță este înscrisă denumirea latinească: Melaleuca Armillaris (Myrtaceae).

…Înapoi, pe la umbră, pe alte poteci, printre flori. Dau de un izvor care picură dintre smocuri de ierburi și frunze agățătoare într-un bazinet mic de piatră ros de vreme, lustruit de apă, înverzit de mușchi. Gust apa. Rece, plăcută. Culeg un pumn de petale de săpunariță din tufele crescute chiar lângă cișmea, ca la canalul bunicului Chirică, în copilărie, și-mi ofer luxul unei spălări pe mâini cu clăbuci. O ultimă reverență grădinii, vilei și chipului de piatră neagră cu pălărie care veghează de pe o coloană – ca un amfitrion care-și petrece din priviri invitații – și ies. În afară de patru, ba nu, cinici turiști străini (o pereche de tineri, două doamne, probabil englezoaice, întâlnite la capelă și tânăra chinezoaică care m-a scos din impas cu telefonul care se încăpățâna să mă filmeze pe mine, în loc să se orienteze asupra ambientului) nimeni altcineva.

…Mintea a obosit; ochii evită mașinal să întâlnească noi și noi obiecte de artă. Atâtea capodopere și atât exotism peisagistic sunt greu de digerat. A continua să sorbi din priviri împrejurimile, să înghiți lumina acestor locuri poate fi mortal. Concentrația de frumos este prea puternică: ca o otravă, ca un drog. Nu poți decât să profiți de liniștea odihnitoare a grădinii zăbovind la umbră în tăcere.

Schimbăm perspectiva. Grădinile lui Augustus, la câteva sute de metri. Vila lui Alfred Krupp. D-na Făgărășanu ne dezvăluie un detaliu picant al istoriei recente – aici ar fi avut loc predarea valizelor cu bani lui Lenin, în 1917.

 

Roșu alb și verde

Mă trezesc privighetorile de la cinci în zori. În fiecare dimineață, cât am stat la „Rouge et Noir”, le-am auzit. Deschid ochii, mă acomodez cu semiobscuritatea camerei și mă simt perfect odihnit. Rămân minute bune în pat să le ascult.

Așadar, back in Rome. Aseară, cu tovarășul meu de călătorie la terasa aflată la cinci minute de mers pe jos de hotel. Nu era singurul avantaj, pentru că prețurile erau printre cele mai mici pe care le puteai găsi în Roma, atât cât am putut să le adulmecăm și, în plus, acolo lucra și o româncă, o dulceață de fată, care s-a arătat foarte încântată să ne servească și să stea de vorbă cu noi. Era chiar plăcută, am îndrăgit-o imediat – păcat că, deși ne propusesem să revenim și în ultima seară, n-am mai reușit. Ne-a adus lista de bucate și ne-am hotărât: Mircea, pentru o pizza cu prosciutto crudo, iar eu, până la urmă am zis să încerc cea mai simplă „alla maniere italiana”, Margherita. Aflasem de la ghida noastră, în timp ce ne dădea explicații într-o piață din Napoli, având pe o latură braseria „Gambrinus”, la doi pași de celebrul teatru San Carlo (cu fațada în renovare), că denumirea acestui sortiment provenea de la o franțuzoaică, regina Neapolelui prin al șaptesprezecelea sau al optsprezecelea veac, Margaretta (Margueritte). Pentru a intra în grațiile poporului, aceasta a cerut să i se facă o pizza în culorile drapelului național. Și atunci, bucătarul a folosit pastă de pommodoro pentru roșu, cu care a uns blatul picurat cu ulei de măsline, mozzarella pentru alb și frunze proaspete de „basiliso” pentru verde.

…Când am mușcat din blatul subțire ca o foaie de turtă de Crăciun, bine copt, aromele mi-au năvălit în cerul gurii și în nări. Am savurat încet, luând câte o înghițitură de chianti rece, cea mai bună și autentică pizza pe care am mâncat-o vreodată. N-aș fi vrut să mânânc altceva.

Un maelström spre Cer

Cu Mircea, pe cupola Vaticanului. Ne-am despărțit de restul grupului după ce am făcut turul basilicii episcopale. Am plătit cei 7 euro pentru ascensiunea „a piede” a celor 566 de trepte până la „giro del primo ringhiera esterna”. Sunt șapte tipuri de trepte, (după lățime, formă, material) iar răsucirea lor își schimbă de două ori sensul. Până la baza cupolei sunt suficient de largi încât să poată încăpea trei inși pe lățime. Odată ajunși aici, o ușă normală face intrarea sub cupola impunătoare a basilicii. O galerie destul de generoasă, căci permite trecerea sau staționarea a doi vizitatori simultan, înconjoară baza cupolei. Pe o o jumătate de circumferință, cea accesibilă vizitatorilor, este apărată de o palisadă de protecție. Ne apropiem de plasa de sârmă cu ochiuri pătrate să privim în jos și… Dumnezeule, ne ia amețeala! O verticală enormă ne desparte de pardoseala uriașei nave a lui San Pietro, pe care se târâie oameni minusuli, incredibil de mici.

Ne tragem înapoi. Respirăm, ne apropiem și iar privim. Abia de aici poți realiza proporțiile uriașe ale edificiului. De jos, când dai capul pe spate și ochești bolta, ești conștient că este foarte înaltă, dar nu ai senzația kinestezică și… auriculară a proporțiilor ei, tocmai fiindcă este și foarte largă și îți lipsesc reperele. Iar suprafața ei „cât un teren de fotbal” pentru a nu apărea ca un spațiu gol, este abil camuflată de șirurile de coloane, de stâlpii monumental sculptați, de operele de artă plasate în abside și absidiole, de uriașul baldachin din centrul corului, sculptat în abanos de Bernini – baroc pur, cum am văzut și în Malta, cu cele patru coloane răsucite, canelate spiralat până la o treime din înălțimea lor, apoi înfășurate în ghirlande înflorate sculptate în același lemn, muiate în aur, peste care se arcuiește luxuriantul acoperământ, căci întregul baldachin stă deasupra mormântului marelui Apostol Întemeietor.

…Iar după ce te-ai umplut bine de imensitatea acestui spațiu de sub tine, răstorni capul pe spate și realizezi, uimit, că distanța până în apexul bolții nu este cu mult mai mică decât firul cu plumb pe care l-ai lăsa în pendul până jos. Dacă îți arunci privirile pe deasupra balustradei te simți suspendat în gol. Uriașa cupolă tronează ca un clopot peste un imens spațiu gol; numai aruncându-ți privirile peste hău, simți cum te lovește în piept sughițul.

Am stat mai bine de o oră acolo, schimbând, pas cu pas perspectiva, încercând toate unghiurile pe care ni le-a permis sectorul de galerie rezervat turiștilor. Literele albastre cât un stat de om pe banda lată poleită cu aur de la baza cupolei, chiar sub noi: TU EST PETRUS ET SUPER HINC PETRAM AEDIFICABO ECCLESIAM MEAM ET TIBI DABO CLAVES REGNI CAELORUM… Între baza cupolei și boltă, în sectoare sferice sub forma unor prelungi triunghiuri este încasetată întreaga ierarhie divină, începând cu cercul cel mai larg al apostolilor la bază și încheind cu heruvimii și Tronurile, care înconjoară strâns inelul luminatorului ce supraînalță, ca un țumburuc, cupola cea mare. Râuri albastre cu stele aurii curg, lățindu-se ușor, dinspre boltă spre baza cupolei, separând casetele oblonge. Din ferestrele minicupolei „sfârc de sân” izvorăște lumina, adunată apoi nu știu cum, în centru, într-un fascicol viguros, care plonjează în hăul dumnezeieștii hale până ce ajunge să proiecteze un spot care, în decursul zilelor, desenează, desigur, ca un laser divin, sacre elipse pe marmura policromă a pardoselii.

…În Basilica San Pietro nu există surse artificiale de iluminare, incluzând lumânările. Structura a fost atât de înțelept gândită, încât lumina zilei intră pe ferestre plasate ingenios, în mai multe etaje, pe la unghiurile de îmbinare ale volumelor arhitectonice, fără să fie vizibile, dar întreținând, totuși, o lumină difuză, plăcută aproape în orice punct te-ai afla.

…Ne dor tălpile de atâta stat în picioare, dar Mircea nu se îndură să se despartă de această poziție privilegiată. În sfârșit, ne hotărâm să ieșim. Abia acum observăm o altă ușă aflată la stânga intrării sub cupolă, acum pe mâna deraptă. „Alte scări?” Prin urmare, ascensiunea nu se oprește aici! Începem să urcăm. Imperceptibil la început, scările încep să curbeze la dreapta, iar nu după mult timp simți că ești tras în aceeași direcție. Ușoară senzație de vertij, dar, hotărât, drumul se înclină spre interior, ca o șosea în curbă. Suntem între zidurile cupolei.

Începem să înțelegem. Scările se îngustează tot mai mult, pereții placați cu cărămidă smălțuită ne strivesc lateral. O „odihnă”, apoi scările își schimbă din nou sensul și se îngustează și mai mult. Ne răsucim aproape în loc, treptele se „înșurubează” tot mai deșirat în jurul unui ax ce coincide, acum, cu o frânghie atârnată, de care poți să te ții. Odgonul și șurubul scării îmi evocă simultan descierea ascensiunii în clopotnița de peste o sută de metri a acelei biserici din Copenhaga, unde Lidenbrock îl târăște pe Axel, „pentru antrenament”, înainte de a coborî în hăul vulcanului Sneffels din Islanda. Și, simultan, îmi amintește de primele pagini din Moby Dick, unde eroul, Ismael, participă la slujba ținută de un pastor nonconformist care predică marinarilor agățat de un odgon într-o bisericuță de quaqeri din portul Nantucket, folosind la tot pasul expresii marinărești pline de tâlc, cu dublu înțeles ca și pildele din Evanghelie.

…Apucăm cu nădejde, râzând, coarda care ne ghidează și susține ascensiunea noastră spre cer și, după încă câteva trepte, ieșim pe o terasă circulară așezată, cum vom vedea mai târziu, ca o coroană deasupra cupolei. De aici ni se deschide o panoramă extraordinară asupra Romei. Spre răsărit, punctul cardinal ce corespunde ușii pe care ieși pe platformă, priveliștea se deschide asupra Pieței Vaticanului, cu binecunoscutele hemicicluri de coloane și obeliscul din centru. În aceeași direcție, mai departe, Castelul Sant Angelo și podul din dreptul lui, după care Tibrul face un cot în unghi ascuțit, îndreptat cam spre noi. Panglica verde care șerpuiește printre cartierele de piatră mai vechi sau mai noi ale Romei ne ajută să-i urmărim cursul cu ușurință, până ce se pierde spre dreapta-față.

Răsăritul corespunde fațadei, cu uriașele statui ale Apostolilor înălțându-se deasupra acoperișului. După ce facem turul complet al terasei externe ne întoarcem iarăși în punctul de unde se pot admira Grădinile Vaticanului, cu peluze perfect netede, fântâni cu stânci, izvoare și ape verzi, aranjamente florale închipuind stema statală. Spre sud-vest, departe, în zare, unde știm că e Ostia, vechiul port al Romei, parcă s-ar zări, într-o pâclă cenușie-strălucitoare, marea. Încerc să identific „cele șapte coline” dar nu-mi ies la socoteală, parcă nu ies în relief suficient de clar decât patru. Identificăm Capela Sixtină, după paratrăsnet, mult în jos față de noi, cam pe direcția nord-vest (pare un hambar oarecare, o hulubărie), și descoperim calea ferată care iese dintr-o dată la suprafață dinspre reședința papală, pe undeva în parcul-grădină, îngroșând, mai încolo, snopul de linii care se îndreaptă spre gara centrală. …Coborâm „un nivel” mai jos și ieșim pe acoperișurile navei centrale și a corpurilor laterale ale Basilicii. Se vede treaba că și aici cineva s-a gândit la toate, pentru că există un snack-bar unde vizitatorul extenuat poate lua o cafeluță și ceva de-ale gurii (scump, dar e la îndemână!), iar aparte, o toaletă binevenită. Mulți tineri, din toate colțurile lumii. Nu prea vezi oameni în vârstă.  O luăm agale spre statuile de cel puțin cinci metri care străjuiesc frontonul. În dreptul lui „S. Matteo” ne oprim și ne întoarcem cu fața spre cupola centrală. Acum putem vedea bine „primo ringhiera esterna”, de unde am admirat panorama Cetății Eterne, însă descoperim un alt inel și mai sus. Acum înțelegem rostul acelei uși închise de pe nivelul primului inel. Scările au o continuare…

La coborâre, în porțiunea inferioară, unde scările devin suficient de largi, descoperim, încastrate în zid, plăci de marmură care consemnează, cu litere săpate și aurite, performanța a numeroase capete încoronate (regi, regine, ducese, principi, conți) sau președinți de stat, care urcaseră sus de tot până „la palla” (la sfera metalică aurie de sub cruce). Dar turiștilor le este oprit accesul, probabil pentru siguranță. E la mintea cocoșului că Vaticanul nu are nevoie de vreun sinucigaș exibiționist. Ce-ar mai sări ziarele și televiziunile pe „îngrozitoarea tragedie”! Cum le-ar mai plăcea să îndrepte degetul acuzator, transmițând în direct „de la locul faptei”…

Am mai intrat o dată în uriașul lăcaș de cult, ca să facem turul de adio. Începuse slujba de seară. Într-un ungher, pierdută printre sute de alți adolsescenți, o tânără indiancă în sari vișiniu așezată în lotus, ascultând concentrată liturghia.

 

Hamburger, chips & coke

Era după-amiaza târziu când am coborât în Piața Vaticanului, scăldată în razele oblice dar necruțătoare ale soarelui. Oboseala făcea căldura și mai greu de suportat, așa că n-am știut cum să ieșim mai repede de pe uriașa „tipsie” de asfalt dogoritor. Am luat-o la stânga, pe un bulevard aglomerat, cu linie de tramvai. Am traversat străzi, scuaruri, piațete și am dat într-o zonă comercială cu un profil turistic mai puțin marcat. Intrăm prin magazine, întrebăm de prețuri, pipăim stofe – dar nu mai avem energia să căutăm cu insistență ceea ce ne-ar interesa – pantofi de vară, cămăși sau costume.

În fine, după un colț, pe o stradă secundară umbrită de arbori – dar deja ultimile raze ale apusului baleiau fațadele clădirilor de jos în sus – am dat de un restaurant micuț cu prețuri convenabile. Ne-am așezat la una din cele câteva mese scoase afară. Flămânzisem și, cel puțin în ce mă privește, eram mort de oboseală. Tălpile îmi zvâcneau dureros. Mircea și-a luat, parcă, „spagheti bolognese con fungi”, iar eu m-am hotărât pentru un „roastbeef”. Când a venit mâncarea și mai ales după ce am gustat-o, ne-am dat seama de ce însemnau, în Italia, spaghetele și „mușchiul rumenit” față de ceea ce ne imaginam, ca est-europeni pentru care friptura trebuie să fie, dincolo de orice ingrediente însoțitoare, o ciozvârtă zdravănă. Savoarea fiecăreia nu se poate descrie ușor. Roastbeeful meu, sub forma a trei felii subțiri, așezate în formă de melc, fusese înnăbușit în cuptor, era suculent și aromat de ierburile pe care mă străduiam să le recunosc. Alături, ceva ce semăna a spanac înnăbușit, într-un sos roșu, dar cred că era frunză de sfeclă, pe care îți venea să o mănânci goală. Spaghetele lui Mircea erau garnisite cu ciuperci de pădure, nu de cultură. Am gustat unul de la altul – fuseseră excelent gătite. La asemenea cină ar fi meritat să ne regalăm cu o licoare potrivită, dar ne era atât de sete, încât am cerut bere, iar Mircea, care nu bea alcool, apă frizantă.

Alături de noi, două teenagere americance (nu cred că aveau 20 de ani) au cerut hamburgeri, chips și… coca-cola! Să vii în Italia, la Roma și să faci exact comanda pe care ai lua-o la un „Motorway Inn” sau la bufetul colegiului!

 

Muzica apelor

La Tivoli, un orășel la 30-40 km sude de Roma, veniți pentru fântâni. Țâșnitoare sub cele mai felurite chipuri, curg dintr-o statuarie întreagă. Fantezia curge înspumat, liniștitor și limpede pe toate gurile și notele: jeturi puternice în evantai; pulverizare fină ca o bură; picurători pe frunze și mușchi în fundul unor grote cu nimfe sau zeități obscure; bazine cu apă în care bolborosesc și gâlgâie șipote; sâni de piatră din care jeturi domoale țâșnesc în curbe atent calculate; ciocuri de acvile care „țipă” apa în jgheaburi. Și, necontenit, pe fundalul liniștitor al țevilor curgătoare, se aud cigalele. Să tot stai la umbra unui chiparos secular, pe cimentul răcoros al unui bazin, ore în șir!

Prin frunziș, din anumite unghiuri, se văd, cam la 20 de km două coline gemene, mai degrabă măguri erodate, asupra cărora d-na Făgărășanu ne-a atras atenția încă de pe autostradă, ca reprezentând vetre de locuire neîntreruptă de pe vremea sabinilor. În jurul lor și chiar pe culmi, se poate observa un brâu de așezări mici.

 

Răzvrătiții

Florența. Deși sunt atâtea lucruri vrednice de menționat, parcă nu am aderat emoțional la ele, de aceea consemnările au fost schematice. Supraîncărcare senzorial-cognitivă. Prea multe locuri noi într-un răstimp atât de scurt. Două nume mari care au lăsat urme în orașul de pe Arno, cum îl vedem astăzi: Arnolfo di Carubio, cel care a proiectat Signoria și Basilica Santa Croce și Bruneleschi – autorul Domului. Povestea cupolei construită inițial pe o umplutură de pămânat, care a fost ulterior îndepărtat. Lumea uitase cum se susține o cupolă – moștenirea romanilor, care acumulaseră suficientă știință pentru a înălța spelndidul Pantheon al lui Vespasian și Nero se năruise odată cu imperiul.

Basilica Santa Croce. Mormântul (gol) al lui Dante, ale cărui rămășițe sunt păstrate cu gelozie de ravenezi. În scchimb, în fața bisericii, statuia lui, frumoasă, impunătoare. Pe stânga cum intri, sepulcrul lui Galilei, reprezentat în alto-relief cu luneta în mână. Galileo obișnuia să vorbească – ce scandalos pentru acele timpuri! – în vulgară. Mă gândesc că ar trebui făcut odată un studiu asupra „marilor răzvrătiți”, de la Giotto, care obișnuia să înjure de cele sfinte, la Michelangelo și până la „îndrăcitul” de Caravaggio, altă figură bizară, care pendula între inspirație mistică delirantă și blasfem provocator. Cu ei s-a făcut Renașterea și ce a urmat, adică trecerea de la „eonul dogmatic” la umanism.

…Înaintăm spre altar și cor, pentru frescele lui Giotto. Apoi ieșim printr-o ușă laterală într-un foarte frumos claustru, cu gazon și tufe de leandru. Pe laturi, lungile „plimbări” însoțite de coloane îți îngăduie să te bucuri de priveliștea tihnită a peluzei de verdeață strălucind în lumină retras la umbră.

Domul. Splendoare în marmură albă și verde. Dacă ar exista un singur motiv ca acest oraș să poarte numele de Florența, Domul, „floarea urbei”, ar fi suficient. Nu-mi mai aduc aminte de nimic, în afară de rândul imens la intrare. Înăuntru, picturi de Vasari. Imagini fulgurante: statuia lui David, copie a celei originale din Uffizi (în care n-avem bilet). Străzile și casele vechi. Piața Signoriei. Ponte Vecchio.

Răgazul de trei sferturi de oră pe care mi-l îngădui la o gelaterie – am găsit, în fine, una în care poți sta pe scaun, la o masă. (Dar, pentru Dumnezeu, unde sunt cofetăriile de altădată, în care erai servit în cupe mari de inox, cu lingurițe de argint (sau pe-aproape)? Plasticul și autoservirea, mai democratice, au învins și aici). Se zice că în Florența se face cea mai bună înghețată din Italia. Rodica ne-a făcut chiar o recomandare: „Gelata antίca”. Iau trei cupe din sortimente pe care le vreau cât mai locale, dar și mai răcoroase: una dintr-o compoziție numită fiorditella, dacă nu greșesc, albă, cam cremoasă, un „detox” ceai verde și, cea mai bună, un sorbet de „lămâi siciliene” de culoare roz-portocalie care lasă pe limbă (și mai ales sub limbă) o aromă ușor amăruie situată între grapefruit și portocală, totuși diferită, cu totul personală.

Ocup un loc chiar lângă trotuarul îngust, la aer (peretele de sticlă este scos) și savurez pe îndelete înghețata, privind la lume. Reușesc să mă decuplez de condiția de turist hăituit de program. Aroganță scump plătită la autocar, unde trebuie să înghit perdaful concetățenilor, cu toate că, inițial, ni se îngăduise un program „de voie”.

Cea mai caldă zi de până acum, 370C.

Despre Pisa aproape că n-ai ce să scrii. Pisa este mai interesantă prin istorie decât prin prin mari capodopere artistice. Aflăm că, în epoca înflorii negoțului pe mare, cele cinci republici marinărești din Penisnulă (Veneția, Genova, San Marino, Amalfi și Pisa) intraseră într-o concurență comercială acerbă. Fiecare dintre ele – chiar dacă nu toate și-au atins apogeul dezvoltării în aceeași epocă -, încercau să controleze rutele maritime, sursele de aprovizionare cu mărfuri și al debușeele. Pisanii au avut ghinionul să se afle prea aproape de redutabilii corăbieri genovezi, de porturile Genova și La Spezia (nume înseamnând „mirodeniile”). Așa că, după ce și-au înfrânt concurenții, genovezii au avut grijă să ducă treaba, temeinic, până la capăt: au colmatat gurile Arno-ului (cum au făcut-o, ar fi și mai palpitant de aflat, dar nu am informații). Pisa a decăzut.

Din autocarele care te debarcă într-o parcare vastă, suntem preluați de un „trenuleț”, cum circula – și cred că încă circulă – între Mangalia și Cap Aurora. Te-ai pregăti de cine știe ce drum, dar după cel mult cinci minute trebuie să cobori. De aici, fluxul de vizitatori este orientat de lunga alee comercială tivită cu tarabe cu suveniruri (multă artă neagră, expusă de artizani cu dinții de fildeș) și magazinașe cochete. Capătul ei se termină chiar în fața porticului de unde se pot vedea deja Turnul și Domul din fața lui, de fapt un baptisteriu uriaș, făcut în ciuda florentinilor. Intrăm în patrulaterul larg, cu gazon tuns englezește și alei care se întretaie în unghi drept, permițând sutelor de fotografi amatori să caute cea mai favorabilă poziție pentru a „susține” turnul. Cadrul te duce cu gândul la un campus englezesc, poate Oxford (culoarea brună a zidurilor și forma gotică a porticului de la intrare contribuie la această impresie).

…Turnul alb, cu coloanele și arcadele de marmură, ca un tort de frișcă instabil. Elegant, nici vorbă, dar monoton. Lipsește un element contrapunctic care să pună în valoare rafinamentul teraselor circulare cu arcade și coloane. Nu am idee în ce ar fi putut consta. Dacă nu ar fi înclinat, nu i-ai acorda mai multă atenție decât unui monument oarecare din Roma, întâlnite cu sutele.

La ieșire cumpăr, de dragul tocmelii, un obiect de artizanat oarecare; un mic tam-tam de la un negru (senegalez?). De la 20 de euro mi-l lasă la șapte.

 

 Beautiness overdose

Veneția. Întemeiată de un grup de fugari care își găsesc scăparea din calea longobarzilor  pe niște insulițe joase uitate de Dumnezeu care, în timpul furtunilor mai erau acoperite și de mare. Imediat se apucă să adâncească canalele dintre ele, iar cu materialul scos, le supraînalță. În pezent, grupul de insule este legat de continent printr-un peduncul („lido”) e care a fost trasă o magistrală de cale ferată (prima construită) și o autostradă, făcută sub Mussollini.

Ne îmbarcăm pe un vaporaș. Până să ieșim în larg, pe Canal Giudecca, trecem pe lângă giganticul pachebot „Queen Victory” din Hamilton, Canada, ancorat la dană, aflat probabil într-o croazieră. Numărăm nouă punți.

…Văd marea, mă bucur de tot ce văd înaintând pe canalul cu ape verzi, inspir aerul, dar mintea nu mai poate să prizeze în mod organic peisajul, priveliștea. Simt că nu mai am aderență la ce văd, totul îmi pare decor. Îmi închipui că la fel de bine aș fi putut „naviga” pe internet…  Șuvoiul de impresii și imagini a sfârșit prin a ne anestezia la frumos, așa cum marile dureri te duc peste un prag dincolo de care nu mai poți licita cu un plus de suferință. Nu mai simțim nimic.

Beautiness overdose? Este numai o parte a explicației; partea care ne convine. În realitate, locurile care fac obiectul asiduității turiștilor de azi, au fost de atâtea ori aduse în fața ochilor de lentilele mediatice, au fost într-atât de tabloidizate, încât, cu timpul, supraexpunerea a sfârșit prin a le goli de substanță. Frumusețile lumii au fost parazitate de stereotipurile lor „iconice” și supte până la măduvă. Peisajele, construcțiile – realizări ale gustului, muncii și iscusinței umane – nu mai trezesc acea curiozitate naturală care se interesează de detaliu, de condițiile care le-au făcut posibile. Puțini le mai prețuiesc pentru concretețea lor, prea puțin le mai cântărim existența prin parametrii pozitivi, măsurabili, prin istoria lor. Nu mai este timp să refaci mental justificarea existenței lor în orizontul lui „acolo” și „atunci”. Ca în basmul lui Eminescu, ele au devenit „frumoasele fără corp”, decoruri de carton, recuzită ieșită din fabrica de iluzii, iscălituri facile, recognoscibile, ale culorii locale cu care te identifici preț de un moment, cât pentru un selfie bun de arătat cunoscuților: „am fost acolo”…

Consecință: geniul locului nu te mai iradiază cu întreaga lui materialitate și complexitate; ceea ce au ele mai substanțial ne scapă sistematic prin plasa cu ochiuri prea mari pe care ne-am ales-o de unealtă pentru orientare în teren și (vremelnică) luare în posesie. Devenind (și noi) fii ai Erei digitale, ai unui spațiu sufocat de propriile lui reprezentări vizuale convenabile și comode, ai unei realități „imagificate”, ne-am intoxicat cu imagini de instanță secundă. Și, la rândul nostru, întreținem mirajul contribuind la torentele de iluzie care se revaarsă tot mai năvalnic…

…Văd turnurile de cărămidă, văd Palatul Ducal, Basilica San Marco, canalele, gondolele gondolierii cu tricourile lor vărgate pe lat – dar nu mă mai pot extazia. Încep să caut elemente umile: stâlpii de lemn crăpat de care sunt legate gondolele; treptele de piatră înverzită, alunecoasă, pe care unduie algele; porțiuni de ziduri coșcovite, localnici pitorești prin anonimatul lor (dar sunt greu de găsit în marea de turiști vărsată de neobositele vaporetto în orașul vechi, în puhoiul de turiști care inundă, literalmente, Veneția, odată cu lăsarea serii). Iarăși o zi foarte caldă – Veneția ar fi „polul căldurii” în Peninsulă.

…Și totuși, aș fi ipocrit dacă nu aș recunoaște că mi-a făcut plăcere să iau câteva fotografii pe care le găsesc reușite. Una, mai ales, surprinde licăririle de lumină ale unui canal îngust, nu mai mult de doi metri între zidurile decrepite și două gondole în negru-lucios poleite de aurul amurgului.

, , ,
Articolul precedent
Simon Ajarescu – o viață îngropată până-n temelii / Darie Lăzărescu
Articolul următor
Amintire cu Neagu Djuvara / Cristian Tiberiu Florea

Te-ar mai putea interesa și

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Fill out this field
Fill out this field
Te rog introdu o adresă email validă.
You need to agree with the terms to proceed

Meniu